"Locul unde s-a nascut si a copilarit ramane foarte important pentru un scriitor"
Urziceni - centrul universului
- Sunteti considerat unul din "sudistii" de seama ai literelor romane, alaturi de Caragiale, Arghezi, Stefan Banulescu. Faptul ca v-ati nascut si ati copilarit la Urziceni a contribuit la parcursul dvs. ulterior?
- Am mai spus si in cele doua volume de Memorii din cand in cand, ca nasterea intr-un oras mic e determinanta pentru destinul meu de scriitor. Urziceniul cu locuitorii si intamplarile lui a fost pentru mine, pana la 10-11 ani, centrul universului, cel mai important loc din lume, si m-am raportat apoi mereu la el. Pe o harta afectiva, continua sa existe casa natala de chirpici, cinematograful Tomescu, unde am vazut primele filme mute, cafeneaua lui nea Luca, unde am invatat sa joc biliard cu tanarul acordeonist Basacu si, mai ales, locul preferat de intalnire al urzicenenilor, numit La Monument...
- Despre ce monument e vorba?
- Ridicat in cinstea eroilor din primul razboi, era un soclu de ciment, pe care trona un vultur de bronz cu aripile desfacute, si caruia i se punea in plisc, la sarbatori, un bec vopsit tricolor. La Monument a avut loc o intamplare de care imi amintesc si acum, dupa mai bine de sapte decenii. Intr-o zi de vara fierbinte si prafoasa, cum sunt verile in Baragan, a venit in oras un circar, un iluzionist care anuntase prin afise lipite pe obloanele pravaliilor ca intr-o duminica, la o anumita ora, Napoleon Bonaparte in persoana se va arata in Urziceni, La Monument. Si, intr-adevar - tin minte ca era o zi insorita si o multime de oameni se stransese in centru sa vada minunea -, Napoleon a aparut venind dinspre strada principala, cu tricornul pe cap, mantaua albastra, cu mana dreapta infipta in rever si cizme lustruite de cavalerist... Imparatul francezilor s-a apropiat solemn de Monument, a facut o plecaciune spre lumea care a izbucnit in urale, apoi si-a continuat drumul, cotind si disparand din raza privirii noastre. Eram mut de emotie si admiratie. S-a spus prin targ ca imparatul ar fi fost Costel, nepotul lui Dragan Schiopul, pe care iluzionistul il platise si il costumase. Dar eu, care eram mic, nu voiam sa admit asa ceva, chiar credeam ca ne vizitase Napoleon in persoana si eram convins ca insusi vulturul de pe monument, cum sustineau unii, scosese un cloncanit in cinstea lui... Ti-am dat doar un exemplu, ca sa vezi ca Urziceniul e depozitarul unor experiente foarte interesante, din care a iesit prozatorul de mai tarziu... De aceea, nu pot sa-l uit. Si nici el, orasul, nu m-a uitat pe mine. Dovada - faptul ca m-a facut cetatean de onoare si ca acum, pe 29 ianuarie, m-au onorat din nou: bibliotecii noi a municipiului i-au pus numele meu. Le voi darui manuscrise, carti, ei vor fi depozitarii arhivei mele. Cred ca ti-am raspuns la prima ta intrebare: da, locul in care s-a nascut si a copilarit - in cazul meu, Urziceniul - ramane foarte important pentru un scriitor, indiferent unde il va duce apoi soarta.
Toma aromanul si coana Ifighenia
- As vrea sa ne povestiti si despre parintii dvs. Inca de cand v-am cunoscut, in urma cu vreo 35 de ani, m-au frapat aerul dvs. aristocratic, eleganta de gentleman. Ce origine sociala aveti?
- Foarte modesta. Impresia pe care o fac e falsa. Sunt un om cat se poate de obisnuit, numai ca... Nu stiu cum sa-ti explic. De exemplu, ma opresc pe strada si acum multi oameni, probabil provinciali rataciti prin Bucuresti, sa ma intrebe cate o adresa. Nu pe altii, dintre toti trecatorii pe mine ma abordeaza. Dar nu e vorba de nici o noblete, altceva e la mijloc: par o persoana de incredere. Vorbesc politicos cu oricine, felul meu de a fi e civilizat, poate de asta sunt perceput ca un "boier". Nu sunt deloc boier la origine, din contra. "Boieria" mea vine din cunoastere, din cultura, din citit, care m-au slefuit si rafinat.
