Cand am intrat la el in cabinet (ca sa-i cer o pastila pentru gat) era intors cu spatele... Desi lucram amandoi in vama, el asistent medical, eu la biroul de vize intrare in tara, nu ne cunosteam. O durere de gat si poate soarta a facut ca in acea noapte, in care eram de serviciu amandoi, sa ne intalnim: "Dati-mi ceva sa-mi treaca de , va rog"; in momentul acela s-a intors cu fata la mine si niste ochi albastri, mai frumosi decat albastrul de Voronet, s-au pironit in ochii mei si am simtit ca nu mai am aer, ca ceva iremediabil mi se intampla. De fapt, ma indragosteam. Asa, brusc si dintr-o data, lumea mea se schimba, ratiunea trecea in "stand by", iar inima mea primea "in gazda" un necunoscut. Au trecut 10 ani de atunci, dar acum cand va scriu, simt in stomac acelasi gol ca in noaptea intalnirii noastre! M-a rugat sa iau loc si am inceput sa vorbim ca si cand ne-am fi cunoscut demult. Ore intregi ar fi tinut conversatia noastra, daca nu ar fi venit o colega sa ma cheme sa rezolvam niste probleme. Am plecat, dar nu mai eram "eu". Auzisem de dragoste la prima vedere. Dar, doar auzisem. Acum, o si traiam. Totul era diferit la noi: el era blond, eu bruneta, el avea ochii albastri, eu negri, doar de inalti eram amandoi inalti si drepti ca doi brazi in munte. A doua zi s-a intamplat sa ne vedem iar, de fapt, ne cautam unul pe celalalt. Si eu, si el, aveam aceeasi nevoie acuta de a ne vedea tot timpul... Dupa o saptamana, coplesiti de atata dragoste, ne-am luat de mana, apoi m-a luat in brate, apoi m-a sarutat... si iarasi spun ca desi au trecut 10 ani, sarutul acela nu-l voi uita nici in mormant!
Eram tineri, frumosi si atat de indragostiti, incat doar asta conta, doar asta ne interesa, pentru asta traiam. Cand ma tinea in brate, ii cantam la ureche: "Te-as rupe de lume, sa fii doar al meu,/ Sa pun stapanire pe sufletul tau!".
Au mai trecut cateva luni pline de iubire, o iubire curata, casta (imi doream la nebunie sa intru in biserica fecioara; imi doream sa merit albul pur al rochiei de mireasa). Numai ca, dupa un timp, iubitul meu s-a imbolnavit - facuse niste injectii unei paciente cu o boala infectioasa si se infectase si el, de pe acul de seringa. A fost internat in spital, iar eu am simtit ca imi pierd mintile. Intr-o sambata, zi in care eu cantam la o nunta (am uitat sa va spun ca sunt cantareata) am simtit un impuls neobisnuit, o forta care ma facea sa ma gandesc doar la el, un "ceva" care imi soptea intruna la ureche: "Du-te la Gabi, du-te acum". Fusesem la el de dimineata, dar nu am rezistat presiunii psihice, am lasat microfonul din mana, mi-am rugat colegii sa se descurce cumva pana ma intorc, si am plecat la spital, cu o felie de tort din tortul miresei. Am intrat in salon, patul gol. Am intrebat o infirmiera daca l-a vazut, mi-a spus ca tocmai schimbase tura si nu stie de el. "O fi pe banca, in parc", incerca ea un raspuns. M-am dus la medicul de garda si l-am intrebat la fel... "Gabi?", zice, "Gabi a murit acum un sfert de ora! Tocmai ii sunam parintii...".
Ce-a urmat a fost un cosmar. Sfasiata de suferinta, m-am intors la nunta, sa cant. Trebuia! Contractul ma obliga sa o fac. Cantam si plangeam, dupa biata mea iubire de o vara, dupa cei mai frumosi ochi albastri de pe pamant. Si dupa visul meu de a intra alaturi de el in biserica, o mireasa - fecioara, dedicata unui singur barbat. Iar acum, imi doream sa fi fost insarcinata. Insarcinata cu copilul lui, al nostru, o legatura eterna pentru acel "Noi" care de acum nu mai exista. Mai eram doar eu si o suferinta imensa, care nici azi nu mi-a trecut pe de-a intregul. Niciodata nu m-am mai indragostit de atunci. Nu ca nu am vrut. Nu am mai putut. De curand, rasfoind Biblia, am gasit un verset care mi-a luminat sufletul. Scrie cam asa: "Ce este a mai fost, ce a fost va mai fi si Dumnezeu aduce iarasi inapoi ce a trecut".
