Cand am spus ca voi pleca in Secuime, la Odorhei, am fost avertizat sa ma astept la ce e mai rau. La ce e mai rau pentru un bucurestean, sudist pursange, ratacit in Ardeal, intr-un oras cu peste 90 la suta populatie de etnie maghiara. Ca nimeni nu-ti raspunde daca vorbesti romaneste. Ca tu ceri "paine" si ei iti raspund "nem tudom". Ca meniurile restaurantelor sunt scrise doar in limba maghiara si chelnerii, aroganti, n-au auzit in viata lor de tocana, ci doar de gulas. Fusesem avertizat de toate acestea, plus ca voi avea de suportat, ca roman, privirile banuitoare ale maghiarilor si senzatia ca sunt un strain tolerat in propria tara. Sincer, nu credeam nimic. Mi se pareau niste aiureli. Simple clisee de gandire nationalista, care aveau un context lamuritor, pe care nimeni nu-l pomenea, din motive strict subiective. Cu siguranta ca realitatea era altfel.
Asa m-am oprit, deci, in fata unui hotel central din Odorhei: cu rucsacul plin de obiectivitate regateana si chiar cu cateva replici bazate pe multiculturalism, invatate candva, la o universitate europeana, si numai bune pentru polemistii inversunati. Usile hotelului se deschid singure si in timp ce pasesc pe-o mocheta pufoasa, in drum spre receptie, aud in minte vocea unei cunostinte de la Bucuresti: "Cere in romaneste o camera la hotel in Odorhei si ti se va spune ca toate sunt ocupate, chit ca toate sunt libere." Ma opresc in fata biroului de primire. Las rucsacul jos si intreb raspicat: "Buna seara. Aveti o camera libera?". Fata receptionistei se lumineaza cu un zambet larg, clipeste de doua ori si imi raspunde: "Sighiur che da. Doriti o camera pentru o persona?". Ma instalez intr-o camera eleganta si calduroasa, in timp ce domnisoara de la receptie, cu exces de amabilitate, completeaza fisa mea de cazare. In cateva minute, echipat impotriva gerurilor legendare din zona, de pana la minus 36 de grade, pornesc in prima mea vizita prin orasul Odorheiul Secuiesc. Pe strazi, la ora zece seara, sunt foarte putini pietoni. Calm de orasel de provincie, cu tabieturi batranicioase si stradute luminate galbui.
De dupa un colt, apare brusc un sir de adolescente care rad zgomotos: un eveniment, pe strazile atat de pustii! Merg de brat, vorbesc tare, sunt vesele. In frunte, un profesor le conduce, probabil la internat. Le urmez indeaproape, molipsit de bunadispozitia lor. Provincia nu mai pare asa de sumbra! As vrea, chiar, sa inteleg de ce rad, sa aflu cate ceva de la ele despre adolescentii din Odorhei. Despre scoala, despre distractii... Din pacate, fetele vorbesc exclusiv in maghiara si eu nu pricep nimic din ce spun. Nici ele nu par sa inteleaga romana mea. Isi vad mai departe de drum si ajung, in cele din urma, la internat. O cladire veche si impunatoare. Se aprind lumini la ferestre, niste baieti apar la un geam si le striga ceva in aceeasi limba cu acces interzis. Rasetele se pornesc si mai tare. Apoi fetele patrund in cladire si veselia se stinge. In curtea internatului s-a lasat linistea. Ma simt ciudat. Mi-ar fi placut mult sa inteleg bucuria acelor fete. Sa putem vorbi despre ea. N-am crezut niciodata ca rasul are nevoie de traducator. La Odorhei, aproape de miezul noptii, e doar pustiu si ger.
Inghetata cu tricolor
Plec mai departe prin Odorheiul adormit. Linistea se revarsa din nou pe stradutele inguste, pietruite. Magazinele sunt cu denumiri bilingve, strazile la fel. Casele sunt curate si frumos aliniate. Case vechi, renovate, ca de jucarie. Totul e curat si civilizat...
