"Am o boala foarte grea: dorul de Romania. Aici, la poale de munte, ai impresia ca nu mai mori niciodata"
Angelo Ciancio are 54 de ani. Este un sicilian nascut in comuna belgiana Saint Nicolas, de langa Liege. Unii spun ca e belgian, dar e de ajuns sa stai de vorba cinci minute cu el, ca sa-ti dai seama de latinitatea lui exploziva, de "alegria" lui tipic siciliana, care-i insoteste fiecare cuvant. E departe de a fi bogat. Poti spune ca e un om obisnuit, un cetatean european din clasa de mijloc, care cunoaste cateva meserii, are familie, autoturism, camioneta, timp liber si buna dispozitie. Rade tot timpul, gaseste motive de ras in te miri ce imprejurare. Ii place sa dea o mana de ajutor pe oriunde umbla. Cand vine in Romania, la Leresti, satul lui iubit din Muscel, trage la instructorul de dansuri Nelu Horobeanu. Se trezeste la sase si jumatate, mulge vaca, potoleste gainile, curcile si paunii, incalzeste ciorba porcilor, aduna ouale din cuibare, coboara fanul din sura. Iubeste viata rustica, pentru ca ii aminteste de anii tineretii, cand isi petrecea vacantele la bunici, in Sicilia. Traverseaza continentul de cateva ori pe an, uneori in fiecare luna, ca sa puna capul pe perna de in inflorata, umpluta cu fulgi de gasca, din dormitorul gazdei sale din Leresti. Cateodata, vine neanuntat. Dorul il ia pe sus catre taramul descoperit din intamplare, in urma cu 15 ani. Unii musceleni il privesc ca pe o curiozitate; ei nu pot intelege de ce isi lasa omul familia, slujba si casa, din moderna, bogata si frumoasa Belgie, ca sa petreaca doua saptamani in modestia unui sat de munte din Romania. Dar Angelo e un om practic, cu o sensibilitate prea mult strangulata de rigiditatea vietii din Ue; el e convins ca a descoperit in Romania paradisul pierdut de europenii din Occident. Daca-l ascultam cu atentie, poate vom intelege ce ne asteapta si, mai ales, ce avem de pastrat cu sfintenie. In caz ca dorim sa mai avem un nume de roman pe lume.
"Mama mia, ce Revelion am facut la Leresti!"
- Cand si cum ati descoperit Romania, domnule Ciancio?
- La sase luni dupa moartea lui Ceausescu si din pura intamplare. Pornisem, impreuna cu doi prieteni, spre Italia, sa cumparam bautura mai ieftina pentru Revelion. Baietilor le placea la nebunie camioneta mea, de parca ar fi fost cea mai tare masina sport decapotabila. Cum ne distram noi de minune pe autostrazile Frantei, coborand catre Ventimilia, unul dintre ei zice cam asa, la o intersectie: "Trage stanga de volan!". Trag si, in cateva ore, vedem indicatoare de Austria. Noaptea ne-am oprit la Linz, iar a doua zi ne-am pomenit in Ungaria. Mai trag o data stanga, si iata-ne la Nadlac. "Hai sa vedem si noi cum e Romania cea vestita, sa vedem ce-a ramas in urma dictatorului", am zis. Si asa am ajuns in Muscel, la recomandarea unui trecator din Brasov, probabil muscelean. Aici i-am cunoscut pe cei care astazi imi sunt prieteni, intreband in stanga si-n dreapta si observand cu uimire ca la fiece pas gaseai unul care sa-ti raspunda in franceza sau italiana. Cu engleza m-au cam incuiat. Noi, oamenii de rand din Benelux, nu prea vorbim pasareasca asta din Albion.
- Vreti sa spuneti ca ati plecat dupa Martini in Italia si v-ati trezit la Campulung Muscel, band tuica de prune in noaptea de Anul Nou?
