Viata de la inceput
1. Anul 1988. Intr-o vreme in care nu am crezut in Dumnezeu, ci doar m-am increzut, am avut mult de suferit. Imediat dupa terminarea liceului, am fost obligata sa-mi parasesc orasul natal din cauza unei boli care m-a lovit subit: insuficienta renala cronica, cu blocaj renal. 17 ani de aici inainte (aproape varsta pe care o aveam atunci) am trait in Bucuresti, depinzand de dializa, suportand zeci de operatii, chiar un transplant (esuat) de rinichi de la mama. Imi priveam "colegii" de dializa cum mor, unul dupa altul. Ajunsesem sa fiu "veterana" dializatilor din Romania. Toate acestea au facut sa ma izolez perfect in durere, chiar daca faptele mele sau chipul nu o aratau. Plansul era protest la durerea ca traisem prea multa durere, imi plangeam de mila si incepeam sa pierd viata cu toata maretia ei. Intram in deznadejde.
Iarta-mi, Doamne, mahnirea de atunci, caci eram doar trup. Duhul Sfant nu mai era cu mine, caci huleam, prigoneam si batjocoream. Radeam de oamenii cu frica lui Dumnezeu care ma indemnau spre cele sfinte, spunandu-le sa se roage ei pentru mine. Poate chiar asta m-a mai tinut in viata, rugaciunile lor. Eu ma credeam prea bolnava ca sa ma pot ruga. Si mi-a dat Dumnezeu boala, de sa n-o pot duce! Acum zic: bine a facut, daca asta a fost pretul ca sa cunosc ortodoxia, "incredintarea celor deznadajduiti, dovedirea lucrurilor celor nevazute".
2.Anul 2000, martie, duminica la ora 6 dimineata. M-am trezit cu capul greu si cu un gand singur, atat de mare, incat imi vorbea cu glas omenesc: "Du-te si te arunca de pe balcon, arunca-te de pe balcon! " si a tinut-o tot asa, pana cand am ajuns pe balcon, unde soarele (lacas al lui Dumnezeu) stralucea atat de puternic, incat m-a scos din transa in care pornisem. M-a cuprins teama de ce s-ar fi putut intampla, dar si bucuria ca Dumnezeu isi facuse mila cu mine. Am cazut in genunchi si I-am adus pentru prima data Slava si multumire. Ma adusese pana la portile mortii ca sa-L pot vedea. "M-a cercat la apa certarii, m-a certat, dar mortii nu m-a dat." Trebuia sa ma schimb, dar n-o puteam face de una singura. Nu mult dupa aceasta intamplare aveam sa aflu despre Slujitorul Lui pe Pamant, parintele Daniil Horga din satul Calugareni, Suceava. Despre parintele s-a scris in revista "Formula As" nr. 438 (saptamana 6-13 nov. 2000), in articolul intitulat "Soarele Negru al lui Satan" (in urma acestuia, multi au ajuns la Parintele, unde si-au gasit alinarea).
3.1 octombrie 2000. Ma aflam in curtea Bisericii din Calugareni. Multime de oameni, rumoare, pe toti ne incerca emotia. Aveam sa ne intalnim cu Omul. Iata-l! Vioi, in ciuda celor 77 de ani, subtire, cu fata imbujorata, trandafirie, de copil. Doar barba si paru-i sur reusesc sa-i mai inaspreasca chipul. Ochii despre ochi, ar trebui sa-i vedeti, caci nu doar privesc, iti si vorbesc. A ascultat pe fiecare in parte, oameni cu sau fara masini, bogati sau saraci. Fiecare primea de la parinte un sfat bun, binecuvantare si pace. Pe mine si pe sora mea venita ca insotitor ne-a invitat in casa, intr-o odaie mica. Nu pricepeam cum vom incapea noi doua, plus aparatul de dializa (pe atunci faceam dializa peritoneala in timpul noptii, caci ziua lucram ca asistent medical), pungile cu lichid de dializa si celelalte ustensile trebuincioase. Insa parintele a facut imposibilul posibil, doar odaia (de numai 2x2 m) era camera lui.
