"De la revenirea in tara, cu exceptia circului, nu am avut aparitii notabile care sa ma aduca in atentia publicului"
- Dupa multi ani de absenta din tara si din viata artistica romaneasca, iata-te gatita frumos, in fireturi si cu joben, pe scena... Circului Globus. Unde te-ai ascuns atata vreme?
- Nu m-am ascuns nicaieri. Cred, mai degraba, ca am fost uitata. E adevarat ca am stat catva timp in Statele Unite, dar m-am intors de acolo de multisor. Am plecat in 1995, imediat dupa casatorie, dar am inteles repede ca locul meu e aici. De altfel, impreuna cu fostul meu sot, am demarat in Romania mai multe proiecte, printre care si studiourile Kentauros, care sunt gata si unde deja facem filme. Nu ma mir ca lumea ma da disparuta, pentru ca de la intoarcerea mea in tara, cu exceptia Circului, nu am avut colaborari notabile care sa ma readuca in atentia publicului. Ultimele doua filme romanesti pe care le-am facut mai bine de un an, Magnatul si Camera ascunsa, nu s-au bucurat de prea multa priza la public, nu stiu de ce. In ce priveste o posibila colaborare pe micul ecran, drept sa-ti spun, la nici o televiziune nu am vazut ceva care sa ma faca sa-mi doresc o colaborare cu ele. Intr-un fel, sunt bucuroasa ca nu m-a chemat nimeni, pentru ca e foarte greu sa refuzi pe cineva, fara sa se simta jignit, iar acesta este ultimul lucru pe care mi-l doresc. Nu vreau sa judec pe nimeni, dar pur si simplu nu ma regasesc in peisajul televiziunii actuale. Daca ar fi ceva care sa ma intereseze, intr-adevar, un loc in care astept cu sufletul la gura sa ma intorc, acela este teatrul. Programul meu de la Kentauros, unde lucrez la departamentul de Marketing si Publicitate, imi permite sa am repetitii si spectacole de teatru. Din nefericire, cred ca regizorii nu stiu ca eu imi doresc sa ma intorc pe scena, asa ca mi-am propus sa fac public lucrul acesta, incepand chiar cu acest interviu. Deci: Manuela Harabor viseaza sa se intoarca in teatru.
- Intr-un fel, plecarea ta in America a insemnat o "tradare" fata de publicul romanesc. In plan profesional ai castigat ceva?
- Nu a fost o tradare. Din 1995 si pana dupa 98 filmul romanesc a intrat intr-o lunga si trista pauza. Daca a existat deci un "abandon", acela a fost al filmului romanesc fata de actorii sai. Eu am acceptat acest exil temporar ca sa gasesc raspunsuri in ceea ce-l priveste pe Andrei, fiul meu. Autismul este o boala grea si in Romania nu am reusit s-o dezlegam deloc. Acolo am gasit parte din raspunsurile cautate. Am ales, asadar, o cale pentru fiul meu, la momentul acela el fiind, ca si acum, cel mai important lucru din viata mea. Ma intrebi de experienta profesionala... Aceasta nu a existat, pentru ca nu am plecat absolut deloc cu gandul unei cariere la Hollywood. Motivul a fost personal, sanatatea lui Andrei, dar bineinteles ca America a insemnat si o experienta extraordinara de viata pentru mine, pentru ca nu e deloc usor sa traiesti printre straini. Iar imediat ce am simtit ca filmul romanesc reinvie, m-am intors.
"Magia si veselia circului m-au cucerit"
- Cum ai gasit Romania dupa aproape zece ani de absenta?
