Cum baiatul crescuse, imparatul s-a hotarat sa-l insoare cu fiica unui alt imparat vecin. Fiul, Alexie era numele sau, nu s-a impotrivit, dar de cum s-a sfarsit nunta in biserica, fara sa sufle o vorba, a plecat, nu se stie unde si nu s-a mai stiut de el. De cum a iesit din biserica, Alexie a mers tot inainte, pana ce a ajuns la o manastire. Acolo, s-a rugat sa-l primeasca si pe el si, dupa o vreme, ducand viata cucernica, s-a calugarit. Cand staretul a murit, ceilalti monahi au vrut sa-l numeasca pe el egumen (staret), dar iarasi Alexie nu s-a invoit cu onorurile si, in taina, a parasit manastirea. Intre timp, anii si posturile ii brazdasera obrajii, altadata rumeni, iar barba lunga ii ascundea chipul. In straie sarmane si astfel preschimbat la fata, Alexie se intoarse la tatal sau, caruia, fara sa-i spuna cine este, i-a cerut o camaruta langa grajduri. Acolo a mai trait el cativa ani, in reculegere, rugaciuni si post, nestiut si singur, doar cu Dumnezeu in suflet si ingrijindu-se de animale.
Iata insa ca, intr-o buna zi, clopotele bisericii au inceput sa bata. Cand s-au dus la biserica, sa vada cine murise, oamenii au ramas muti de uimire: clopotele bateau singure, netrase de mana de om. Si tot atunci, slujbasii curtii imparatesti au vazut in chilioara strainului o lumina vie, de parca ar fi fost inauntru o torta aprinsa. Cand au dat fuga sa vada ce s-a intamplat, l-au gasit pe calugar mort, intins la pamant, cu mainile pe piept puse cruce, iar in jurul lui pluteau prin aer limbi de foc luminoase, care insa nu incendiasera incaperea. In maini, monahul tinea o scrisoare si, oricat s-au straduit ei sa i-o smulga, nu au izbutit.
Chemat in graba, imparatul a poruncit sa i se aduca scrisoarea, dar nimeni n-a putut-o lua. Dar cand s-a apropiat el insusi de mort, a luat scrisoarea usor, fara opintire. Pe hartie, statea scris: "Eu sunt fiul tau, cel de multi ani pierdut... Alexie". Era in ziua de 17 Martie.
De atunci, an de an, lumea ortodoxa, romanii de pretutindeni serbeaza Alexiile sau pe Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Alexie cel Cald sau Omul cel cald al lui Dumnezeu, cum i se mai spune, pentru ca in ziua lui, pamantul se dezgheata si se deschide pentru aratura. Tot de Alexii, invie - zice-se - toate ganganiile, se dezmortesc si ies din pamant. Acum se scot stupii cu albine, iar la tara, gospodarii inconjoara casa si o afuma cu o oala cu tamaie, iar prin livezi se aprind focuri din paie ori frunze si tot felul de greblaturi. In aceasta zi nu se lucreaza cu acul si foarfeca, nici cu pieptenele, cu sapa, coasa, funia sau canepa, nu se pune mana pe obiectele rotunde sau alungite, nu se aduce, in zi de Alexii, in casa nici lut, nici balegar si e strasnic oprit sa se pronunte cuvantul sarpe, caci e pericol pentru cel ce il pronunta sa fie muscat de cel numit. Daca totusi cuvantul este pronuntat, atunci e neaparata nevoie sa adaugi in graba: "Idita/ Idita/ Tine-se de pielita,/ Pielita de carne,/ Carnea de os,/ Osul da veninul jos/ Descantecul sa fie de folos".
Daca nu se respecta astfel ziua, casa va fi napadita de tot felul de ganganii (furnici, gandaci, tantari etc.), iar livada - de omizi si viermi.
Pescarii care vor sa aiba noroc la pescuit peste an trebuie sa tina in aceasta zi post negru.
Unii prind in ziua de Alexii un carabus, il strapung cu un ac si il pun intr-un par. Daca nu moare pana dimineata, anul nu va fi manos. Daca insa moare, vom avea parte de un an foarte manos.
Daca broastele incep "cantatul" inainte de Alexii, se spune ca primavara va fi lunga si vremea urata, cu zile viforoase. Daca, insa, incep cantatul din ziua de Alexii, semn este ca vor fi zile calde si cu mult soare.