Crivat pe Dealul Regilor
Cucuteni. Sat moldovenesc inlemnit in gerul aspru al iernii. O vale cu casute inecate in zapezi, strajuita de o movila pe care se inalta o constructie cenusie rotunda: Muzeul satului. Locul de adapost al celei mai mari civilizatii din preistoria europeana: cultura Cucuteni. Muzeul seamana cu o nava spatiala incremenita deasupra zapezilor. Platoul Laiu geme de vanturi. Piciorul se afunda pana la genunchi, viscolul ne stavileste inaintarea. Pasim tot mai anevoios prin zapezi, catre varful Gosan. "Dealul Regilor", cum i se mai zice din vechime. La capatul drumului, un chiosc de tabla vopsit in albastru si un dulau ce alearga latrand catre noi. Paznicul iese mirat, cu o palma streasina peste ochi. Ne priveste incruntat printre fulgi. Cine mama dracului are chef sa viziteze muzeul in crucea iernii? Ii strig sa tina cainele si ma apropii de Ozn-ul din piatra, dandu-i ocol, incercand sa privesc inauntru. Prima imagine e cutremuratoare: prin geamurile lungi, murdare, nu zaresc decat un morman grozovan de piatra, ce urca din toate partile spre inaltimile tavanului. Giganticul muzeu pare plin doar cu piatra. Pare sa cuprinda in el un deal. Se apropie si paznicul, zgribulit. E inalt, puternic, aproape flacau. Mustacioara rara. Fiu de taran. Intreb ce e acolo, inauntru. "O necropola princiara, tumulara, geto-dacica", zice, frecandu-si intaratat palmele aspre. Adica un fel de mormant. Iar pe margini sunt vitrine cu niste vase de ceramica, vechi de vreo 6.000 de ani, "plansi" arheologice si alte vestigii. "Da mai bine nu intrati, ca-i mai frig ca afara. Ma mir cum nu crapa oalele celea de-atata ger. Duceti-va la dom primar, sa va faca dansu oleaca de ghidaj. El ii singuru care stie sa ezplice ceva ..." Ma bag cateva minute in cascarabeta albastra a paznicului, ca sa ma incalzesc. Afara urla stihia. Se zice ca pe dealul asta inalt, Gosan, pe care s-au descoperit multe tezaure preistorice si apoi dacice, isi dau intalnire cele mai cumplite crivete ale Podisului Moldovei. Spulbera dealul in cruce, din patru parti. Cateodata, zice paznicul, daca stai doar un pic afara, vantul "te arde". Iti arde fata, ca un foc, pana la rana. Si-mi mai zice ca, tot uneori, lui "i-e urat" sa intre singur in muzeul asta mare. "Ii ceva cu galma asta, cu piatra asta aicea, in varfu dealului, bagata in muzeu asta. Nu stiu ce-i, da ii ceva..." Acum cativa ani, un alt paznic, Mihai, s-a spanzurat acolo, inauntru. Era tanar, chipes, avea nevasta, doi copii. S-a spanzurat chiar in noaptea dinainte de Paste. "I-o fost urat omului sa steie singur cu oalele", zice paznicul. "I-o fost urat..." Iesim iarasi in zapezi. Ma mai intorc o data spre paznic, spre chioscul albastru, spre cainele ce latra in vant, spre dealul ce pazeste amenintator un biet satuc din Moldova. Tocmai incercasem sa vizitez muzeul celei mai stralucitoare civilizatii ale preistoriei europene. Un muzeu aflat in locul numit "leaganul spiritual al omenirii", care ar trebui sa fie celebru pe intreg mapamondul. Deocamdata insa, voi cobori in sat. Sa il caut pe primarul-ghid.
