Despadurirea, un argument al continuitatii romanilor
Unul dintre izvoarele nescrise care marturisesc continuitatea romanilor pe teritoriul tarii si care cu greu ar putea fi contestat este... despadurirea. Cele peste trei sferturi din teritoriul romanesc, acoperite candva cu impozante si nepatrunse masive paduroase, au fost un prim sistem de aparare pentru daci. Retragerea generalului roman Caius Scribone Curio din fata acestor fortificatii verzi, ca si zdrobirea armatei generalului Fuscus, in nord-vestul Olteniei, vin sa sprijine afirmatia facuta. Multe documente pomenesc frecvent, adesea cu o admiratie amestecata cu teama, despre masivele forestiere impresionante care au existat candva in spatiul din jurul Carpatilor. Toate au ramas doar vaga amintire, iar impresia generala este ca se face prea mare drama din destinul padurilor Romaniei, deoarece exista inca suficiente resurse care pot fi exploatate fara nici o grija...
Gand ticalos si periculos
De distrugerea padurilor sunt legate multe fenomene, cu puternice efecte negative pentru mediu, pentru viata. Dramaticele transformari ale mediului, ca urmare a despaduririi, au facut ravagii in tari prospere si puternice, pe care azi le vedem atinse de pecinginea desertificarii. Sindromul despaduririlor si goana dupa inavutire dovedeste ca omul se limiteaza sa-si traiasca prezentul, fara grija ca viitorul i-ar putea fi fatal, tocmai din cauza ratacirilor sale.
La noi, taierea padurilor din Dobrogea a dus la secatuirea surselor de apa din acest tinut. Nisipurile Olteniei, fixate candva de paduri viguroase de stejari, odata defrisate, au lasat posibilitatea migrarii dunelor de nisip. Reimpadurirea lor cu salcam a fost o solutie benefica. Dar istoria s-a repetat, si sub efectul legilor postdecembriste nisipurile si-au reluat migrarea, dupa disparitia salcametelor. Disparitia multor izvoare din Campia Romana, ca si schimbarea cursurilor unor rauri, au aceeasi cauza legata de carentele de civilizatie: despaduririle. Exemplele cursurilor inferioare ale Siretului sau Barladului, care cu mult inainte se varsau direct in Dunare, pot fi elocvente. Chiar capitala tarii era situata intr-un cu totul alt cadru hidrografic: au disparut Lacul lui Dura Negutatorul, Brezoianu, ca si numeroase izvoare. Pana la mijlocul secolului al Xviii-lea, nu se pomeneste de existenta Baraganului, aparut ulterior prin defrisarea unor mari suprafete de stejarete. Modul in care s-a ajuns ca milioane de hectare de paduri seculare sa dispara de-a lungul veacurilor din patrimoniul forestier pune sub semnul intrebarii asertiunea ca "romanul e frate cu codrul". Fratii nu se taie intre ei.
In perioada romana, padurile erau exclusiv proprietatea statului, care oferea drept de servitute si pasunat populatiei, in schimbul unor taxe. Dupa retragerea administratiei romane, s-a mentinut dreptul de folosinta obsteasca, padurea fiind practic a tuturor si a nimanui. Mai tarziu, a intervenit dreptul de asa zisa "stapanire locureasca": oricine dorea putea defrisa cata padure era in stare, urmand ca terenul obtinut astfel sa intre in proprietatea sa, fara ca altcineva sa-i poata uzurpa dreptul de proprietate.