Nimeresc intr-un restaurant cu meniu... trilingv: romana, maghiara si engleza. Ospatarul e ungur. Corpolent, roscovan, mustati rasucite. Cu o amabilitate excesiva, imi serveste o specialitate ungureasca. Apoi un vin sec, excelent. In sfarsit, desertul. Mi-l aseaza in fata si face o reverenta: "Se aveti pofta.". Raman blocat, cu lingurita in mana: in varful unei inghetate la fel de excesive ca si politetea ospatarului, sta infipt, nici mai mult, dar nici mai putin, decat... steagul Romaniei. Sigur, un stegulet de hartie, infipt intr-o inghetata nu demonstreaza nimic, dar de ce era nevoie de asa ceva? Pe masura ce privesc cum steagul Romaniei se afunda odata cu inghetata ce devine o pasta cleioasa, ma intreb daca putintel mai devreme, in timpul vizitei prin oras, trebuia sa fiu suspicios in legatura cu cele aproximativ 15 statui de personalitati in exclusivitate maghiare, vazute pe o singura strada. Suntem, totusi, in Romania, n-o fi existat si vreun roman merituos prin oras? Sau cu libraria din colt, care nu avea in vitrina decat carti in limba maghiara, desi in Odorhei traiesc si romani...
Ma intorc la hotel, in minte cu imaginea ospatarului roscovan. Oare sub calmul aparent pe care il intalnesc pretutindeni, clocoteste un vulcan? Sa fie dedesubt o lupta tacuta si indarjita, asa cum fusesem avertizat la plecarea din Bucuresti?
In cautarea romanilor
Primul lucru pe care il fac a doua zi dimineata este sa ma reped la chioscul de ziare din colt. Speranta mea este sa gasesc un ziar local, care sa imi dea cateva piste posibile, cateva locuri interesante cu oameni interesanti. Din pacate, singurul ziar local este "Hirado", o publicatie in limba maghiara. In limba romana sunt doar cateva ziare centrale, nimic local. Incep o noua plimbare prin Odorhei, de data asta la lumina zilei, in plina forfota a strazii. Am aceeasi senzatie de curatenie si ordine. Nu aud vorbindu-se decat in maghiara. Sunt atent sa aud pe cineva vorbind romaneste, ciulesc urechea in fata unui chiosc, in dreptul unor doamne ce s-au intalnit intamplator pe trotuar, intr-o cafenea moderna. Nimic. Am o vaga senzatie ca asist la o emisiune Tv in limba maghiara. Ma intorc la libraria de langa internat. Fac un tur rapid: nici o carte in limba romana, doar titluri si autori maghiari. Sunt curios, as vrea sa stiu mai multe despre autorii acestia necunoscuti, care se vand, totusi, intr-o librarie din Romania. Nu, nu exista editii bilingve! Ma resemnez. Si totusi, am citit undeva ca in Ardeal exista cenacluri literare bilingve, unde se recita deopotriva din poeti maghiari si romani. Oare in Odorhei exista asa ceva? La biblioteca municipala sunt indrumat catre un club din subsolul cladirii. Cobor. Clubul inca nu s-a deschis. Cineva ma trimite la Casa de Cultura. Doar acolo s-ar putea sa aflu ceva, altfel nimeni nu stie de existenta vreunui cenaclu sau club romano-maghiar. Pornesc spre primarie, unde sigur trebuie sa existe un consilier pe probleme de cultura, sau cel putin un centru de informare. Ma primeste un domn de la biroul de relatii cu publicul: "Nu stiu sa existe un cenaclu, exista insa un club pentru tineri, G-Pub. Eu ce pot sa va dau este un pliant cu orasul nostru.". Iau pliantul si il deschid curios. Pe el, un singur cuvant, scris mare: Szabadidokalauz si atat. Toate fotografiile au explicatii doar in secuiasca veche si in maghiara, majoritatea fiind case, in dreptul carora scrie Panzio. Ma gandesc ca Panzio ori