- Eu nu am avut niciodata o problema de readaptare la Romania, nu am lipsit niciodata perioade foarte lungi, nu am judecat niciodata Romania in functie de politica si guvernari. Pentru mine, tara sunt oamenii, mai ales cei dragi mie, familia, prietenii. Familia mi-a fost mereu aproape. Andrei, fiul meu, a crescut, are cincisprezece ani, este mai inalt decat mine si imi seamana foarte mult. Am inceput sa rezolvam si din problemele legate de autism, cu care se confrunta, si asta ma bucura enorm. Suntem indragostiti unul de celalalt, el este viata mea, pentru el fac totul. In ce priveste viata cetatii, in care un artist autentic ar trebui sa se implice, eu am incetat sa-mi mai fac iluzii. Romania este departe de momentul in care cuvantul public sa aiba forta de a schimba lucrurile. Artistul roman este in continuare un cetatean prost platit si hartuit incontinuu. Ignorat. Ce s-ar intampla, de exemplu, daca toti artistii din Romania ar intra intr-o greva, pentru a cere dreptul la demnitate si la o viata mai buna? Nimic. Nu ar fi pierderi economice, nu s-ar misca nimic, poate doar sufletul unei maini de romani, iubitori de arta. De aceea am ales sa ma dedic familiei si in primul rand lui Andrei.
- Sa fie Andrei legatura ta invizibila cu lumea circului, locul in care copiii traiesc o sarbatoare continua?
- S-ar putea. Legatura noastra atat de puternica, cuplul pe care il formam in lupta cu boala m-a obligat la incursiuni extrem de profunde in universul copiilor. Propunerea de a colabora cu Circul din Bucuresti a venit din partea Brandusei Novac, scenarista spectacolului, care mi-a facut o invitatie, de pe-o zi pe alta, sa prezint galele de anul trecut. Am acceptat mai mult din curiozitate, dar apoi mi-am dat seama ca-mi plac magia si veselia acelui loc, ne-am inteles foarte bine si am continuat colaborarea. Acesta este deja al treilea spectacol. Cel mai drag mi-a fost cel care s-a terminat inainte de Craciun. In el am avut un rol mai consistent decat cel de maestru de ceremonii: am fost Craiasa din Palatul de clestar, un spectacol foarte frumos, o piesa de teatru reusita. Show-urile acestea de circ sunt si un exercitiu extraordinar pentru mine ca artist, un exercitiu de concentrare, de dictie, de interactiune cu publicul, mi-au prins foarte bine. M-au facut sa-mi reintru in mana, cum se zice. Simt ca am crescut, ca m-am maturizat, ma simt foarte pregatita pentru o scena de teatru, ca sa nu mai spun ca in timpul filmarilor de la Kentauros sunt tot timpul prezenta in platou, sunt mereu intre actori.
"Prin Veronica, am intrat in lumea mirifica a cinematografiei"
- Primul film in care ne-ai taiat tuturor respiratia a fost Veronica, realizat de Elisabeta Bostan. Cum ai ajuns actrita la patru ani?
- Am avut o copilarie minunata. Intre gradinita si libertatea jocurilor totale, parintii mei au ales varianta a doua. Ce bine au facut! Tata, care lucra in cinematografie ca sculptor si machetist, ma lua cu el la studiourile din Buftea. Avea in atelierul lui (aflat in Cladirea de filmari combinate, tin minte si acum) un coltisor special pentru mine. Un scaun mic, o dalta mica, un ciocan mic si resturile de lemn de la sculpturile si machetele lui. Stateam ore intregi in micul meu "atelier" si nascoceam o multime de lucruri. Ma simteam deja importanta in lumea artistilor. Multe dintre lucrarile tatii s-au pierdut, din pacate. El a iesit la pensie in 82, a urmat Revolutia, apoi ani buni, studiourile au fost inchise. Ar trebui sa merg pe acolo sa vad macar daca sub multele randuri de vopsea au ramas, pe tocul usii, datele cresterii mele in inaltime, pe care tata le scrijelea cu grija, din timp in timp. Ar trebui