Daca Dumnezeu aduce inapoi ce a trecut, poate il va aduce si pe el. Am sa-l recunosc, chiar de ar fi sa se intrupeze intr-o floare sau intr-un fluture. In 10 vieti de ar fi sa ma nasc din nou, in toate 10 l-as cauta si nu m-as lasa pana nu l-as gasi. Stiu sigur ca m-ar recunoaste de la prima vedere...
Manuela Urziceanu - str. Dr. Babes nr. 1,
Drobeta Turnu-Severin, jud. Mehedinti
Casa copilariei
Am vazut lumina zilei in casuta bunicilor, de la poalele padurii, din comuna Sarata, judetul Bistrita Nasaud. Deci sunt ardeleanca.
Anii copilariei pure i-am petrecut impreuna cu fratii mei, in aceasta casa, plina mereu de dragoste si ocrotire. Aici am fost invatata de mosul Pavel si tanuca Floarea, sa iubesc pe Dumnezeu si sa respect tot ce ma inconjoara, daruindu-ma cu multa dragoste celor din jur.
Aici, in casuta copilariei, ei, care erau tarani curati la suflet, m-au invatat sa iubesc natura si tot ce inseamna ea: micutul si fragedul fir de iarba, razele soarelui datatoare de caldura si viata, cantecul minunat al pasarelelor din paduricea de salcam, ploaia ce cadea pe tigla, intr-o simfonie care-mi aducea somnul in gene, susurul si galgairea izvorasului ce curgea prin spatele gradinii, adierea vantului prin frunzele liliacului de la fantana, freamatul padurii inaintea furtunii si noptile senine de vara, cu puzderia stelelor.
Mosul Pavel a imprejmuit casa cu o vita-de-vie care facea cei mai minunati, parfumati si gustosi struguri violeti. Tanuca Floarea a facut in fata ei cea mai frumoasa gradinita de flori multicolore. Parfumul reginei noptii intra pe fereastra, chemandu-ne la somn si odihna.
Amintiri dragi si minunate, veniti spre mine mereu si aduceti-mi bucurii! De micuti, mergeam sa pastem vitele, pe dealul din spatele ograzii, care era acoperit de un covor verde, inmiresmat, smaltuit in mii de culori. Culcati pe spate, priveam imensitatea cerului albastru sau norii calatori. Ascultam gazele care misunau prin iarba inalta, pe care o legana dragastos vantul. Erau clipe unice, de liniste si alint, de contopire cu natura, pe care nu le-am mai trait apoi, niciodata. Intram uneori cu vitele in poienile insorite ale padurii, care ne ademeneau cu zmeura, mure sau fragi parfumati, cu galbiori, vinicioare sau hribi grasani, din care tanuca facea cea mai gustoasa tocanita cu smantana, patrunjel si mamaliguta. De multe ori, in amurg, traistutele ne erau pline de plante medicinale, pe care buna, harnica si frumoasa noastra mama, le spala si le punea la uscat in pod, pentru a le folosi cand suntem bolnavi.
In zilele toride ale verii, mergeam cu toti copiii ulitei la scaldat, in raul Bistrita, care curgea prin marginea comunei Sarata. Era mare, cu apa curata si cristalina, coborand din Muntii Bargaului. Ea ne racorea si mangaia pielea infierbantata, apoi ieseam la umbra arinilor, unde-si aveau berzele cuiburile, si incepea joaca.
Dragi si minunate aduceri aminte, veniti spre mine, ca zborul unor gingase randunele si-mi umpleti sufletul de lumina!
O, Doamne! Cum as putea uita asemenea minuni, care mi-au leganat copilaria de basm si care-mi dau putere, si acum, in preajma celor 70 de ani, sa-mi cresc si sa-mi ajut nepotelul student, un copil minunat si frumos, toiagul batranetelor mele. Discutiile noastre se intorc si azi spre casa copilariei mele si spre ingerii pazitori, bunicii cei sfinti si buna mea mama, care traiesc prin mine si sunt sigura ca vor continua sa traiasca si prin nepotul meu. Dragostea noastra pentru ei si vechea casuta este nemuritoare.
Ferice de cei ce se pot adapa la fantana miraculoasa a dragostei, care in clipe de bucurie sau durere ne da forte noi, pentru ziua de maine.
Ea, dragostea, este legea nescrisa a firii, lasata de bunul Dumnezeu ca Dar pe pamant. Daca nu iubim tot ce este in jurul nostru, am trait degeaba. Marea lege a vietii este Dragostea, deci servirea aproapelui, caruia Tu trebuie sa-i fi drag si atunci viata iti va surade mereu!