este un proprietar foarte bogat, ori o strada foarte lunga sau asa ceva (Panzio inseamna pensiune, n.r.). In cele din urma, ajung la Casa de Cultura. Si aici, toate afisele sunt in limba maghiara. Incep sa ma obisnuiesc. Ma primeste chiar directorul, domnul Elekes Gyula: "Avem teatru, dansuri populare, dansuri moderne, expozitii din doua in doua saptamani. Facem si festivaluri pentru minoritati, la care invitam toate minoritatile din Romania. Avem o buna colaborare si cu scoala romaneasca, organizam impreuna spectacole. Acum refacem sala de concerte si vom relua in curand serile de muzica clasica." Pentru ca este un subiect fierbinte, si eu sunt un multiculturalist de la Bucuresti, nu ma pot opri sa nu il intreb pe domnul director: "De ce Udmr-ul se zbate pentru autonomie culturala, din moment ce minoritatea maghiara are tot ce isi doreste aici? Pe dumneavoastra, cum v-ar avantaja votarea statutului minoritatilor?". Domnul Gyula isi aseaza mai bine ochelarii, isi drege un pic glasul. "Ne-am gandit ca asta ne-ar aduce mai multe fonduri, poate", imi spune. "Incolo, nu ne lipseste nimic." L-as intreba pe domnul Gyula daca exista vreun loc unde se intalnesc si romanii din Odorhei, un loc unde sa cante si sa danseze, sa joace teatru, sa faca expozitii sau, pur si simplu, sa cumpere carti romanesti, dar ma tem sa nu para o intrebare stupida. O intrebare necuviincioasa. Dupa o zi intreaga in care am auzit vorbindu-se doar maghiara, pur si simplu cred ca intrebarea mea ar suna ciudat. Renunt, multumindu-ma cu informatia ca, totusi, exista o scoala romaneasca. Din pacate mi-e foarte greu s-o gasesc. Trei oameni diferiti, pe care-i intreb unde se afla aceasta scoala, ridica din umeri, spunandu-mi ca nu vorbesc romaneste, dupa care imi arata cu degetul trei directii opuse. Ma incapatanez si mai intreb inca trei. Astia nici macar nu se opresc sa-mi raspunda. Isi vad de drum. In cele din urma am gasit-o. Singur. De altfel, se afla pe un deal, vizibila din toate punctele cardinale. Scoala Romaneasca "Marin Preda". Mare, frumoasa, moderna. Dar directoarea tocmai pleca. Copiii sunt in vacanta si ea e doar in trecere pe acolo. De altfel, orice problema trebuie discutata mai intai fara reportofon si abia apoi cu reportofonul. Cat despre locul unde se intalnesc romanii, e simplu. A ramas unul singur: biserica.
Lasa-ma sa te ating, frate!
Urc scarile largi ale bisericii romanesti din Odorheiul Secuiesc. Trec de coloanele rotunde, albe, si deschid usa masiva. Slujba a inceput deja. In lumina galbena a lumanarilor si in mirosul dulceag de tamaie, romanii stau cu totii ingenuncheati si se roaga. Sunt vreo treizeci. Asta este prima imagine despre romanii din Odorhei: un grup de oameni, rugandu-se in lumina palpaitoare a lumanarilor. Odata cu ei par a se ruga si sfintii pictati pe peretii bisericii. Niste sfinti foarte tristi. Unii cu ochii inchisi, altii doar privind in pamant, altii cu privirea atintita in sus, departe, cat mai departe, spre cerul pierdut deasupra acoperisului. Ceea ce vad nu am mai intalnit in nici o biserica: mai mult sau mai putin discret, toti credinciosii se ating intre ei. Fie ca se tin unul de haina celuilalt, sau isi tin mana pe umarul celui din fata, sau ca intreaga familie se tine de maini. Atingerea asta ii uneste cumva pe toti, si rugaciunea fiecaruia pare a se contopi intr-o singura ruga a tuturor. Ingenunchez si eu. Ma prind in tacere de haina batranelului din fata mea.