Case din preistorie
De peste tot, de pe coastele goale, doldora de zapezi, copii voiosi coboara cu saniile spre sat. Chiar daca-i sarac, chiar daca-i la capatul lumii, Cucuteniul are cu siguranta in el ceva magic. Aici, in mijlocul campiei inalte a Moldovei, deodata cresc dealuri. Ca din senin. Niste movile inalte, prapastioase, asemeni unor cetati. De fapt, unele chiar asta au fost: cetati. Copiii chiuie la vale, alunecand pe niste povarnisuri cercetate candva, pas cu pas, de cei mai mari arheologi ai lumii. Sub fiecare bordei din sat s-ar mai putea gasi, inca si azi, aur dacic. Casutele par aranjate pe versanti dupa un talc stravechi, parca acolo a fost locul lor de cand lumea. Pana si umbrele prelungi ale rapelor par a cadea intr-un fel anume peste ograzi si acoperisuri, sporindu-le aerul de poveste. Case pitice, batranesti, turtite de zapezi. O stare de tihna adanca iti imblanzeste inima, cand apuci pe poteci suitoare, printre bojdeuci din care ies, molcom, rotocoale de fum. Parca orice lucru isi are, nu stiu cum, rostul lui. Ulitele astea, aveam sa aflu, sunt vechi de sute de ani, poate mii. Nici o cotitura nu s-a schimbat. Si bunicii bunicilor celor de azi le-au prins tot la fel. Iar casele... Chiar acum fotografiez cateva dintre cele mai vechi, din chirpici. Sunt ridicate "pe furci", cu pereti din impletituri de crengi, pe care taranii lipesc lutul amestecat cu pleava, bine framantat inainte cu picioarele goale. Sunt calduroase, sunt trainice, se inalta repede. Pana nu demult, toti cucutenarii faceau asa. Toti isi faceau casele din bete si tina, ca intr-un ritual primitiv. Acum trei ani, savanti de peste tot au venit aici, incercand sa reconstituie, pe baza datelor arheologice, o locuinta neolitica. Dupa ce au terminat de faurit Casa, cu interiorul ei cu tot, cat mai aproape de aspectul ei din "epoca de aur" a preistoriei, dupa ce au realizat un intreg "parc arheologic experimental", oamenii de stiinta au ramas pur si simplu uimiti. Plimbandu-se prin sat intr-o zi, au observat multe bojdeuci aproape aidoma cu casele din urma cu mii de ani si ca in ele locuiau batrani incarcati de legende. Da, intocmai: 17 furci, "platforma" (podea) de lut batand in rosu, pereti "muruiti" cu aceeasi tencuiala de lut, usi usor rotunjite in partea de sus, vatra, cuptor de paine, loc de rasnit, masa rotunda, scaunele, cutie de lut pentru pastrarea granelor, razboi de tesut vertical, acoperis in doua ape... Dupa mii de ani de istorie si dupa un veac de cercetari arheologice, savantii au ajuns cam la aceeasi concluzie: pana nu de mult, o mare parte a caselor si inventarului imobil al gospodariilor taranesti din Cucuteni corespundea cu cel al caselor de acum 6000 de ani. In esenta, de 6000 de ani, nimic nu s-a prea schimbat pe aici, in podisul Moldovei. Ce dovada mai vie a continuitatii decat asta s-ar putea aduce vreodata? Cucutenarii din epoca pietrei nu erau niste salbatici in pielea goala, traind prin pesteri si dandu-si cu bata in cap. Ba erau mult mai fericiti decat cei de acum, traind intr-o mai mare armonie cu cele nevazute...
Pe ulita cea mare si dreapta a satului, numita candva "Poarta Targului Frumos", cativa tarani se intorc de la o pomana. Merg catre case, cu cate o paine la subtioara si o sticla de vin in maini. Ma bag in vorba, ii intreb de dealul Gosan, de descoperirile arheologice, daca stiu ceva. Atat mi-a trebuit! Izbucnesc cu totii, deodata, isi invart palmele prin vazduh, in toate directiile: "Acolo!" "Si-acolo!" "Si-acolo s-o gasit oale! Si aur!" "Pe Cetatuie! Pe Mlada! Siliste! Pe Dambu Morii! Pe Dambu lu Pletosu!...". Un mos mormaie in barba, intelept, ca "un neamt o gasit aici mai intai si mai intai...". Tata Matilda, o femeie corpolenta, oachesa, din fruntea "plutonului", imi arunca peste umar ca "unu, mos Beceru din Baiceni, el o gasit tat tezauru dacilor..." Si te minunezi auzind cum in graiul acestor tarani se amesteca mereu vorbe precum "tezaur", "traco-geti", "dizain", "filigran", "sit arheologic", nume de "studenti" si "preofesari" vestiti care au trecut pe aici si cu care au fost, bineinteles, cei mai buni prieteni. Aproape de capatul ulitei, se afla cea mai mare casa din sat, pe care scrie: "Biblioteca Comunala". Aveam sa aflu ca, mai ales iernile, taranii vin zilnic aici si imprumuta o multime de carti. Iarna se citeste pe rupte. Nu de putine ori, tratate grele, de specialitate - arheologie curata. Pentru ca, in fiecare din aceste mii de file, scrie cate ceva despre satucul lor fermecat.