M-a poftit sa ma asez pe marginea patului si mana lui de o culoare si o finete ce o fac aproape imateriala am simtit-o pe umarul meu. Ati avut vreodata senzatia ca pe umeri va sta o greutate pe care abia o mai puteti duce si asteptati o minune, ca cineva sa va usureze povara? Ei bine, asta am simtit atunci, o minune. O mare povara se facea rusinata si pleca de la mine. Era raul din mine, o parte a raului care recunoscuse omul ce avea sa-i vina de hac. De pe umar, parintele a-nceput sa-si plimbe mana de la ficat inspre fosa iliaca stanga, unde-mi era implantat rinichiul mamei si, ajungand aici, un zgomot puternic a pocnit in mine. M-am gandit ca "dau ortu popii". Mandria insa m-a facut sa articulez: "Ei, parinte, meteorism intestinal". Dar marele om, ca si cum n-ar fi fost acolo sau poate nici nu era, si-a continuat cercetarea, pana ce mana i-a ajuns pe osul stern. Atunci am simtit un nod mare in gat si am inceput sa respir cu dificultate. Am pus mana mea pe mana Sfantului si i-am marturisit ce simteam. Dupa aproape un minut, parintele s-a uitat la mine si mi-a spus: "Nodul acela trebuie sa-l scoatem" si si-a retras mana. Atunci am stiut ca m-a luat in mainile lui si nu mi-a mai dat drumul pana ce nu m-a vazut vindecata sufleteste, si, sa credeti, in cele din urma trupeste.
Acesta este Parintele Daniil, un dar de la Dumnezeu pentru oamenii de azi cuprinsi de rau, legati prin farmece, blesteme, vraji sau descantece. El patrunde in chip tainic in inima omului si incepe sa scoata de acolo: poveri, temeri, dureri, placeri stricacioase, toti diavolii si demonii care fac sa anuleze libertatea de a alege ce e bine. Pentru mine, exemplul parintelui este covarsitor. Stiu ca este suferind. In timp ce pe altii ii vindeca, el isi face rabdare din boala sa. "Parinte, va dor picioarele?" El raspunde: "Ce am cu picioarele, sunt departe de cap " sau "Bine ca nu ma doare capul". Parintele pretuieste durerea ca pe un dar trimis de Dumnezeu pentru castigarea libertatii de a spune: "Ce-i da, da! si ce-i nu, nu! iar ce-i mai mult de la diavolul este". Am invatat de la parinte ca omul toate le poate daca le vrea.
Dupa prima slujba de dezlegare si exorcizare, imi venea sa o iau la fuga. Era infricosator, dar si induiosator, cand vedeai cum sunt chinuiti bietii oameni de Satana. Doar prin simpla ridicare a mainilor si a Crucii, parintele il face pe diavol sa se infricoseze. Imi venea s-o iau la fuga, dar am ramas ca sa-nvat sa fac ce trebuia: ascultare. Incet-incet, participand la slujbe de dezlegare, la Sfantul Maslu, la slujbele de botez, nunta si inmormantare, prin spovedanie sincera, prin rugaciune proprie si post, am simtit cum incepea sa mi se vindece sufletul. Cand sufletul il simteam vindecat, trupul parea ca da sa moara. Nu eram speriata. Stiam ca e o ispita mare, dar invatasem ca orice ispita vine cu scaparea din ea daca am rabdare. Trebuia sa ajung la Bucuresti pentru o noua operatie, ca sa mai pot continua dializa. I-am cerut parintelui binecuvantarea, inainte de a pleca. Dupa ce m-a binecuvantat, a dat sa plece, dar s-a intors spre mine, m-a tintuit cu privirea dintai, si cu glas de porunca mi-a spus: "Cand te intorci, te intorci sanatoasa!". N-am priceput taina inainte-vederii lui si am raspuns vesela: "Asa sa fie, parinte!" si am plecat bucuroasa si linistita.
4. 21 aprilie 2005. Era a patra zi a venirii mele in Bucuresti, cand pe patul de dializa fiind, conectata la aparat, am primit vestea: "Adi, a venit rinichiul". Am inteles atunci de ce am ajuns tocmai in acea saptamana in Bucuresti; am inteles de ce nu-l gasisem pe medicul specialist care ar fi trebuit sa ma opereze; am inteles ca planurile noastre nu-s totuna cu voia lui Dumnezeu. De aceea, intotdeauna, Faca-se voia Ta, Doamne! Ma rog pentru copilul care a murit avand doar sapte ani si care, inger fiind, stiu ca se roaga si el pentru mine. Ma rog pentru parintii lui, care prin decizia lor, fapta de mare milostenie, au salvat trei vieti. Au donat ficatul si rinichii baietelului. Ma rog ca Dumnezeu sa va aduca pace si bucurie, precum mi-ati daruit sanatate.