La sfarsitul slujbei, ma prezint celor doi preoti. Unul e originar din Sibiu, celalalt, parintele Puiu, e moldovean. Cu o voce tunatoare se intoarce catre enoriasi: "Fratilor! Cineva de la Bucuresti s-a invrednicit sa vina si la noi! Cineva de la Bucuresti vrea in sfarsit sa stie ceva despre romanii din Odorhei!". O rumoare traverseaza biserica. Stingherit, vad cum toate privirile se indreapta spre mine, neincrezatoare, dispretuitoare in parte, foarte putine in care ghicesc un licar de bucurie. O singura intrebare reusesc sa pun: "Am auzit ca aici este singurul loc din tot Odorheiul unde se intalnesc romanii. Este adevarat?". Primul a vorbit batranelul din fata mea: "Domnule, este atata durere in sufletele noastre, incat ma tem ca ziarele de la Bucuresti nu sunt destule sa o incapa." Incet-incet, oamenii din biserica se strang in jurul meu si incep sa-si spuna durerea, cu o sfarseala care imi face rau. In glasul lor nu exista pic de speranta. O resemnare ca aceea a sfintilor care privesc catre cer.
"Pe nimeni nu intereseaza soarta noastra, a romanilor din Odorhei. Pentru parlamentarii de la Bucuresti noi nu mai existam. Suntem in mijlocul Romaniei, in inima ei, dar suntem minoritari in propria tara. In Odorhei, noi, romanii, trebuie sa invatam maghiara ca sa supravietuim! Asa sa spuneti la Bucuresti!"
"Veniti sa traiti aici, ca sa vedeti cum este! Asa, prin hotele si prin restaurante, nu inseamna nimic, pentru ca banii is buni, ori de la cine ar veni. Veniti sa stati aici, sa vedeti ca nu va angajeaza nimeni daca nu stiti maghiara, sa va dati copiii la gradinite maghiare si sa primiti instiintarile de la primarie in limba maghiara. Stie vreun parlamentar lucrurile astea? De ce tac ziarele? De ce nu scrieti acolo cum traiesc romanii de aici? In 90, maghiarii ne-au spart geamurile la biserica de trei ori, si preotul a fugit sa se ascunda la unitatea de pompieri. Acum, nu mai e chiar asa, dar suntem iobagi in propria noastra tara: nu mai avem nimic si nu ne vrea nimeni aici. Nu avem consilier local la primarie, nu avem reprezentant, nimic. Cui sa spunem durerea noastra? Stiti ca romanii au dreptul la Casa de Cultura o singura data pe an, de ziua nationala? E ca un favor... Si anul trecut, nici macar nu ni s-a acordat. Venise Tudor Gheorghe in concert si am fost refuzati. Si-atunci, ce mai cautam noi, romanii, aici?"
Cuvintele sunt rostite cu patima inabusita, de o doamna distinsa. Ma apropii de ea si-o intreb: "Cum va numiti, va rog?". Vocea ii tremura de emotie si neputinta. Barbia i se increteste si doua dungi fine, argintii, apar sub gene. "Cum ma numesc? Pot eu sa va spun cum ma numesc? Dumneavoastra plecati maine inapoi la Bucuresti, dar eu unde ma duc? Ma duc de maine in acelasi birou, cu aceiasi colegi maghiari. Cum credeti ca se vor purta? Nici macar nu am nimic cu ei. Nu am nimic cu nici un maghiar, atata vreau doar: sa ma simt in Romania, vreau sa ma simt acasa in tara mea. Poate cineva de-aici sa spuna ceva public, cu nume si fotografie, fara sa ii fie frica? Politicienii arunca noroiul si noi ramanem sa ne manjim cu el. Din cauza ignorantei lor si a unor interese murdare, am ajuns sa ne fie teama sa spunem deschis ce ne doare. Parca nici nu am trai de 15 ani in democratie. Am ajuns sa imi fie teama sa spun ca nu vreau sa imi cresc copilul in limba maghiara... Frica in tara mea."