- Sa revenim la parinti...
- Tata, Toma Toghiu, era mic negustor de origine aromana, se nascuse in partea de nord a Greciei, impartita in 1913 cu Albania, iar mama, Ifighenia, era grecoaica de la Salonic, unde facuse si scoala primara. Era foarte frumoasa si, la 18 ani, se maritase...
- Deci amandoi parintii erau la prima generatie in Romania.
- Da, amandoi venisera in tinerete aici, dupa casatorie. Ca sa vezi cat de naiva si de neumblata era mama: in drumul lor spre Romania, trebuisera sa schimbe trenul, si undeva, la sud de Belgrad, se oprisera intr-o gara. Tata o dusese in sala de asteptare pana la venirea celuilalt tren. Au stat ei o jumatate de ora, o ora acolo, si cum ea era foarte activa, n-avea rabdare. Dupa un timp, s-a impacientat si i-a zis tatii, in greceste: "Tomo, dar ce are trenul asta ca nu mai pleaca odata?". Era unul din motivele pentru care tata o tachina cand eram eu mic: "Tii minte cand ai crezut ca sala de asteptare e vagon de tren?". Era naiva, nu facuse multa carte, dar avea un cult pentru invatatura. Cred ca i se tragea si de la varul ei, Eftimica, ajuns episcop la Salonic si apoi, dupa 1920, episcop la Chicago. Tin minte ca se certa des cu tata, care voia sa ma dea la o scoala de comert din Ploiesti, si ii spunea cu fermitate: "Nu, baiatul meu trebuie sa invete carte ca Eftimica, sa ajunga cineva".
- A apucat sa va vada scriitor recunoscut?
- Nu numai ca a apucat, dar la batranete, cand o contraziceau cei din jur cu ceva, le spunea: "Voi sa taceti, ca eu sunt mama de scriitor!". Avea mult umor si farmec. La Urziceni, vorbea in casa cu tata greceste, si mie, mai tarziu, cand eram la gimnaziu si apoi la liceu, imi scria scrisori pe romaneste cu litere grecesti, nu le stia pe cele latine. Eu refuzam sa vorbesc greceste, ca sa nu fiu altfel decat copiii cu care ma jucam si care deja ma poreclisera "Grecu". Cand eram copil, erau si alti greci in Urziceni, cerealisti care aveau hambare. Il tin minte pe unul, Barkaki, avea un baiat cam de varsta mea, 7-8 ani. Mama ma lua de mana si mergeam la ei in vizita, aveau o casa frumoasa, si mama statea de vorba pe greceste cate doua-trei ore, la dulceturi, cu madam Barkaki. Nu intelegeam mare lucru si il intrebam pe Costel Barkaki: "Ce tot vorbesc femeile alea acolo?". Si el imi traducea. Mamei, tot orasul ii spunea coana Ifighenia, se imbraca elegant, cu palarii, cu rochii frumoase, pe talia stransa, de viespe... Uite, iti spun o intamplare. Cand aveam patru ani, am plecat sa vizitam rudele mamei din Grecia si am trecut Dunarea cu un barcagiu sarb. Erau valuri, barca se clatina, mama tipa de teama sa nu se rastoarne si barcagiul s-a rastit la ea: "Taci, muiere!". Mama a inceput sa planga, ofensata, sub palaria ei, si cand ne-am intors la Urziceni, i-a spus tatii cum o insultase sarbul: "M-a facut muiere". "Si ce-i cu asta?", s-a mirat tata, caruia cuvantul nu i se parea deloc jignitor. "Pai, eu sunt o cucoana", a explicat cu demnitate mama. Dintre toti fratii, eu eram cel mai atasat de ea, n-o lasam o clipa, eram egoist, gelos pe ceilalti...
- Cati frati erati?