Muzeul nepasarii
Primarul Mihai Tun sta intr-o casuta ca toate celelalte. E un taran de-al locului. La 73 de ani, nimic nu pare imbatranit intr-insul: vanjos ca un flacau, trasaturi colturoase, darze, ochi stralucind de entuziasm si planuri visatoare. E carmuitorul satului de 34 ani!, ales aproape unanim, fara nici o campanie electorala, din primul tur. Cel mai "longeviv" primar din tara, se mandresc taranii, care-l iubesc mult. O vorbulita de rau n-am auzit despre el.
Din nou, in muzeul rotund de pe inaltimi, intr-un ger inimaginabil. Primarul isi indeasa cusma pe cap si-mi zice ca acesta este, fara tagada, cel mai important muzeu al civilizatiei geto-dacice est-carpatice, din pacate mult prea putin stiut si vizitat, si ca asta-i pacat, tare pacat. Da, dambul inconjurat de peretii muzeului e mormantul unui rege dac din secolul Iv i.H. Cocotat pe-o platforma metalica, ma uit inauntru aproape cu spaima. Cu adevarat, intr-o coasta a acestui musuroi de piatra, se casca o gaura ce coboara in jos, ca o palnie. Pana nu de mult, se credea ca-i doar un delut rotund, la marginea islazului. Acoperit cu iarba, taranii isi pasteau oile deasupra. Scormonind in pamant ca sa-si caute piatra pentru case, si-au dat seama ca inauntru se afla un fel de caramida cladita marunt, migalit, ca intr-o locuinta subpamanteana. Sub deal s-a gasit un sirag de margele rotunde, punctate, la gatul unor oseminte femeiesti. Asa purtau sotiile regilor geto-daci. "Erau acolo pandantive, vase calcinate, vase sparte ritual...", spune primarul, ca un adevarat arheolog, iar mai jos tot un fel de margele desenate, in forma de frunze, pe care le purtau numai regii traci. Atunci nu a mai existat nici un dubiu. S-a hotarat acoperirea mormantului cu o ditamai "constructia circulara" care - s-a dovedit mai tarziu -, din cauza conditiilor climatice, mai mult i-a daunat decat l-a protejat. E duios sa-l asculti pe primarul acesta taran, vorbind cu vorbe de profesor universitar, pe care le-a invatat in zecile de ani cat a stat in preajma atator cercetatori si studenti, molipsindu-se pe viata de patima lor si ajutandu-i din umbra, ajutandu-i mereu, cu orice pret. Stie ca pe-o poezie pasajul din Herodot, in care se vorbeste despre inmormantarile dacilor, ma uimeste spunandu-mi ca "fiecare tinea in casatorie mai multe femei, de la doisprezece in sus. Cand unul din ei murea, se iscau intre nevestele mortului mari neintelegeri, iar prietenii aratau o nespusa ravna ca sa afle pe care dintre femei a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotita vrednica sa primeasca cinstea e laudata de barbati si femei, apoi injunghiata de ruda ei cea mai apropiata, iar trupul ii e inmormantat impreuna cu cel al barbatului. Celelalte femei socoteau o mare nenorocire ca nu fusesera ele alese, caci li se aducea astfel o mare ocara...". Primarul scoate un bat alb, ca un indicator pentru scolari, si pornim amandoi prin fata vitrinelor si planselor ce inconjoara mormantul. Muzeul n-a fost gandit rau asa, ca idee. Cumva "cronologic", din paleolitic pana in secolul Xix. Iti dai seama limpede ca satul asta a fost locuit mereu, de la inceputul timpului, fara vreo intrerupere de macar un veac. Iar lucrul asta te cutremura. Iti mai dai seama insa, privind pozele acelea cenusii, sterse, cojite, lipite inestetic pe bucati de placaj, ca cele mai importante piese de ceramica ale culturii Cucuteni nu se afla aici. Prin vitrine sunt rasfirate cioburi, cateva canite si oale de uz casnic. Chiar si pe acestea se pot