Evenimentele despre care vorbesc s-au petrecut prin anul 1968, pe cand aveam patru ani si m-am imbolnavit de scarlatina. Temperatura imi crescuse in mod alarmant, se apropia de 41 de grade, si parintii mei, speriati, au chemat salvarea si m-au dus la spital. Imi amintesc pana azi, cu o claritate absoluta, cum doua infirmiere, supravegheate de-un doctor, m-au invelit intr-un cearceaf rece si umed, in vreme ce el se pregatea sa-mi faca o injectie. Mai tarziu, mama mi-a povestit ca in timpul acela, incepusem sa delirez, rostind cuvinte necunoscute, pentru ca putin mai tarziu sa vorbesc foarte clar. Spuneam Tatal Nostru, accentuand pe fiecare cuvant in parte, reluand mereu rugaciunea, de la inceput. Biata de ea era pur si simplu ingrozita, dar mai ales uluita, nestiind cand si cine ma invatase o rugaciune asa de grea pentru mine, pe care o spuneam la perfectie. Apoi, la fel de clar, am inceput sa vorbesc despre ingeri, sa spun cat erau de frumosi si de stralucitori. Imi amintesc foarte bine ca la un moment dat incepusem sa zbor, sa ma inalt spre tavanul camerei de spital, strajuita de o parte si alta de doi paznici inaripati. De sus, le priveam pe infirmiere si pe doctor, aplecati deasupra corpului meu, care zacea pe pat. Si astazi inca, daca inchid ochii, reusesc sa-mi amintesc cei doi ingeri, precum si muzica diafana care rasuna peste tot. Erau imbracati in haine albe, falfaitoare, si aveau cate un nimb de lumina deasupra capului. Deodata, in plafonul salonului s-a deschis o gaura neagra, dincolo de care se vedea un drum luminos, marginit de castanii nostri din fata casei. Pareau de aur, iar muzica aceea sublima curgea, parca, de pretutindeni, din ce in ce mai puternica. La un moment dat, am ajuns pe o campie acoperita cu iarba verde, stralucitoare, pe care se jucau multi copii. Prinsi de mana, formasera o hora perfect rotunda, si-mi faceau semne sa intru si eu in ea. Am facut un pas inainte, dar unul din ingeri m-a oprit, inconjurandu-mi trupul cu aripile. "Mama ta te asteapta. Trebuie sa mergi inapoi", a spus si in clipa urmatoare, au disparut amandoi.
Cred ca efectul cel mai puternic pe care l-a avut aceasta intamplare asupra mea a fost ca am devenit foarte credincioasa de atunci inainte si nu mi-a mai fost frica de moarte. Stiu si cred ca exista o alta viata, ca moartea e doar un prag de trecere catre o lume stralucitoare, pe care am vazut-o cu ochii mei. Biata mama, care se afla deja acolo, in cer, mi-a povestit ca, dupa ce am inceput sa vorbesc despre ingeri, mi-am pierdut cunostinta si doctorul a devenit foarte nelinistit, fiindca parametrii fiziologici intrasera in degringolada. A lipsit foarte putin ca sa intru in moarte clinica. Si apoi, dintr-o data, febra a inceput sa scada, iar eu am inceput sa-mi revin.
Cand m-am intors acasa, reabilitata complet, mama m-a intrebat ce era cu ingerii despre care vorbisem, dar nu i-am spus. Am crezut ca era doar o taina a mea, o minune despre care imi era interzis sa vorbesc. Presimteam ca, daca o voi trada, ceva extraordinar de important avea sa se piarda. Nici azi nu-mi explic cum imi treceau asemenea ganduri prin minte, la patru ani, dar sunt sigura ca luasem o decizie buna. Cine sa creada in povestea cu ingeri a unui copil? Ceva minunat s-ar fi transformat in prilej de neincredere si de glume. Or, eu sunt sigura ca am intalnit aievea doi ingeri. Sunt patruzeci de ani de atunci si n-am incetat nici o clipa sa cred in prezenta lor.
Angela Maior - Zalau, jud. Salaj
Calatoria bunicii
Ceea ce voi incerca sa va povestesc in cele ce urmeaza este o intamplare adevarata, care s-a petrecut cu multi ani in urma, pe cand eram foarte tanara. Privit acum, din perspectiva omului matur, care intre timp a citit si cate ceva legat de "viata de dincolo de moarte", episodul la care am fost martora este cu atat mai semnificativ.