Antonia Socaciu - str. Solomon Halita,
bl. T1, sc. C, ap. 28, Bistrita,
jud. Bistrita Nasaud, cod 420185
Iubirea de acum,
pentru iubirea de-atunci
Dragi, scumpi si nepretuiti redactori ai revistei "Formula As",
Desi ma aflu departe de casa, v-am purtat cu mine si aici, pe splendide meleaguri piemonteze, ca sa-mi fiti aproape si sa-mi umpleti golul acela imens care inseamna Romania, casa mea, cu tot ce reprezinta aceasta: rude, prieteni, obiceiuri. Cu voi alaturi, timpul parca trece mai usor si reintoarcerea e tot mai aproape. Si pentru ca se apropie din nou primavara, o sa va spun o poveste de dragoste, in care e vorba despre doua iubiri: una lumeasca - si, din pacate! - atat de trecatoare, iar cealalta - cea divina, care nu poate fi decat eterna!
Dar mai bine sa incep cu inceputul...
Era prin anii 80... Nu implinisem inca 20 de ani, dar incepusem serviciul, dupa terminarea stagiaturii. Eram tanara, frumoasa, plina de vise si sperante, asa cum numai la varsta aceea poti sa fii, cand toata lumea este a ta... Cu El ma stiam, de fapt, de mici copii: crescuseram impreuna, eram vecini, ne desparteau doar cateva case si am fost mereu in aceeasi gasca de trasniti. El era mai mic decat mine cu aproape doi ani, dar ce conta asta? Incet-incet, pe nesimtite, mi-a intrat in suflet, intr-un mod atat de subtil si de gingas, incat dupa cateva luni, plecata fiind in primul meu concediu de "om al muncii", am realizat ca ceva imi lipseste la modul dureros si ca acel "ceva" e - de fapt - un "cineva" care-mi devenise, intre timp, nespus, nespus de drag... Pentru prima oara in viata, am simtit cu adevarat fluturii aceia magnifici strabatandu-mi intreaga fiinta, si am realizat ca sunt indragostita si ca iubesc. Imi venea sa strig lumii intregi: "Priviti-ma, oameni buni! Sunt indragostita! Iubesc! Iubesc!".
Au urmat patru ani de prietenie minunata, in care am trait de toate impreuna: armata, distractii, expeditii, concedii, iesiri cu motocicleta si cu gasca noastra nemaipomenita etc. etc. Ce a contat in tot acest timp am fost doar noi - noi amandoi si marea noastra iubire, care in final s-a concretizat printr-o casatorie ce a durat 14 ani. Pot sa va spun ca am fost foarte indragostita de sotul meu in tot acest timp. L-am iubit din tot sufletul, asa cum iubesti doar o data in viata. Imi simteam bratele pline de el, toata fiinta mea vibra in preajma lui, era pentru mine centrul universului, "jumatatea" aceea pe care o cauti toata viata.
Va intrebati, desigur, ce ne-a lipsit in toti acesti ani si de ce s-a terminat o iubire ce parea desprinsa din cartile de povesti? Nu pot sa va raspund, asa cum nu-mi pot raspunde nici mie. A venit, pur si simplu, o zi fatidica, in care sotul meu (plecat de ceva vreme in strainatate) a renuntat la tot ce-l lega de casa (sotie, mama, prieteni etc.) si a ramas acolo, lasandu-ma intr-o uimire totala si inexplicabila... Ei bine, abia acum intervine cealalta iubire, despre care va vorbeam la inceput: iubirea lui Dumnezeu. In acel moment cumplit al vietii mele (si pe care nu l-as dori nici dusmanilor mei!), salvarea mea s-a numit Dumnezeu. Dumnezeu, cel pe care l-am avut tot timpul in suflet, dar fara sa constientizez acest lucru. Mi-am rememorat intreaga viata, mi-am reconsiderat radical intreaga viata, mi-am gasit un duhovnic cu har si, incet-incet, asemeni unui copil care deschide ochii asupra lumii, tot asa si eu, am purces pe drumul lung si anevoios al regasirii de sine, al credintei si al iubirii lui Dumnezeu.
Stiu cat de fericita am fost alaturi de sotul meu, dar nu va pot spune cat de fericita sunt acum, iubindu-L pe Dumnezeu din adancul sufletului meu si avandu-L mereu aproape, in fiecare moment al vietii mele. Si cum in viata asta totul are un pret, am platit pentru iubirea mea de acum cu iubirea mea de atunci, si care acum pare un vis indepartat...
Da, dar un vis frumos, pe care l-am trait aievea si pe care sunt norocoasa ca l-am trait. Si asta, tot datorita lui Dumnezeu!
Ana Stere - Milano, Italia