Brusc, mi se pare ciudat sa discut cu oamenii in felul acesta, tocmai intr-o biserica. Dar imi dau seama ca pentru romani nu exista alt loc, ca doar aici, in biserica, se simt ocrotiti. Am senzatia ca am ajuns pe o insula plina cu naufragiati si ca eu nu sunt pentru ei decat o sticla aruncata in larg, o sticla cu un mesaj: "Ajutati-ne, fratilor!".
"Multi dintre noi suntem veniti aici din Moldova, cu serviciul", spune un barbat intre doua varste. "Unii la Politie, altii la unitatea militara. Vrem sa ne crestem copiii in traditiile stramosesti, pe care le-am mostenit. Numai ca, vedeti, e o situatie paradoxala: desi la nivel national, maghiarii sunt minoritari, in Covasna si in Harghita, ei sunt majoritari si romanii sunt minoritari. In judetele acestea, discriminati pe criterii etnice sunt romanii, nu ungurii, noi ar trebui sa avem autonomie culturala. Din pacate, se intampla tocmai invers. Maghiarii au tot mai multe avantaje si romanii tot mai putine. Inainte, macar copiii faceau scoala impreuna, maghiari si romani, apoi tinerii faceau armata impreuna. Exista o apropiere, incercam sa ne intelegem unii pe altii. Acum, scolile s-au separat pe criterii etnice si armata nu mai este obligatorie. Cum se vor intelege generatiile viitoare? Aici nu e vorba de cliseele peremiste de care ne-am saturat, ci de lucruri mai simple si mai concrete: majoritatea patronilor din Odorhei sunt maghiari si nu te angajeaza daca nu stii maghiara. Nu te poti angaja? Inseamna ca nu iti poti intretine familia, asa ca pleci in alta parte, si scoala romaneasca va avea un copil sau doi mai putin. Mai putini copii la scoala inseamna mai putine clase, profesorii raman si ei fara catedre si sunt obligati sa plece. Apartamentele sunt mai scumpe pentru romani si tot asa. La ce se ajunge? La disparitia definitiva a romanilor din inima Transilvaniei. In locul unde se afla Odorheiul pe harta, puneti un semn de doliu, va rog. Tricolorul in berna."
Intr-un bloc din Odorhei
Sa zicem ca pe ea o cheama Maria si pe baietelul ei Alexandru. Maria imi deschide usa apartamentului ei dintr-un bloc oarecare din Odorhei si ma pofteste inauntru. Alexandru ma priveste curios, ascuns dupa fusta mamei. In casa e cald, liniste si miroase a cafea. Ne asezam pe canapeaua din sufragerie, in fata careia ne asteapta deja farfurioare cu dulceata. Intr-un colt al camerei e un steag al Romaniei. Maria ii aseaza matern parul pe frunte lui Alexandru, il saruta si il trimite sa se joace in cealalta camera.