A fost multa frumusete si bogata traire la aceasta operatie si vreau sa stie toti care mi-au fost aproape (nu neaparat fizic) ca ii iubesc curat.
Dupa operatie, primul drum a fost la el, la Parintele Daniil, mesterul care a pus temelia credintei in mine, care m-a facut sa inteleg ca asa cum nu vad caldura sau frigul, dar le simt si stiu ca exista, tot asa sa cred in Dumnezeu si sa-L simt si sa nu astept ca El sa coboare din Tarii pentru mine si sa-mi traiasca viata, ci sa-mi traiesc viata in numele Lui.
5. Am ajuns din nou in curtea bisericii din Calugareni. Aceeasi atmosfera - parca de veacuri -, lume asteptand in dorinta ca Parintele sa coboare harismele lui peste fiecare. El statea in pridvor, cercetand pe un alt nevrednic, ca si mine, coplesit de necazuri. N-am mai asteptat, am mers direct la el. N-am mai putut spune nici "Sarut mana, parinte!", pur si simplu m-am aruncat la picioarele lui; el mi-a cuprins cu mainile lui sfinte capul si m-a lasat sa plang. Lacrimi vii, care multumeau lui Dumnezeu si Parintelui. Totul a inceput si s-a terminat cu un plans, dar ce diferenta de stare! M-am domolit si i-am sarutat mana parintelui si atunci a venit Cuvantul: "Mort ai fost si ai inviat; te-ai facut sanatos, sa nu mai gresesti!", iar eu abia in acest ceas spun: "Amin!".
Din voia lui Dumnezeu, sunt din nou in orasul natal. Aici, dupa 17 ani de viata in agonie, prin mila lui Dumnezeu, m-am intors sanatoasa, cu puterea de a le spune celor carora le-am gresit ca-mi pare rau, cu puterea de a ma ruga si pentru vrajmasii mei, sa le fie binele aproape. Caci doar asa poti deveni "bogat": "Omul atat pretuieste, cata apropiere de Dumnezeu si-a gasit in sine".
Semnez cu toata sfiala si cumintenia cu care m-a invrednicit Dumnezeu pana acum,
Haraseniuc Adriana - str. Lotrioara nr. 39,
bl. V40, sc. B, ap. 68, sector 3,
cod 032168, Bucuresti
Faca-se voia Ta!
As vrea sa-i scriu o scrisoare lui Dumnezeu si nu stiu cum. Daca i-as scrie prietenei mele din Teius, i-as scrie "draga Dorica", dar lui Dumnezeu, cum? "Bunule Dumnezeu", "Atotputernice" sau "Doamne-Doamne", cum Ii spuneam in copilarie, sau cum e zicerea in Transilvania: "Dumnezeu-Dragutu"? Nu se cade sa incep dupa tipicul obisnuit o epistola atat de aleasa. Si atunci, ca nu cumva sa gresesc, nu scriu nimic, las foaia alba la inceputul paginii. Nu pun nici data. Ce conteaza pentru Dumnezeu 10 sau 15, luna a douasprezecea din anul 2005 sau alt an? In gand, spun cu sfiala: "Doamne Dumnezeule, ce greu e sa-Ti scriu!".
Trec, apoi, direct la cuprinsul scrisorii. As vrea sa-i dau vesti despre mine, ca asa se obisnuieste. Sa-i spun ca o duc mai bine cu sanatatea. Dar toate acestea Dumnezeu le stie, le stie chiar foarte bine. Totusi, vreau sa-I scriu, ca sa recunosc, inca si inca o data, cat de mult conteaza existenta Lui in viata mea. Sa-I multumesc cu recunostinta de fiecare clipa, de fiecare rasarit si apus de soare. Sa-i multumesc pentru parintii pe care mi i-a ales si "jumatatea" pe care mi-a harazit-o.