vedea celebrele spirale cucuteniene, pictate unduios in rosu, alb si negru, cu incredibile vopseluri create din uleiuri de plante si - putini stiu - ape minerale (in apropierea satului s-au descoperit patru importante izvoare sulfuroase, de catre insusi marele chimist Petru Poni), culori care nu au palit de sase milenii, pana astazi. Dar vestitele piese ale culturii Cucuteni lipsesc. Unde sunt uriasele amfore si retorte, adevarate "poeme geometrice" pe care, daca stii sa le "citesti", poti reface cu mintea panteonul si intreaga mitologie a lumii preistorice disparute? Unde sunt celebrele femei de lut si "hore ale zeitelor", idolii feminini gasiti in altarele stravechilor case? Pe atunci, oamenii se inchinau Marii Zeite sau Marii Mame, pe care o inchipuiau adesea cu un Prunc in pantece sau chiar in brate, asemeni Fecioarelor crestine. O civilizatie matriarhala, de oameni pasnici, spirituali, luminosi. Teseau panza cu modele ca pe ulcioare, la fel ca azi. Agricultori maiastri - cultivau pamantul, mai ales vita de vie, cu niste tehnici agricole pe care le-ar invidia intreg Evul Mediu European. Doar razboiul, galceava nu prea le cunosteau. Nu le aveau in fire. Nu plecau de langa case, nu stiau sa lupte in armate. Un fel de Rai pierdut, in care oamenii socoteau ca cel mai important lucru intr-o viata este "sa impodobesti", "sa faci lucruri frumoase". Intr-o singura locuinta preistorica de la Cucuteni, pe 20 de metri patrati, au fost gasite aproape 400 de vase pictate. Te si intrebi unde mai incapeau oamenii, in acea odaie, sa mai si locuiasca...
***
Asadar, toate aceste capodopere ale civilizatiei Cucuteni au disparut ori s-au risipit prin lumea larga. "Uitate" pe la Berlin sau la Moscova, unele instrainate altor muzee, de la Bucuresti, Piatra Neamt sau Bacau, altele ingramadite prin lazi prafuite in subsolurile Palatului iesean al Culturii. Dupa cum aveam sa descopar intr-o nota pastrata si azi la Institutul de Arheologie din Iasi, "obiectele cele mai de valoare ale Colectiei preistorice de la Cucuteni-Baiceni, jud. Iasi, piese ca: statuete - intre care un "unicum", vase intregi etc. s-au expediat la Moscova, in 1917, din ordin al Ministrului de Instructie." Aceste cele mai insemnate piese de la Cucuteni, in numar - se pare - de aproape 600, nu s-au mai intors niciodata in Romania. Aici, au ramas mai mult "plansi". Foi de hartie. Batute la masina, redactate cam prea stiintific, prea plicticos. Nu-ntelegi decat daca citesti printre randuri, daca incerci sa-ti inchipui. Varful de bat din mana primarului le inconjoara vag, din mers, apoi trece mai departe, spre alte epoci. Il intrerup din lectia lui bine invatata, intrebandu-l inca o data cine mai trece sa vada muzeul din satul asta uitat de lume. Mihai Tun imi zice ca nici macar prefectul judetului habar n-avea ca la Cucuteni exista un muzeu. Aproape "l-a obligat" pe acesta (nimerit prin zona cu niste treburi administrative) sa il viziteze, amenintandu-l ca altminteri nu-i semneaza un oarecare proces-verbal. Cel mai mult vin aici strainii. Mii. Majoritatea din tarile lumii civilizate. Curiosi pana la Dumnezeu, interesati de fiece amanunt. Iar eu ma intreb, iarasi, ce-or fi pricepand niste straini din muzeul asta bizar? Nici o placuta nu-i asezata pe marginea mormantului, nici o plansa nu e tradusa, macar sumar. Nu exista nici un pliant sau catalog de prezentare si nici nu s-au tiparit vreodata. Ce sa mai vorbim de un magazinas cu carti postale, Cd-uri, suveniruri? De o toaleta, o casa de