- Eu eram al saptelea, cel mai mic. Trei murisera, ramasesem patru. Fratele meu, Misu, murise inecat, cand avea noua ani. Una din cele mai vechi amintiri ale mele, de pe la vreo doi ani, e priveghiul lui Misu. La varsta aia, nu intelegi ce-i moartea, si nici colegii lui de scoala, care venisera, nu intelegeau. Se uitau la catafalc si ma intrebau: "Ticule, ce face, mai, Misu?" si eu le raspundeam: "Misu doarme".
- Ca mezin, ati fost rasfatat?
- Da, foarte rasfatat, si de aceea cred ca eram si asa de rau, ma bateam cu alti copii, faceam pozne... Surorile ma rasfatau si ele... Mai am acum doar una, Marica, la Sinaia, implineste 90 de ani si e sanatoasa tun, ma duc pe la ea. Suntem un neam cu ascendenta puternica biologic, cu oameni cinstiti si de treaba. Aromanii astia din sud sunt un neam foarte interesant si cu o alta morala, mult mai puternica.
- Le-a inculcat Toma Toghiu si copiilor lui aceasta morala?
- Eu am plecat devreme de langa el, nu pot sa spun despre mine ca sunt un om prea moral, dar tot am ramas cu deprinderi: sunt atent la lucrurile astea, daca pot sa ajut pe cineva...
Gimnazist la Brasov
- Ati plecat de acasa, de la Urziceni, unde?
- Ti-am spus ca tata, dupa ce am terminat clasele primare, voia sa ma dea la o scoala de comert, ca apoi sa preiau negotul lui, dar mama s-a opus. Voia sa fac serios carte. Si unde? Pe vremea aceea se publicau reclame de scoli, si cum ei n-aveau bani, au vazut ca la Sfantu Gheorghe, in Covasna, era un gimnaziu mai ieftin. Ne-am dus acolo si - coincidenta - directorul gimnaziului era tot un machedon, Marcu il chema, profesor de franceza. S-a inteles bine cu tata, au ciripit ei pe armaneste si Marcu l-a luat in grija pe baiatul lui Toma. Nu l-am dezamagit. Eram bun la invatatura si m-am remarcat, chiar si la franceza, ca-mi placea si prindeam repede. Cand am terminat cele patru clase gimnaziale, am vrut sa ma duc la un liceu foarte bun, "Dr. Ioan Mesota" din Brasov, dar acolo nu mai erau locuri. Tata s-a consultat cu Marcu. Acesta il cunostea pe directorul de la Mesota, profesorul Balacescu, la care a intervenit sa ma primeasca, fiindca invat foarte bine - "baiatul asta are un cap bun, o sa ajunga cineva". Balacescu nu doar ca m-a primit, dar cum taxele erau mari si tata n-avea atatia bani, la insistentele lui Marcu, mi-a dat si bursa. A fost o mare fericire pentru mama.
- Cum s-a simtit copilul din Urziceni in inima Transilvaniei?
- Inca de la Sfantu Gheorghe, imi dadusem seama ca am nimerit in alta lume, mai civilizata, care imi placea mai mult, iar la Brasov, senzatia s-a accentuat. Intern fiind, ma plimbam duminica prin oras, imi placea mai ales sa ma plimb singur pe sub Tampa. Scriam deja versuri (proaste), dar nu le aratam nimanui.
- "Mesota" era un liceu clasic?
- Da, se facea serios carte, exista o propensiune catre marea cultura. Tin minte, de pilda, ca la franceza ni s-a dat o lucrare in care sa facem o paralela intre Corneille si Racine. Eu, care aveam fumuri de poet, am scris ca il prefer pe Racine, fiindca e mai uman, si am explicat si de ce. Cand "monsieur Landrey" a adus extemporalele, a intrebat "care e Toiu?" si m-a laudat. Am aflat apoi de la pedagog ca in cancelarie spusese: "Baiatul asta, Toiu, va ajunge scriitor".
- Dupa bacalaureat, cum a primit tatal dvs. vestea ca veti merge la universitate, la Bucuresti?