Dar in ce grai sa-i scriu? In graiul mintii, al sufletului, al inimii? Poate cel mai bine, in cel al inimii! Si pe urma, sa inchei si sa ma iscalesc. Dar cum va sti Dumnezeu care dintre fiintele ce au acelasi nume cu mine sunt "eu", eu, unica in aceasta lume? Poate in catalogul lui Dumnezeu, acolo sus, eu am un alt nume, mai muzical, format din armonii divine. Poate codul meu numeric este vesnicia, si nu cel din buletin. Si atunci, cred ca e bine sa nu ma iscalesc, ca sa nu creez confuzii. Dumnezeu ma stie si asa, fara nume. El stie toate si poate orice, iar in incercarile ce mi le-a pus in cale, mi-a oferit discret si solutia pe care trebuia s-o gasesc. Dumnezeu stie totul despre mine si-mi calauzeste pasii. Ma gandesc ca in fata Atotputernicului, cuvintele mele trebuie sa fie putine, si pe foaia pregatita pentru scrisoare desenez clar, cu majuscule, atat: "Faca-se voia Ta!". Iata cat de simplu e sa-I scriu lui Dumnezeu. Pe urma, ca sa ajunga scrisoarea mea la destinatie, ma voi urca sus, in Piatra Craiului, pe brana, si o voi lasa sa cada in hauri, dusa de curenti. Poate mai bine sa o pun pe apa Dunarii, sa-mi poarte scrisoarea in mare si apoi in oceanele lumii. Nu, cred ca sunt modalitati prea complicate! Mai bine ma inchid in camera mea, si in chilia sufletului Il voi pofti in taina, cu plecaciune, pe Dumnezeu, ca sa-I inmanez personal scrisoarea.
Silvia Popa - str. Doamnei 27-29,
bl. B, sc. A, ap. 20, sector 3,
cod 030052, Bucuresti
Un vis spulberat
Cu doua zile inainte de 25 februarie, mergeam ingandurata la cimitir, inarmata cu o sapa mica, o maturica si o galeata, ca sa pun in buna randuiala mormintele celor dragi, pentru ca Sambata Mortilor sa le gaseasca primenite si aranjate. O voce timida si sfioasa m-a imbiat in poarta cimitirului: "Nu doriti sa cumparati ceva de la mine, doamna?". Intr-un carucior de invalid, un tanar barbat intre 30-35 ani, imbracat cu un trening curat, cu un chip serafic, cu doi ochi de culoarea alunei, cu gene lungi, rasfrante si plete pe umeri, se uita intrebator la mine. Pe genunchii acoperiti cu un pled vechi, era fixata o tabla pe care mainile lui dibace lucrau, cu repeziciune, mici obiecte de lemn cioplit, cruciulite, matanii, suporturi de lumanari, iar in jurul caruciorului, pe jos, erau coronite de brad, ornate cu conuri. In mod masinal, mi-am deschis poseta si am scos portofelul cu bani, nedezlipindu-mi privirea de la chipul lui nemaipomenit de frumos. Matanii, o cruciulita, o coronita, toate le-am ingramadit in plasa, tanarul mi-a multumit si a continuat migalosul cioplit. Cuprinsa, brusc, de o ciudata neliniste, am traversat aleea principala a cimitirului si am inceput sa lucrez asupra mormintelor, obsedata de-un singur gand: "Nu se poate sa fie el, oare chiar asa s-au pastrat, intacte, insemnele copilariei, gingasia, zambetul candid, taietura minunata a ochilor?".
Grabita sa termin munca, mi-am asezat uneltele in sacosa si am iesit pe poarta cimitirului, facandu-mi de lucru pe langa tanarul invalid. De sub pled, picioarele, micute fata de restul trupului, atarnau subtiri si fara vlaga. Mi-a adresat un zambet sfios. "Nu te supara", l-am intrebat, "cum te cheama?" "Ciprian", spuse migalind de zor un sirag de matanii. As fi vrut sa-i mai pun cateva intrebari, dar o femeie in varsta, imbracata modest, s-a apropiat de tanar, adunand coronitele de pe trotuar: "Gata pentru astazi", spuse impingand caruciorul. Intr-un elan pornit din tot sufletul, am deschis poseta si i-am dat toti banii ce erau inauntru, nu multi, dar suficienti ca sa infloreasca un zambet recunoscator pe fata femeii. "Va multumesc si va doresc sanatate", spuse tanarul. Caruciorul s-a departat, iar eu am inceput sa plang acolo, in plina strada...