Bunica a fost cea mai credincioasa fiinta pe care am intalnit-o in viata mea. Pentru ca toata copilaria, adolescenta si o buna parte din tineretea matura mi le-am petrecut alaturi de ea, i-am cunoscut toate partile bune si rele, toate tabieturile, intreaga ei filosofie de om simplu, despre viata si despre moarte. Credea cu putere ca dincolo de viata de pe Pamant exista o alta viata in care treci, mai buna, adica in Rai, sau una de chin, in Iad, pentru ispasirea pacatelor pe care le-ai infaptuit. Credea cu putere in Judecata de Apoi si incerca, atat cat putea, sa faca numai fapte bune. Era o femeie harnica, iute la manie, dar si la treaba, cu un suflet de aur. Nimeni nu pleca din casa ei neomenit. Nici nu stiu cand le facea pe toate: acum termina mancarea, si-ndata mare scotea painea rumena din vatra, ca sa bage in gura fierbinte a cuptorului placintele dolofane, puse la crescut si acoperite cu prosoape curate de in. Dadea fuguta pe cerdac sa clateasca balia de rufe puse la-nmuiat cu razatura de sapun facut in casa si care scotea camasa mai alba ca spuma laptelui. Seara, ca sa se odihneasca nitel, torcea un caier sau doua de lana si ne povestea din Vietile Sfintilor.
Singurele carti pe care bunica le citise in viata ei erau cartile de rugaciuni, unele atat de vechi, incat filele se macinau si curgeau ca firisoarele de nisip. Spre sfarsitul vietii, cand vedea greu, chiar si cu ochelari, cartea de rugaciuni reprezenta doar un pretext, caci bunica le stia pe de rost pe toate; si erau sute...
Pentru bunica, anul avea o alta impartire decat cea obisnuita: de la Postul Mare pana la Postul Sfintei Marii, de la Pasti pana la Inaltare, de la Nasterea Domnului pana la Boboteaza, si asa mai departe. Tinea toate posturile, era tare cumpatata la mancare, dar, mai ales, pazea cu sfintenie toate sarbatorile. Cateva erau din cele strasnice: Sfantul Ilie, ca sa te feresti de trasnet, Sfantul Foca, sa te apere de foc, Sfantul Mina, facatorul de minuni... De 14 septembrie, Ziua Crucii, nu aveam voie sa mancam nuci, mere, pere, varza sau orice leguma ori fruct care avea interiorul sub forma de cruce. De la bunica stiu toate rugaciunile pe care le spun si acum dimineata si seara, sau in momentele de restriste, pe care viata mi le scoate in cale, din ce in ce mai des. In ultimii ani de viata, o chinuiau cumplit durerile de picioare - avea o coxartroza bilaterala care, de altfel, a doborat-o la pat in ultimul an de viata, la 85 de ani. Din femeia agera si plina de viata, ajunsese sa nu se poata misca, sa fie servita de mama si de mine. Acest lucru o facea artagoasa si uneori nedreapta, mai ales cu mama, care era cel mai mult in preajma ei. Intr-o luni dimineata, pe cand mama o ajuta sa-si faca toaleta, iar eu eram la bucatarie sa-i aduc platoul cu micul dejun, aud tipatul mamei, din camera ei, un tipat plin de disperare... Cand am intrat, bunica privea cu ochii larg deschisi, fix spre icoana, iar mama o striga si o zgaltaia de umeri. I-am luat si eu mainile si-am inceput sa i le masez. Altceva nu m-am priceput ce sa-i fac. Dupa cateva minute (cate or fi fost oare?), privirea bunicii a devenit din nou vie, m-a strans de mana, si a suras ca pe vremuri. "Ce s-a intamplat?", a intrebat ea cu blandete in glas. "Ti-a fost rau, mama, ti-a fost tare rau", i-a raspuns mama. "Cum mi-a fost rau? Ce vorbesti tu, fata? Ehei, eu am fost departe! Ce stiti voi?" "Unde ai fost, mama? Ce tot vorbesti?" "Am fost si-am vorbit cu Dumnezeu", raspunse bunica senina. In acel moment ne-am uitat amandoua, mama si cu mine, una la alta, si acelasi gand ne-a trecut prin minte: s-a petrecut ceva cu mintea bunicii. Dar bunica ne-a prins privirea: "Sa nu credeti cumva ca mi-am pierdut mintile. Ascultati ce va spun: eu chiar am vorbit cu Dumnezeu. M-a dus la el Ingerul pazitor." "Si cum e "acolo", bunica?", am intrebat-o cu uimire, simtind ca era adevarat ce spunea. "E o pajiste verde... verde... cat vezi cu ochii. E asa de cald si e atata liniste!... Si la capatul ei, era tronul lui Dumnezeu. Dar El nu e om, asa cum apare in icoane. Dumnezeu e o lumina stralucitoare si blanda." "Si ce-ai vorbit matale cu El?", am soptit. "L-am rugat sa ma mai lase doua-trei saptamani pe Pamant..."
Bunica a mai trait doua saptamani si trei zile. S-a stins din viata pe 15 octombrie 1982, dupa ce si-a asteptat ziua numelui (o chema Paraschieva). In toata aceasta perioada, a redevenit fiinta cea buna si blanda pe care o stiam dintotdeauna, dar care se schimbase in anul acela, de cand cazuse la pat. Ne saruta, ne mangaia, ne zambea si-si cerea mereu iertare ca ne chinuie cu neputinta ei... Dar niciodata, cu toate rugamintile noastre, nu a mai vrut sa vorbeasca despre ce a mai vazut "acolo". "Lasa, o sa le aflati toate la vremea lor!", ne raspundea cu un suras misterios in coltul gurii, ori de cate ori aduceam vorba despre asta.