Sub dominatia turceasca, secatuirea padurilor a luat o si mai mare amploare. Pe de o parte, lemnul avea o mare cautare la construirea cetatilor turcesti, la reconstruirea oraselor frecvent devastate de incendii, pentru construirea de poduri sau corabii. Pe de alta parte, turcii incurajau lichidarea acestor redute naturale, care nu numai o data s-au impotrivit expeditiilor razboinice. Secolele Xviii-Xix par a fi cele mai dureroase pentru patrimoniul forestier, in acest interval fiind devastate cele mai frumoase arborete de stejar din luncile si campiile tarii. Este de subliniat aici ca, initial, teritoriul Romaniei era ocupat in proportie majoritara de stejarete, si numai distrugerea lor a facut ca in prezent, rasinoasele sa fie cele care detin majoritatea. Pavarea drumurilor cu lemn, pe cat de putin eficienta, pe atat de costisitoare, a fost lovitura de gratie data padurilor din zona Bucurestiului si a Iasilor. Prin secularizarea averilor manastiresti, in patrimoniul statului au intrat peste 900.000 de hectare de padure, avand un oarecare efect benefic pentru paduri. Apoi, in anul 1848, ceea ce a mai ramas din milenarul patrimoniu forestier a intrat in administrarea statului, domolind o vreme actiunea de devastare a padurilor. Un binevenit moment de tihna pentru paduri, dar care a ramas doar "un moment", din pacate. Ce s-a mai pierdut in decursul istoriei din masivele paduroase nu face referire doar la suprafete. Marturii scrise, de regula ale unor calatori straini prin tinuturile noastre, descriu frecvent splendoarea padurilor de stejar, azi din ce in ce mai putine si mai vulnerabile.
Pomelnicul mortilor
Pinul negru, foarte frecvent odinioara in zona Mehedintilor, pe Jiu si in Banat, arbore considerat sacru de catre traci, a fost sistematic exploatat, pentru obtinerea catranei din rasina.
Tisa, azi monument al naturii, era pe vremuri bine reprezentata in padurile naturale din Hunedoara, pentru ca putin mai tarziu sa dispara cu desavarsire din compozitia padurilor, cu suprafete dramatic micsorate. Lemnul de tisa a fost foarte cautat si apreciat pentru calitatile sale extraordinare, fara sa se tina seama ca pentru a ajunge la dimensiuni multumitoare, arborele avea nevoie de secole de existenta, fiind una dintre speciile cele mai longevive. Avand calitati de lemn de rezonanta, a fost utilizata pentru confectionarea instrumentelor muzicale, iar datorita rezistentei exceptionale, a fost folosita pentru constructii si mobilier. S-au descoperit valuri de aparare consolidate cu lemn de tisa, inca nedegradat. Multe biserici au fost inaltate cu grinzi din aceasta esenta, iar interioarele lor au fost dotate cu mobilier.
Castanul si nucul, alte doua specii candva foarte raspandite in mod natural in padurile romanesti, sunt astazi, din nefericire, rare. Calitatea lemnului a fost cea care a determinat exploatarea lor fara ratiune. Pot fi adaugati acestui sir de arbori ulmul de munte si, in oarecare masura, paltinul. Azi ne gandim cu tristete la lemnul de cires salbatic, vanat de negustorii de arbori. Teoria imbatranirii si disparitiei pe cale naturala a speciilor forestiere, nascocita probabil ca sa absolve omul nechibzuit, este doar un subterfugiu. Daca ar fi sa punem in aceeasi balanta specia umana, comparand durata de viata a arborilor cu cea a omului, ar fi insemnat ca omul ar fi trebuit sa dispara cam de multa vreme. Dar padurile devastate de stramosi nu au pierit neaparat sub taisul securii. Foarte multe suprafete forestiere au disparut ca urmare a obiceiului de a le incendia, pentru a obtine terenuri agricole, zisele jaristi, pasuni sau pentru potasa extrasa din cenusa trunchiurilor arse. Pasunatul irational a jucat rolul sau de exterminator de paduri, indiferent daca a fost practicat cu turme de oi, vite, capre sau porci.
Cand padurile se sinucid
Despaduririle sunt un specific al intregii umanitati. Chiar si in perioada contemporana asistam, constienti sau nu, la despadurirea globului, bucurandu-ne, incredibil, cu cei cativa banuti castigati de pe urma acestui atac, fara sa sesizam sfarsitul care ii urmeaza. Au fost si tari in care ingrijorarea fata de soarta vegetatiei arborescente a fost mai timpurie. Ca exemplu, este dispozitia data in anul 1256 de catre Alphons al X-lea al Spaniei, exasperat de incendierile criminale: "Sa arunce in flacari pe cei care vor mai da foc padurii". Ironia sortii a facut ca singurul care s-a stins sa fie Alphons. In Spania, mai sunt si azi incendii provocate.