- Mama mia, ce Revelion am facut la Leresti! Noi veneam ca oameni liberi, bucurosi ca fratii nostri latini din rasarit s-au eliberat de tiranie. Casele din Campolungo erau elegante, dar oamenii tristi. Se bucurau de libertate, dar nu indrazneau sa rada cu gura pana la urechi, ca noi. La Leresti, era ceva mai bine, se bucurau de venirea noastra neasteptata, dar tot nu radeau. Parca le era frica de ceva, aveau fruntile mereu incruntate. Ne-am dat seama ca traisera in infern, iar pojghita aceea cenusie de pe fetele lor nu putea disparea peste noapte. Atunci am hotarat sa ma fac un "paiaccio", cum se spune in Sicilia, un fel de clovn, si am inceput cu tot felul de bufonerii, ca mi s-a dus vestea ca as fi nebun. "L-ati vazut pe nebunul ala de italian?", ziceau taranii, povestind la carciuma, care ce vazuse si auzise despre mine. Da, m-am nascut nebun, adica vesel si apropiat de oameni. Cand am plecat, vecinii m-au petrecut pana la iesirea din sat, aruncand in gluma cu bulgari de zapada in camioneta noastra, plina cu sticle de tuica si vin, cu sunci afumate, ceapa rosie, carnati si cas de oi. Produse de care sotia mea, Maria Cristina, s-a bucurat ca un copil; nu credea ca mai exista vreun loc pe lume in care alimentele sa aiba un gust atat de placut. De atunci, eu n-am mai fost om intreg. De atunci am o boala foarte grea: dorul de Romania.
"In Romania nu a disparut sufletul"
- Ce va leaga pe dvs. de Romania, de ce aceasta navala de simpatie, pentru o tara oarecare a fostului lagar comunist?
- Ca sofer de Tir am calatorit in toata Europa, sunt obisnuit sa intalnesc mereu oameni noi, sa mananc mancaruri locale, sa particip la serbari, la petreceri si la viata de fiecare zi a diverselor comunitati. Nu am scoala prea multa, dar am o experienta de viata bogata si pot face comparatii. Iubesc oamenii care au suflet. Da-mi dumneata un pahar de apa din tot sufletul, si pentru mine e mai bun decat o sticla de whisky. Eu asta simt, ca in Romania nu a disparut sufletul. De aceea, Lerestiul a ramas singura adresa din Europa care ma mai intereseaza, si unde probabil ma voi stabili intr-o buna zi. Singurul loc unde, sub poale de munte, ai impresia ca nu mai mori niciodata. Cand ajung acasa, in Belgia, nu apuc sa despachetez bagajele, ca ma cuprinde dorul. Doua saptamani nu mai merg la lucru, nu mai ies din casa, nu mai fac nici cumparaturile zilnice. Zac, si doar Maria Cristina si fiul nostru cel mic, Dimitri, ma inteleg, ca si ei au fost la Leresti. Pe baiat abia am reusit sa-l luam de acolo, l-am dus toamna si zicea ca vrea sa ramana pana dupa Craciun. Nu cred sa mai existe nebuni ca mine, sa zaca la pat de dorul unei tari! Nu de dorul unei femei, sa fie clar, ci de dorul unei tari. De dorul Muscelului si-al Rucarului si-al Voinesei, si-al tuturor lucrurilor bune ale Romaniei.
- Care sunt pentru dumneavoastra lucrurile bune ale Romaniei?
- Peisajul sublim, linistea satului, mentalitatea taranilor, obiceiurile de iarna, dansurile si costumele, povestile langa cazanul de tuica, fratia dintre vecini, credinta ortodoxa, turmele de oi, talangile si cainii ciobanesti, mancarea cu gust, pomana porcului la Craciun, viata simpla, om langa om, suflet langa suflet... Toate s-au pierdut dincolo, toate-s doar o amintire. Societatea de consum occidentala a tocit omenia si simplitatea vietii, a pus reguli aspre in viata de zi cu zi, a indepartat oamenii unii de altii. Pe vecinul din Saint Nicolas nu l-am vazut de o jumatate de an. Ca sa-i fac o vizita baiatului sau cumnatului meu, spre exemplu, trebuie sa ma programez cu doua-trei zile inainte, si sa spun la telefon pentru ce ma duc. Nu cumva sa ma duc pentru o propunere de afaceri, sa zicem, dar intre timp sa mi se faca foame, ca nu-mi dau sa mananc; n-am fost prevazut in programul mesei. Desi noi, italienii, nu suntem chiar atat de absurzi, societatea belgiana, in general, se inchide pe zi ce trece; ajungi sa nu mai poti glumi cu nimeni, te instrainezi, ruginesti in rutina muncii si a vietii de robot.
"Daca, din neatentie, va scapa printre degete traditiile si viata taraneasca, ati pierdut singura resursa de suflet a Europei"
- Romania va intra in curand in malaxorul societatii robotizate din vest. Ce se va intampla cu aspectele idilice ale vietii taranesti, de care va este atat de dor acolo, la peste doua mii de kilometri departare?