In urma cu 30 de ani
Prin 1976, intr-o vara, o viroza intestinala ma pusese la pat. Deshidratata si slabita, ma internasem de urgenta in spital. Am nimerit intr-un salon de patru paturi, gol. Priveam picaturile de glucoza din perfuzia ce mi se pusese in graba. Cu termometrul sub brat, zaceam vlaguita si depresiva. Atunci, pe usa a intrat o asistenta, cu un copilas de 5-6 ani in brate, imbracat intr-o pijamaluta uzata si rupta. L-a asezat pe patul de alaturi, cu foaia de internare, si fara un cuvant a iesit. Curiosi, ne uitam unul la altul. Am intins bratul liber, am luat fisa copilului si am citit: "Numele - nu exista; prenume - Ciprian; varsta - 5 ani, Casa Copilului; suspect de hepatita". Baietelul ma privea zambitor, cu un chip de o frumusete neobisnuita: o chica de par blond, buclat, crescut in dezordine, o fetisoara palida, ochi de culoarea alunei, cu gene lungi, iar acest chip de inger era insurubat parca, anapoda, pe un trupusor firav, cu doua picioruse subtiri, fara vlaga, paralizate. Se tara de-a busilea prin pat. "Cum te cheama?", l-am intrebat. Nu mi-a raspuns. Nu stia sa vorbeasca, doar la auzul zgomotului facut de caruciorul ce aducea mancarea a devenit atent, ridicand o manuta in sus: "Papa!".
Dupa ce mi s-a scos perfuzia, m-am apropiat de el. Statea cuminte, jucandu-se cu lingura de supa. Pantalonasii de pijama erau uzi. Am sunat la sonerie si am cerut infirmierei niste scutece; cu greu mi-a facut rost de doua. L-am infasat, minunandu-ma ce slabut si bolnavior se prezenta Ciprian. Cu manutele intinse spre mine, mi-a dat de inteles ca vrea in patul meu. L-am ridicat, era nefiresc de usor, si l-am pus langa mine. I-am pieptanat zulufii salbaticiti, i-am mangaiat capsorul frumos, iar el s-a ghemuit langa mine, atintindu-ma cu ochii sai minunati. Dupa o ora, scutecele erau din nou ude, dar rezervele infirmierei se terminasera. Situatia se acutiza. Slabita si nemancata, am spalat scutecele cu apa de la chiuveta si le-am intins pe pervazul geamului sa se usuce. Copilul l-am invelit intr-o camasa de noapte de-a mea. Cu el in brate, am pornit-o pe coridorul de spital, incercand sa obtin scutece, de la mamele internate cu propriii lor copii. Am fost refuzata, ba am starnit chiar si comentarii ostile: "Uite la asta, umbla cu capot elegant, e fardata la ochi, dar n-a stiut sa-i aduca copilului scutece". Umilita si nefericita, m-am retras la adapostul salonului meu, gandind ce sa ma fac. M-am indreptat spre un pat proaspat infatat si am rupt cearceaful in sase bucati. Din doua in doua ore, spalam scutecele ude, dar aveam o mica rezerva.