bilete, de o parcare, de un drum... Doar cascarabeta insalubra a paznicilor tarani, sihastriti in varf de deal, platiti ca "ghizi", de "Centrul Muzeal Moldova", dar care abia vorbesc romaneste corect, daramite sa mai stie o boaba din vreo limba straina. Chiar profesoarele de franceza si engleza de la scoala zic ca "n-au cunostintele necesare" sa vorbeasca cu strainii. Pe drum, nici un indicator sau panou nu-ti anunta existenta satului si muzeului acestuia, din orice parte ai veni: Iasi, Pascani, Roman... Nici macar in fata muzeului nu gasesti vreun indicator. Aveam apoi sa vorbesc cu arheologul dr. Madalin-Cornel Valeanu de la Palatul Culturii, omul care de ani de zile "se lupta" pentru instalarea unor indicatoare rutiere spre Cucuteni. Pana la urma, dupa ani de lupta si insistente, cei de la "drumuri si poduri" au acceptat. Dar au instalat tablitele intr-un alt sat Cucuteni, tot din judetul Iasi, aflat la peste 50 de kilometri departare. Habar n-aveau unde este. Cand au ajuns cu indicatoarele in mijlocul satului, ia muzeul de unde nu-i. Si au lasat tablitele acolo. Nu i-a mai interesat. Cred ca nici unul dintre vestigiile sau monumentele istorice din Romania nu e tratat azi de autoritati cu o asemenea nepasare si lipsa de bun-simt.
Abia imi mai simt picioarele. Primarului i-a degerat mana pe batul alb, in care acum se reazema absent, pierdut, ca intr-o bota ciobaneasca. Imi asculta tacut vorbele de revolta, cu privirea in pamant si maxilarele inclestate. Nu comenteaza, dar simt ca toate astea il ranesc nespus. Stie. Stie cati turisti straini s-au ratacit inspre aici, cati i-au spus in fata ca nu vor mai recomanda nimanui sa vina vreodata in satul sau. Un hotel nu gasesti decat la Iasi, la 60 de kilometri departare. Odata, niste studenti arheologi francezi au fost cazati la un motel din Targu Frumos. Dupa cateva ore au fugit cu totii, din cauza gandacilor si paduchilor. Stie primarul Tun cum arata alte muzee ale civilizatiei antice din Europa, chiar daca au mizilicuri ca importanta, fata de "comoara" de aici: vitrine stralucitoare, cu vase ce se lafaie pe plus rosu, iluminari directionate pe fiecare dintre vestigiile descrise de ghizi, ecrane uriase pe care se proiecteaza filme de reconstituire a ritualului funerar stravechi... Si cate altele. Stie: e strigator la cer. Dar tot ceea ce a putut face el, a facut. A asfaltat strazile principale ce intra si ies din comuna. Acum 22 de ani, intr-o perioada de penurie a fierului, a reusit sa aduca in sat zeci de vagoane de fier pentru ridicarea muzeului acestuia. Inauntrul lui, muzeografii nu au schimbat nimic pana azi, chiar daca recunosc unanim ca "nu mai corespunde cerintelor actuale ale muzeologiei". Ba, unele piese au si disparut, fiind inlocuite cu copii. Primarul taran i-a ajutat pe toti marii cercetatori veniti aici si pe studentii lor, primindu-i ca pe niste adevarati nobili. Le-a dat voie sa culeaga orice si oricat de pe pamanturile Cap-ului, sa pescuiasca din iazuri, sa bea gratis la birt. Si-a indemnat taranii sa-i gazduiasca fara bani si sa-i ajute la sapaturi. A facut o tabara de sculptura chiar aici, la poalele dealului Gosan. Tot ce a putut a facut. Azvarle batul intr-un colt si porneste in pas grabit spre iesire. I-a pierit cheful sa-mi mai prezinte si celelalte epoci. "Mare porcarie", zice, inchizand dupa el usa cea mare a muzeului si scuipand cu naduf in zapada cea alba, abia asternuta, care acopera totul.
Fotografii de George Dumitriu
(Continuare in pag. Mica Enciclopedie "As")