"O sa va rog sa nu imi treceti numele adevarat si nici adresa. Si in nici un caz sa nu spuneti unde lucrez. Acolo unde lucrez suntem o mana de romani si as fi recunoscuta usor. Lucrez cu cateva unguroaice in acelasi birou. Ele vorbesc numai maghiara, chiar daca sunt si eu de fata. Ma simt foarte prost, le-am si zis de mai multe ori, ca macar atunci cand sunt si eu in camera, sa vorbeasca romaneste, in rest nu ma intereseaza. Pana la urma, e o chestiune de bun-simt. Asa ca le-am zis de cateva ori de la obraz, dar apoi m-am resemnat. Tot ungureste vorbesc. Lucrurile astea dor si iti fac viata grea aici. Sunt lucruri marunte, dar toate la un loc creeaza o atmosfera tensionata... Noroc ca nu sunt toti maghiarii asa. Pana la urma, e o problema de educatie. Unii sunt rai, atata tot. Dar sunt si maghiari care au ajutat la renovarea bisericii romanesti sau maghiari de o politete ireprosabila. Sunt si oameni buni printre ei."
Maria a venit in Odorhei dintr-un oras din Moldova. La inceput a fost socata de diferenta de viata. Acomodarea a fost lunga si obositoare, desi nici acum nu se simte acasa: "Primul soc l-am avut cand am dat examen sa ma angajez. Desi era un post de bugetar, mi-au dat intrebarile in maghiara. Le-am spus ca nu inteleg nimic. Le-am explicat ca sunt din Moldova si ca nu am avut unde sa invat maghiara. Apoi au venit anii 90. Imi amintesc ca, dupa 90, imi era jena sa stau la coada in alimentara si sa cer in romana. Pur si simplu, nu stiam maghiara, si vanzatoarea trecea cu privirea peste mine la urmatorul client. Ah, de cate ori nu m-am intors acasa fara ceea ce aveam nevoie! Acum sunt mai toleranti, dar atunci... Ma gandeam - sunt in tara mea, cum e posibil? Imi spuneau: "Meni hozo" ("Du-te la tine acasa!"), dar eu eram la mine acasa, eram in Romania, in inima ei".
Ochii i se inrosesc si isi duce mana la gura. Tace si da din cap, ca si cum ar spune nu. Ca si cum ar refuza sa creada ca despre ea insasi povesteste. Din cealalta camera se aude un "Tiit! Tiiit!". Alexandru, intins pe covor, isi parcheaza masinutele de jucarie intr-o pata luminoasa facuta de o raza de soare. "Te simti strain in tara ta. Cand treci mai departe, la Sighisoara, si auzi romaneste in jurul tau, te bucuri si parca nu-ti vine sa crezi. Anul trecut a trebuit sa cumpar carti pentru premiul lui Alexandru, tocmai din Miercurea Ciuc. In Odorhei nu gasesti carti romanesti. Daca ma dau afara de la serviciu, unde ma pot angaja eu aici, la 40 de ani, fara sa stiu maghiara? Nicaieri. Ce fac? Plec. Si-atunci, cine pe cine purifica etnic? Ce viata e asta? Ue ar trebui sa stabileasca drepturi speciale pentru minoritarii in propria lor tara. Poate ei nu stiu, dar asa ceva exista in Romania. Ei cred ca noi avem avantaje, ca ne angajam usor, ca putem vorbi in limba romana, limba oficiala a tarii, care aici e complet ignorata. Nici servicii nu avem si nici reprezentanti in administratie. Primarul Sasz Jen a zis ca de ce sa ia un roman in Consiliul local, nu se impiedica destul de romani pe strada?"
Ma aflu din nou in gerul de afara, grabindu-ma infrigurat spre hotel. Traversez Odorheiul, pe care acum il cunosc un pic: in restaurantul de colo un ospatar roscovan isi pregateste steguletele tricolore, in hotelul de dincolo o receptionista zambeste larg, pe strada asta adolescentele se intorc vesele la camin, in blocul ala, Alexandru isi parcheaza masinutele intr-o raza de soare, in timp ce Maria se roaga in biserica romaneasca, atingand umarul celui din fata ei. Am senzatia ca sunt intr-o tara straina. Mi-e urat. Mi s-a facut dor de casa. Dar Bucurestiul e atat de departe... Mult prea departe. La capatul celalalt al pamantului.