Cu manutele lui subtirele ca doua nuieluse, Ciprian imi mangaia fata cu gingasie, explorandu-i trasaturile. "Mona", imi spunea, "Mona". Manca atent, cu infinita grija si evlavie, portia lui de supa de morcovi rasi, se uita cu recunostinta la biscuitul anost si-mi mangaia mana. Eram, pur si simplu, coplesita de emotie. Copilasul acela din fata mea nu fusese cred mangaiat niciodata, tanjea dupa afectiune, zambind fericit, la fiecare atingere. Luni dimineata, doctorita de salon a intrat, si cu o privire severa m-a masurat si mi-a spus: "Aduceti copilul la geam, sa il examinez". M-am conformat. Apoi, alta intrebare: "Ce simptome a avut copilul si de la care spital ne-am transferat?". Cu grija, ca sa nu o supar, i-am explicat ca eu nu sunt mama copilului, ci o pacienta, ca baiatul provine de la Casa Copilului, ca s-a creat o confuzie legata de identitatea mea. Doctorita m-a inteles, am platit cearceaful rupt si am fost iertata. Saptamana cat am stat internata alaturi de Cipi a fost una din cele mai frumoase perioade ale vietii mele. Dupa ce eram tratati cu perfuzii si vizita medicala se incheia, salonul era al nostru. Fabricam barcute din ziar, pe care le lansam sa pluteasca in chiuveta, spre marea placere a copilului, care dovedea o maiestrie deosebita in a prinde repede tehnica realizarii micilor ambarcatiuni. Apoi, urmau clipele rare, in care ii spuneam putinele povesti pe care le mai stiam din anii copilariei. Cipi asculta fermecat, intelegea si ii placeau foarte mult: "Mo-na, mai, mai", soptea. Merele rase si biscuitii, putinele bunatati pe care aveam voie sa le mancam, erau impartite frateste. "Mo-na, Mo-na", imi susura la ureche, ghemuit in bratele mele, biet copilas fara nume, orfan si lipsit de dezmierdari parintesti. Rasuflarea lui usoara pe umarul meu, noaptea, ma linistea, si un gand indraznet a prins contur in capul meu. Daca i-as fi devenit mama adevarata? Manuta lui ma tinea delicat de brat, ca si cum ar fi vrut sa fie sigur ca nu ma pierde... Dar a venit ziua externarii. O colega a venit la spital cu masina, sa ma ajute sa imi duc bagajul. L-am primenit pentru ultima oara pe Ciprian, am ingramadit restul de mere si biscuiti pe noptiera lui. S-a tarat in coltul patului, de unde ma fixa speriat. M-am aplecat asupra lui, l-am sarutat cu drag pe frunte, i-am mangaiat obrajorii palizi, si i-am spus: "Ma intorc peste cateva zile, trebuie sa-mi termin un proiect la institut. Sa fii cuminte, promiti?". Manutele lui slabute s-au inclestat de gatul meu, presimtind parca ce va urma. Un plans deznadajduit si o tanguire jalnica m-au insotit pana la capatul lung al coridorului de spital: "Mo-na, Mo-na", auzeam tot mai slab, in vreme ce lacrimi dureroase imi ardeau obrajii.
Proiectul mi-a dat mai multa bataie de cap. Cand m-am eliberat de lucrare, i-am cumparat lui Cipi doua pijamalute, scutece, si cu greu am facut rost de o punga cu portocale. Incarcata cu daruri, am ajuns la spital. Desi trecusera doar patru zile, Ciprian nu mai era acolo. Putinele informatii pe care le-am primit erau sarace, inconsistente. Fusese dus la una din Casele de Copii prescolari cu handicap din judet, dar nu se stia unde...
Nu stiu nici pana astazi de ce n-am avut energia sa-l caut pe Ciprian. N-am fost destul de hotarata, sau comoda, sau poate serviciul meu era de asa natura, ca nu imi permitea timp liber pentru investigatii. Ani de zile am tanjit dupa el, m-am gandit, L-am rugat fierbinte pe Dumnezeu sa-l apere pe Ciprian si sa-mi dea un semn ca traieste si e pe maini bune.
Cred cu tarie ca tanarul invalid de la cimitir e el, micul meu inger de la spital. O simt. Din cand in cand, ma apropii de poarta cimitirului. Uneori e acolo, daca e timp frumos, alteori nu. As vrea sa-i vorbesc, dar nu pot sa dau buzna in viata lui, sa-i spulber linistea in care traieste. Nu-mi permit sa pun nici o intrebare, nu am nici un drept. Are o mama. Probabil e adoptat de femeia care il poarta cu caruciorul, e mama saraca, dar se vede ca tine la el. Ciprian al meu a ajuns un baiat de isprava. Vad ca vorbeste coerent, respectuos, oamenii care il ingrijesc au suflet, s-au ocupat de el. De mine poate nu-si mai aduce aminte, era prea fraged sau poate, stiu eu, dainuie, intr-o tainita ascunsa a inimii lui, o imagine nedeslusita, a unei posibile mame care nu s-a tinut de cuvant...