sa merg sa le descopar... Revenind la intrebare, intre Buftea si Veronica n-a fost decat un pas. Aveam trei ani si jumatate, cand Elisabeta Bostan m-a zarit prin atelierul lui tata si m-a invitat, impreuna cu alti foarte multi copii, la probe. Am castigat un rol si asa am intrat incet, incet, in lumea mirifica a cinematografiei. In plus, doamna Elisabeta Bostan nu si-a lasat copiii pe drumuri, toti pustanii din Veronica au fost preluati in toate filmele pe care le-a mai facut. Amintirea cea mai placuta din Veronica? Pentru mine a fost, cu siguranta, Margareta Paslaru. Si cred ca nu numai pentru mine, deoarece la vremea aceea, ea era o mare vedeta, toata lumea o indragea, toti copiii voiau sa fie ca ea. Eu o urmaream cand mergea la cabine si venea imbracata in costumul de zana. Pentru mine ea era Zana Zanelor, un vis, un personaj de basm, care coborase din televizor si vorbea cu noi. Anul trecut, la Festivalul International de Film "Transilvania", dupa treizeci si patru de ani, am reintalnit-o pe Margareta Paslaru si m-am bucurat nespus cand, intrand sfioasa la ea in cabina, pana sa apuc sa ma prezint, m-a recunoscut si mi-a zis: "Tu esti Manuela? Ai jucat in Veronica... Ai mai crescut putin, dar ti-am recunoscut imediat ochii!". Intalnirea cu ea mi-a produs o bucurie nemarginita. A fost si este o personalitate artistica de exceptie.
- Rolul care te-a consacrat a fost Padureanca, minunatul film al regizorului Nicolae Margineanu, un personaj cu o expresivitate adanca, comunicata mai ales prin privire. Nu cred sa fi vazut vreodata pe marele ecran, ochi mai frumosi ca ai tai...
- Multumesc! Intr-adevar, Padureanca mi-a marcat cariera, un rol ce face parte dintr-o categorie cu care nu te intalnesti prea des. Putini sunt actorii romani care au avut sansa sa isi intersecteze destinul artistic cu un rol care sa le devina un al treilea nume. George Calboreanu, de pilda, a fost identificat cu Stefan cel Mare, Victor Rebengiuc cu Moromete. Dar sunt multe alte nume importante din teatru si film care, chiar daca au avut roluri memorabile, exceptionale, lumea nu-i identifica cu un anume personaj. Eu am avut sansa sa devin Padureanca si sunt fericita ca dupa atata timp, lumea se uita in continuare cu placere la acest film. Acum trei saptamani a fost reluat de o televiziune particulara, si mare mi-a fost bucuria sa ma opreasca lumea pe strada, chiar multi tineri, si sa-mi vorbeasca despre film. Anul trecut s-a lansat si un Dvd cu Padureanca. Un alt cadou placut, mai ales ca intre timp domnul Margineanu a considerat ca mi-am castigat dreptul la prima pozitie de pe generic, asa ca acum deschid lista excelentilor actori din film. La premiera eram a treia.
- Padureanca este un film extraordinar, dar fara indoiala ca foarte mare parte din succesul lui se datoreaza frumusetii tale. Calitatea aceasta de a fi o femeie frumoasa netezeste drumul in arta?
- In principiu, relatia aceasta ar trebui sa functioneze, dar la mine n-a fost asa. Sigur, felul in care arat m-a facut sa obtin roluri in cinema, doar ca astazi, genul pe care il reprezint nu mai e deloc cautat, cel putin in filmul romanesc. Daca te uiti la productiile ultimilor ani, actritele distribuite sunt cat se poate de sterse, in conformitate cu personajele pe care le interpreteaza, comune, din spatele blocului. Departe de mine gandul de a jigni pe cineva, dar asa simt eu. Personajele in care m-as regasi sunt poate cele din filmele lui Sergiu Nicolaescu, caruia i-a placut intotdeauna sa distribuie un anumit fel de femei. Asadar, raspunsul la intrebarea ta poate fi: "Din contra, in prezent chiar sufar de pe urma frumusetii!".
Fotografii de Iulian Ignat