- Vor disparea, daca nu aveti grija. Cata vreme exista taranii, cu casele lor de muzeu, cu animale si pasari in curte, cu cirezile de vaci ocupand soseaua, cu parcelele lor de pamant cultivate fara chimicale, cu obiceiurile si traditiile de peste an; taranii care umplu bisericile in fiecare duminica, nuntile lor fabuloase, la care vest-europenii nici nu indraznesc sa viseze, legatura organica dintre trecut si prezent - cat timp toate acestea vor ramane vii, Romania va ramane Romania. Daca, din neatentie, va scapa printre degete, ati pierdut singura resursa de suflet a Europei. Dupa mine, Ue va aduce slujbe si o viata mai buna, masini noi, sosele largi si drepte, hypermarketuri si comunicatii rapide. Dar s-ar putea sa va fure ceva mult mai important: Lerestiul. Adica sufletul si lumea taraneasca. Nu stiu daca va dati seama ce-ar insemna asta... Pentru mine, ar fi ca un cataclism, ca uraganul Katrina.
"Imi place mult aceasta tara, ma simt de-al locului, intre frati, oriunde ma duc"
- Aproape ca nu indraznesc sa va intreb: oare nu exista nimic de criticat in Romania? N-a fost nici o imprejurare in care v-a venit sa va urcati in camioneta si sa plecati?
- Eu nu vorbesc de politica, de coruptie, de manele sau de influentele nefaste ale celor 20 de canale de televiziune romanesti. Nu ma intereseaza ca pamantul sta nemuncit in unele zone, ca pensionarii au pensii mici, ori ca in sate, casele noi sunt mai urate decat cele vechi. Eu vad numai partea plina a paharului. Vad, spre exemplu, ca mai exista inca multe case frumoase. Vad si multi pensionari care o duc bine; am vazut tineri care s-au intors in agricultura, care se casatoresc in casele parintesti sau se intorc cu bani din Spania si Italia si-si inalta gospodarii proprii. Imi place miscarea sociala care exista, ambitia romanului de a recupera timpul pierdut sub comunism. In ultimii 15 ani, am putut constata evolutia care s-a petrecut in toata societatea. Este de necrezut cum au reusit romanii sa arda etapele, devenind o voce distincta in Europa. Criticilor de la ziarele si televiziunile occidentale, care ani la rand nu vedeau in Romania decat copii handicapati si cersetori la colt de strada, cred ca li s-au cam tocit dintii si imaginatia. Sunt nevoiti sa vada si normalitatea, si spiritul intreprinzator, si capacitatea intelectuala de exceptie, si bogatia culturala fara pereche a romanilor. Vorbind pe sleau, imi place mult aceasta tara, ma simt de-al locului, intre frati, oriunde ma duc. Dar oriunde m-as afla, mi-e dor de Leresti. Aici e centrul universului pentru mine.
"Oameni buni, sa nu mai vedeti in mine un strain, caci astazi m-am casatorit cu Romania"
- Cum ati convins-o pe Maria Cristina, sotia dvs. italianca, sa se imbrace in mireasa, pentru a va casatori a doua oara in biserica ortodoxa din Leresti?
- Dupa ce am dus-o la cateva nunti in sat, ea singura a decis ca ar fi cazul sa intram si noi "in randul lumii" si sa facem un lucru placut lui Dumnezeu. Si-a dat seama ca numai o nunta musceleana ar fi bine primita in cer. Asa am ajuns sa ne cunune parintele Neculae, in admiratia intregului sat, nasi fiindu-ne Nelu si Daniela Horobeanu. N-a lipsit nimic de la nunta noastra, nici alaiul de calareti, nici costumele populare, nici muzica si dansul romanesc, nici colacarii, nici veselia. Mi-am pus un costum muscelean, cu opinci si baston, in timp ce mireasa si-a ales un costum din Ardeal. Eram frumosi si emotionati, ne-a pupat tot satul, iar petrecerea a durat o zi si o noapte. Am jucat, am chiuit, am ras. Atunci le-am spus tuturor: "Oameni buni, sa nu mai vedeti in mine un strain, caci astazi m-am casatorit cu Romania".
Lui Angelo Ciancio ii puteti scrie la email: fb092169@skynet.be