Scrisoarea mea se opreste aici. Abia acum, spre final, imi ridic privirea catre Dumnezeu, ca sa-I multumesc ca mi-a implinit asteptarea. Ii multumesc din adancul sufletului, pentru raspunsul pe care l-am cautat vreme de 30 de ani. Mie nu-mi mai ramane decat sa port in suflet icoana acelui copil ce m-a iubit neconditionat, sau cand dorul meu rabufneste dupa acele zile fericite, sa cumpar de la el un mic obiect de lemn cioplit de mainile lui iscusite. Doamne, Bunule, ocroteste-l pe Ciprian, visul meu spulberat.
ing. Monica Petrovici - B-dul Republicii nr. 2,
ap. 6, cod 300002, Timisoara
"Un pic de rai pe pamant"
Trimisii Domnului pentru mine (m-au invatat parintii in copilarie) au fost: Sfanta Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu-Om; Sfantul Nicolae, Mos Craciun si Ingerul meu pazitor.
Cand nu stiam inca a scrie, o aveam "secretara" pe Mama. Prin clasele primare, corespondam singur cu "Mosii mei"... scriam citet si ingrijit, apoi imi rugam parintii sa cerceteze textul, sa n-aiba greseli. Le ceream sanatate pentru mine, pentru Tatut si pentru Mamuta. Ma mai rugam pentru cateii mei, Oita si Lordy, pentru cotoiul Baboiu si pentru porumbeii din voliera. Jucarii nu-mi prea doream, deoarece aveam diverse vietati prin curte, pe care le ingrijeam. Cateilor le facusem cotete separate, cu numele fiecaruia pictate pe arcada intrarii. Cu toate acestea, iarna se inghesuiau amandoi in unul din ele. Cotoiul, mai independent, se juca cu mine numai cand voia, dar asta nu ma supara. Vara mergeam la casa bunicului meu, preotul Constantin. Curtea era plina de pasari si animale. Le indrageam pe toate. Vitelul ma lingea pe fata cu limba lui aspra si-mi placea. Nu o data, ne intalneam si la tata vacii:
- Ma, ce faci acolo? (ma prinsese bunica intr-o zi)
- Mamuta, stii ce bun si cald este laptele?
Zambea. "Copilul asta n-are minte", iar vaca ne privea ingaduitoare pe amandoi.
Prin slonul cu fan, descopeream cuiburi cu oua ale pasarilor si-mi faceam publica isprava. Dealurile si padurea imi favorizau aparitii de veverite si iepuri vesnic fricosi, pe care as fi vrut sa-i mangai si sa-i iubesc. Copilarie fericita!
Pe la doisprezece ani, un copil, coleg de clasa, mi-a spus ca nu exista Mos Craciun. Am plans pana seara, cand Tatut mi-a explicat ca, intr-adevar, pentru copiii rai, Mos Craciun nu exista. M-am mai linistit.
Cand am cunoscut "traditia" si fiind de mic familiarizat cu biserica, am continuat sa ma rog. Rugaciunea facea parte din obiceiurile mele zilnice.
Vara, la tara, spuneam "Crezul" si "Tatal nostru" la Liturghie. Eram mandru de asta si eram convins ca slujesc lui Dumnezeu. Imi placea sa bat toaca si sa trag clopotele de sarbatori. Dangatele lor imi ridicau imaginatia catre Eden. Gradina Domnului mi-o inchipuiam un Rai fara margini... ca si Universul, in care toate cele cunoscute si chiar necunoscute erau intr-o armonie deplina. Toaca, din lemn de tei, imi conducea pasii imaginativi pe aleile vesnic primavaratice ale Raiului.
Am visat cu ochii deschisi armoniile creatiei si n-am inteles niciodata nebuniile oamenilor: rautati, violente, barbarii. In "epoca ceausista", cand nu puteam merge la biserica, imi faceam semnul crucii, cu limba-n gura. Am continuat sa ma rog, acasa, pe strada, oriunde si numai in gand...
N-am mai cerut nimic, decat sanatate, prieteni sinceri si sa am puterea sa descopar si sa resping raul. Mi-am ocupat timpul, incercand sa fac ceva bun. N-am cerut niciodata lucruri materiale. Si eu pot crea, daca ma straduiesc si ma inspira Dumnezeu. Sotia mea, pentru care-i multumesc cerului, m-a invatat sa privesc in ochii oamenilor. El fiind "poarta sufletului", mi-au vorbit sincer.
Astazi, Il rog pe Dumnezeu sa-mi dea sanatate, pace pe pamant, un an bun, fara calamitati, vrednicie oamenilor si-o "carmuire" dreapta si nepartinitoare. Numai asa, un pic de Rai coboara si pe pamant.
Constantin Nicolescu - Ploiesti