Ingmar Bergman implineste anul acesta 88 de ani si e, de decenii, un idol al cinefililor din toata lumea. Capodoperele lui - Persona, Fragii salbatici, Strigate si soapte, Scene din viata conjugala, Fanny si Alexander sunt in programul permanent al cinematecilor si sunt reluate uneori si la televiziunile noastre. (E drept ca tarziu in noapte, fiindca alcatuitorii de programe desconsidera publicul cultivat, in fond si el platitor de abonament. Cineastii de geniu precum Bunuel, Fellini, Kurosawa, Tarkovski, Bergman sunt considerati buni doar pentru noctambuli, dupa ce amatorii de divertismente facile s-au culcat). Popularitatea mondiala a regizorului de film si teatru, a scenaristului si scriitorului suedez Ingmar Bergman ramane constanta insa. Oricat s-ar inmulti amatorii de pelicule comerciale, cu pirotehnii si batai, de peltele melodramatice si comedii stupide, temele majore ale lui Bergman - sensul vietii, Binele si Raul, credinta si tagada, incomunicabilitatea in cuplu -, tratate intr-un limbaj cinematografic propriu, continua sa marcheze pe viata generatii dupa generatii. Si atunci, cum sa nu te intereseze totul despre un asemenea artist care iti intra in constiinta si acolo ramane? Cartile lui autobiografice s-au tradus la noi pe la inceputul anilor 90, cand lumea era isterizata de politica, si ar trebui reeditate in editii mai ingrijite, caci ele aduc un spor de intelesuri subtile, si operei cinematografice. Bergman, asa cum se vede din propriile-i marturisiri, nu e un personaj comod. Perfectionist acaparat de munca lui, casatorit de mai multe ori si tata a 9 copii, n-a fost nici un sot, nici un tata atent. Natura nevrotica, anxioasa, egocentrica, obsedat de proiectele in curs, morocanos, avand nevoie de izolare in muzica, lectura si reverii, era dificil de suportat, atat de catre familie, cat si de catre cei cu care lucra. Toti il admirau si detestau deopotriva, se temeau de autoritatea si impulsivitatile lui, dar erau fascinati pe buna dreptate de ceea ce realiza.
Cartea pe care vi-o recomand azi patrunde in cea mai dureroasa intimitate a artistului. Trebuie sa va spun de la inceput ca nu e literatura. E un aproape insuportabil document uman despre apropierea mortii, consemnata zi de zi, timp de peste un an, din trei perspective. Ingrid, ultima sotie a lui Bergman, cu care era impreuna din 1957, afla in 1994 ca are cancer. De cand se stie tine un jurnal, iar acum isi noteaza succint evolutia suferintelor pana la moartea survenita in aprilie 1995. Fiica ei cea mica, Maria von Rozen, nascuta in timp ce Ingrid era casatorita cu alt barbat, cu care mai avea trei copii, afla tarziu, abia la 22 de ani, ca Bergman e adevaratul ei tata si ca, pe langa cei trei frati de mama, mai are opt frati vitregi din partea tatalui. O trauma peste care ii e greu sa treaca si pe care o alina cu jurnalul tinut de la 11 ani. Si regizorul are obiceiul notatiilor zilnice. Toti trei scriu doar pentru ei insisi. In 2004, la un deceniu de la drama sfasietoare, Ingmar si Maria decid sa publice in paralel, intr-o carte, cele trei jurnale ale cumplitei perioade 1994-1995: "Poate cineva se intreaba de ce dam spre publicare aceste documente dure si neslefuite. Raspunsul este ca ele au fost o parte dintr-o munca a tristetii. Nici nu am incercat sa ascundem sau sa ne scuzam propriile infrangeri sau propria noastra perplexitate. Prin urmare, aceasta nu e o bucata literara, ci un document. Nu o carte, ci o marturisire". Marturisire pe trei voci, fiecare vorbind despre sine in relatie cu ceilalti. Despre suferinta, iubire, speranta, revolta, mizerie fiziologica, mila, egoism, spaima, neacceptare. Ingmar Bergman isi gasise in sfarsit, de 23 de ani, partenera ideala, care-i dadea sentimentul de siguranta si comunicare totala, devenise dependent de Ingrid in rutina zilnica si e disperat in primul rand pentru sine.
Nu-si poate imagina (el, care are uriasul talent de a imagina majoritatea situatiilor de viata in filmele lui si in piesele regizate) existenta fara Ingrid - "din cineva m-as transforma in nimeni" -, fara cinele lor, discutiile pe canapea, la televizor, tabieturile comune. Ingrid, muribunda, isi noteaza la randul ei ritualurile cotidiene, se straduie sa menajeze spaimele sotului, de dragul si la indemnul lui accepta in ultima faza spitalizarea, iar cand chinurile devin atroce, refuza sa-l mai primeasca in rezerva de la spital, pentru a-l scuti de imaginea insuportabila a agoniei. Iar Maria, care are 35 de ani si un psihic fragil, resimte adesea obligatiile fata de parinti ca o povara, se revolta, dar ii asista si ajuta cu devotament. Jurnalele paralele, puse in aceeasi pagina pe zile - al muribundei rezistente la ideea disparitiei, al sotului ingrozit, care se refugiaza in munca si al fiicei vitale - alcatuiesc impreuna o tragedie mai tulburatoare ca orice fictiune artistica.