Cand, in 2001, am citit primul roman al lui P.O. Enquist tradus la noi, Vizita medicului de curte (aparut la Editura "Universal Dalsi"), am avut revelatia descoperirii unui scriitor de varf si v-am impartasit entuziasmul meu in aceasta rubrica. Faptul ca e o culme singuratica in peisajul cu relief variat al literaturii contemporeane mi s-a confirmat cu un al doilea roman, Inger decazut, publicat la Editura "Vremea" in 2003. Un varf singuratic, dar fascinant pentru cititorii din toata lumea, scriitorul suedez fiind tradus cu succes in vreo 30 de tari. Asta desi nu e deloc un autor comercial in sensul divertismentului, al enigmelor politiste sau parabolelor facile. Ci fiindca subiectele romanelor, constructia lor muzicala, salturile de la realitatea faptica spre inaltul poetic sau spre adancimile misterioase ale psihicului antreneaza cititorul intr-o aventura care-l tine participativ emotional si intelectual, de la inceput si pana la epilog. Per Olov Enquist isi alege personaje cu existenta istoric atestata, se documenteaza amanuntit, apoi tese in jurul acestor destine reale propria fictiune romanesca, o panza de paianjen in care se prinde si el insusi, cu fire ce il leaga simetric de propriii eroi. In Vizita medicului de curte, intriga se construia in jurul regelui danez Christian al Vii-lea si al dramaticei istorii a secolului Xviii in nordul european. In Inger decazut, actiunea e plasata doua secole mai tarziu, intr-un spital psihiatric, unde printre pacienti e si una din sotiile lui Bertolt Brecht. Cartea pe care o recomand azi, aparuta abia anul trecut in Suedia si tradusa foarte bine in timp record, mi s-a parut o capodopera (va asigur ca imi masor cuvintele). Si acum personajele sunt luate din realitate. Marie cea din titlu e nimeni alta decat Marie Sklodowska Curie, singura persoana care a obtinut Premiul Nobel de doua ori, o data pentru fizica in 1903, impreuna cu sotul ei, Pierre Curie, si cu Henri Becquerel, si a doua oara pentru chimie, in 1911, in exclusivitate, pentru descoperirea a doua elemente noi, radiul si poloniul. Iar Blanche (Wittman) e inregistrata in istoria psihiatriei drept "cobaiul" preferat al doctorului Charcot in experimentele de la ospiciul parizian Salptrire, care studiau si incercau sa vindece prin hipnoza isteria (socotita pe atunci o boala exclusiv feminina, in stransa legatura cu sexualitatea). Lecuita (daca va fi fost bolnava), Blanche devine asistenta Mariei Curie in perioada de munca inversunata, in care din anumite reziduuri de minereu radioactiv, savanta reuseste sa separe radiul. Muncind in conditii primitive si ignorand nocivitatea radiatiilor, Blanche se imbolnaveste de cancer si ii sunt amputate ambele picioare si o mana, dar ramane alaturi de Marie, in cea mai grea perioada a vietii ei: in doliul dupa Pierre Curie, care moare intr-un accident, si in noua dragoste, pentru fizicianul Paul Langevin, casatorit si tata a patru copii. Scandalul iubirii reciproce, facut public de sotia inselata, izbucneste imediat dupa atribuirea celui de-al doilea Nobel, starnind furia francezilor impotriva strainei Marie Sklodowska, despre care se banuieste ca ar fi evreica. Dezbaterea ratata cu ocazia Afacerii Dreyfus e reluata in presa cu si mai mare inversunare. Trecand sub tacere premiul primit ca cercetatoare franceza, savanta de geniu e vazuta doar ca o straina depravata, distrugatoare a unei casnicii franceze, o primejdie si o rusine pentru tara! In ura furibunda dezlantuita impotriva ei, Marie o are alaturi pe Blanche, pentru care iubirea, ca si misterioasa lumina albastra a radiului, e de natura magica si ambele - mortale. Intr-un interviu, Per Olov Enquist, care are acum 73 de ani, spune ca subiectul real al acestui roman l-a urmarit vreo trei decenii pana cand a gasit unghiul de vedere de la care pornind, povestirea sa se poata desfasura. A scotocit arhive, a citit tot ce se putea gasi despre Marie Curie, Charcot, Blanche Wittman, pana cand, intr-un tarziu s-a produs alchimia transformarii documentatiei intr-un roman-poem despre iubire. Iar punctul de vedere gasit e acela al femeii amputate, Blanche, a carei forta spirituala aduce iradieri spre toate marile teme: pasiunea cunoasterii, credinta, ambitie, glorie, moarte, granitele miscatoare intre normal si anormal in plan psihic, raiul si infernul destinelor exceptionale... Ca si in celelalte romane, Enquist intra in povestea pe care o scrie, cu franturi din propria-i biografie si referiri la personaje din alte carti ale lui, intr-un joc de confesii si autocitate care-i e propriu. Toate rotind diamantul cu multe fatete ale iubirii permanent schimbatoare, imposibil de explicat logic si fara un etalon general valabil. In reteaua de cupluri - Marie - Blanche, Blanche - Charcot, Marie - Paul Langevin - se lumineaza fugar si alte chipuri celebre: Freud, Strindberg, Einstein, Jane Avril (modelul lui Toulouse-Lautrec), o multime de savanti ale caror nume au intrat in manuale. Privit din secolul Xxi, inceputul de secol Xx apare intr-o lumina prevestitoare a ceea ce urma sa vina.