Reducerea suprafetelor impadurite este un proces de durata, care merge mana in mana cu cresterea demografica si cu dezvoltarea tehnologiilor. Daca la inceputuri, datorita imensitatii masivelor forestiere, amploarea defrisarilor nu ridica mari probleme, in timp, a devenit din ce in ce mai atroce. Regiunile vaste, supuse azi unor rigori climatice severe, nu sunt rezultatele unor modificari produse de fenomene naturale nefavorabile, ci ale taierii padurilor. Fenomenele meteorologice cu efecte catastrofale, cum ar fi inundatiile, furtunile, inzapezirile, au aceeasi origine. Disparitia unor ape subterane, alunecarile de teren, deteriorarea stratului de ozon, degradarea solurilor sunt consecintele devastarii, timp de secole, a padurilor naturale. Efectele devastatoare asupra a ceea ce a mai ramas din fondul forestier originar pot fi vazute chiar si de neinitiatii care cred ca padurea poate suporta la nesfarsit agresiunile omului, pentru ca este regenerabila. Ceea ce nu stiu acesti oameni, sau ceea ce nu vor sa inteleaga, este faptul ca, la fel ca orice organism delicat, pentru a muri, padurea nu trebuie neaparat sa nu mai existe fizic. Degradata pana la un anumit punct, ea moare de la sine, indiferent de eforturile care s-ar face ulterior pentru a o salva. Tinand seama de gravitatea situatiei, devine straniu si greu de inteles cum societatea in care traim nu mai realizeaza ca problema padurilor Romaniei este deosebit de acuta, cum politicienii de dupa anul 1989 contribuie din greu la demolarea fondului forestier national prin legi, hotarari, ordonante si amendamente. Sub masca reparatiilor care trebuie aduse proprietatii private, au fost date lovituri grele patrimoniului forestier.
Opriti dezastrul!
In anul 1991 si apoi in anii urmatori au fost retrocedate, conform unor legi perfectibile, mii de hectare de padure fostilor proprietari deposedati de comunisti. Ce s-a ales din aceste paduri putem vedea oriunde ne poarta pasii de-a lungul si de-a latul Romaniei. Praful! Ba mai mult, azi putem vedea si urmarile defrisarilor, carora nimeni nu le-a stat impotriva, probabil din motive de democratie: munti surpati, lunci spalate de ape, sate devastate de viituri, culturi agricole nimicite, mormane de rumegus, oameni saraci, privelisti apocaliptice, ruina. Toate acestea din nefericire nu se vor opri aici, ci va exista si un "va urma" cat se poate de intunecat.
In numele progresului si al dreptului de proprietate, s-au edificat cariere politice fulminante si averi pe masura, dar s-a sacrificat un element de importanta fundamentala in protectia mediului: padurea. Ori de cate ori au aparut legi care sa vina in ajutorul padurii, fie au fost anihilate, fie au fost ineficient aplicate, fie au fost pur si simplu date uitarii, in vreme ce generatii de politicieni si-au vazut de interese, calcand stramb peste ele. Desi exista atatea exemple care demonstreaza, pana si celor mai inguste frunti, ca lipsa sau insuficienta padurilor este sinonima cu saracia si pustiul, desi se cunoaste prapadul petrecut cu padurile acestei tari, in lunga si impleticita sa istorie, nimeni nu a reusit sa aduca reparatiile de cuviinta patrimoniului forestier.
Faramitarea padurilor inseamna condamnarea lor la nefiinta. Proprietatea privata asupra padurilor in conditiile unei societati paupere si lipsite de spirit forestier nu poate fi de bun augur, iar exploatarea disperata a lemnului din terenurile private nu duce decat la o amanare dureroasa a unui dezastru economic si la amorsarea unui dezastru ecologic, atribute cu care nu se poate intra intr-o Europa cu pretentii de civilizatie avansata. Padurea romana nu are nevoie de politicieni, de proprietari sau de savanti celebri si specialisti notorii. Ea are nevoie doar de un dram de suflet si de iubire din partea omului de rand.
Casian Balabasciuc