- N-a avut incotro, fiindca mama era foarte autoritara si foarte constienta de importanta studiilor. Simtea ca, prin originea ei, desi nu are carte, apartine unei culturi superioare, era inteligenta si avea ambitii mari pentru mine. Cand am venit la Bucuresti, mai intai am dat examen la Drept, dar n-am reusit, fiindca am facut literatura in jurul subiectului. Asa mi-am dat seama ca de fapt locul meu e la Litere si Filosofie, unde am si intrat, in 1942. A fost o mare sansa, fiindca acolo m-am imprietenit cu niste fete si baieti care deja frecventau lumea artistica din Capitala si care ma luau cu ei, ca pe un ucenic timid, in ateliere de pictura, in culisele teatrelor, in lumea muzicala si literara... Incepusem sa uit de Urziceni. Bucurestiul era altceva, cu bibliotecile si librariile lui, cu viata culturala de care fusesem avid si pe care o savuram entuziasmat, cu frumoasele balerine si actrite...
- In vacante reveneati in casa natala, la parinti?
- Destul de des. Faceam cu autobuzul cei 55 de km, care ma desparteau de ei, dar abia asteptam sa ma intorc inapoi in Capitala, care devenise lumea mea. Nu-mi mai ajungea Urziceniul. Ca student, eram sarac si nici nu puteam sa le cer parintilor, stiam ca n-au bani nici ei, semanam cu tata in privinta asta, eram cuviincios. Saracia m-a indreptat sincer in studentie spre stanga politica si tot ei i se datoreaza intrarea mea nechibzuita in partid, in 1945. Uite cum s-a intamplat: n-aveam unde sa stau, si amicul Costica Ionete, marele economist de mai tarziu, era responsabilul Caminului Pache, in care erau primiti doar membri de partid. Asa am intrat. Apoi, dandu-mi seama de greseala facuta (citisem intre timp, clandestin, marturiile lui Panait Istrati si AndrE Gide despre Urss si realitatile totalitarismului sovietic), am luat de capul meu decizia de a iesi, de a-mi provoca excluderea din partid in 1949, la faimoasele verificari.
- Cu toate riscurile? Se faceau deja arestari masive...
- Da, cu toate riscurile. La comisie am spus sus si tare, in plenul salii (martori imi sunt cei care mai traiesc), ca daca economia poate fi dirijata, cultura, nu! Am fost, fireste, dat afara. Excluderea aceasta mi-a adus prietenia unor intelectuali de mare calitate, care erau de acord cu mine. Unii aveau relatii si m-au salvat, sa nu fiu inchis si nici dat afara de la Editura de Stat, unde eram angajat. Prieteniile acestea, ca si lucrul propriu-zis de la editura - mi se dadea sa stilizez traducerile din clasici ai literaturii ruse si universale, deci ii citeam foarte atent, cu creionul in mana - m-au facut prozator. Am facut atunci un salt social, iesind din lumea mea provinciala de Baragan si fiind acceptat in randul oamenilor de cultura, printre care, la inceput, ma simtisem timorat, dar de la care aveam ce invata. Apoi, au contat mult si femeile care m-au slefuit, mi-au dat incredere in mine. Si dupa aparitia Galeriei cu vita salbatica, in 1976, chiar am devenit, asa cum prevazuse profesorul meu de la Liceul Mesota, cineva.
- Au urmat celelalte romane de succes, Insotitorul (1981), Obligado (1984), Caderea in lume (1987), Barbarius (1999). Ati calatorit prin lume, ati ajuns, azi, un clasic in viata, dar legatura cu locul natal a ramas puternica. Multe secvente din cele doua volume de Memorii evoca Urziceniul, imaginea-pilot a copilariei. Mai recunoasteti azi oraselul?
- Acum e municipiu. S-a schimbat mult. Casa noastra din centru s-a daramat la o inundatie. Pe locul ei, un machedon cu oi multe a facut o vila mare, cu doua etaje. Primaria ar fi vrut sa puna pe zidul ei o placa memoriala, ceva de genul: "In acest loc s-a nascut si a copilarit scriitorul Constantin Toiu". Au spus ca as putea avea apoi pretentii, sau sa vina Uniunea Scriitorilor sa-i ia casa. Auzi ce nerozii! Sunt bucuros ca biblioteca municipala o sa-mi poarte numele. Imi place sa-mi inchipui ce ar zice coana Ifighenia, daca vestea ar ajunge pana la ea.