...Se implinesc astazi sapte ani de cand mama mea iubita, cea mai buna si mai duioasa fiinta de pe Pamant, a aflat, si ea, ce este "dincolo de moarte". In amintirea ei am scris acest episod din viata noastra, si parca am facut-o vegheata de cineva, pentru ca, desi sufletul meu este o rana vie, am avut puterea sa duc povestea la bun sfarsit. Degetele mi-au fost purtate parca pe tastatura calculatorului de o vointa mai puternica decat a mea...
Iuliana-Cristina Dobos -
str. Vasile Lupu nr. 92, bl. D7, sc. B, ap. 1, Iasi
O intamplare neverosimila
Era in decembrie 1955, a doua zi de Craciun. Sarbatoare in casa. Zi sfanta. Ziua onomastica a fiului meu, Cristian, care implinea peste doua zile un an si 5 luni. Si inca o sarbatoare: nasa ii va taia astazi "motul", adica ii va "lua din par". Bucurie, oaspeti, nu multi, doar cativa apropiati si un singur copil de 5 ani, Dorel, fiul nasilor. Locuiam pe atunci intr-un bloculet de trei etaje, pe o straduta - astazi disparuta, in apropiere de Piata Traian. In casa, atmosfera de sarbatoare. Cristian se tot impiedica de noi si noi de el. Dar iata ca nasa scoate forfecelul (mai bont, sa nu-l intepe). Il urcam pe Cristian pe ceva mai inalt si toti la inghesuiala! Emotie! "In numele Tatalui" (si nasa ii taie cateva fire de par de pe frunte!), "Si-al Fiului" (si nasa ii taie cateva fire de par de la ceafa), "Si-al Sfantului Duh" (si nasa ii taie cateva fire de par de la tampla dreapta), "Amin" (si nasa ii mai taie cateva fire de par de la tampla stanga). Apoi lipeste totul pe un ban de argint. Traditia vorbeste mai departe. Parintii ii intind copilului o tava, pe care, tot conform traditiei, s-au pus diferite obiecte: o carte, un ceas, bani, o prajitura, un stilou, un pahar cu vin, o lingura s.a. Toata lumea, cu ochii la copil: oare ce-o lua? El s-a uitat, s-a uitat, si a luat... stiloul. Cu tot indemnul, n-a mai luat nimic altceva. Cerea mereu hartie, aratand ca vrea sa scrie. "Daca o sa iasa din el un al doilea Eminescu?", zise nasa razand. Veselie, glume, ne asezam la masa. Dar unde-i copilul? Am trecut sa-l caut in alta camera, crezand ca era cu Dorel. Stana de piatra! Usa de la intrarea casei era larg deschisa, iar Dorel, in usa, ingaima ceva aratand in jos. Am scos un urlet neomenesc, infiorator, care a scos vecinii de la bloc la usi, si m-am repezit in jos, pe scari! Acolo, pe palierul de la etajul 2, fiul meu, inima mea, statea cuminte, in picioare. Parea putin nedumerit dar deloc speriat. Cu el in brate, am urcat scara; baiguiam numai: "Cum, Doamne, cum? Cum? Cum?".
In casa, intr-adevar, lumea era de cremene. Eu tremuram strangand in brate comoara mea. Atunci cineva a zis: "Dati-i copilului un pic de apa" si a intins un pahar, dar el l-a-mpins spre mine, spunand: "Mama - apa". Atunci Paula, prietena mea (odihneasca-se-n pace!), a zis: "Da, dati-i maica-si apa, vad ca ea are nevoie, nu copilul, care-i bine si sanatos".
Si-n clipa aceea, atmosfera s-a incalzit deodata, parc-ar fi plutit in casa un inger linistitor. Un prieten medic, aflat printre musafiri, l-a luat pe Cristian si-au inceput sa se joace amandoi pe canapea; de fapt il cerceta amanuntit, profesional. Si deodata a spus: "N-are nici macar o vanataie! L-au luat ingerii de subsuori!". Aceasta era explicatia.
*
Daca cineva nu crede in ingerii pazitori, il rog sa-mi explice si mie cum a putut un copil de un an si cinci luni sa cada un etaj intreg si apoi sa stea in picioare, linistit, fara urma de spaima sau lovituri? Cum oare? Ingerii exista de-adevaratelea, dar trebuie sa le facem loc in inima noastra!
Elena Stoicovici
P.S. Astazi, fiul meu are 45 de ani si are grija de mama lui. N-a ajuns un mare scriitor, dar tot condeiul l-a ajutat sa-si faca drum in lumea informaticii.