"Sunt un caraus care duce apa de la fantana, acolo unde este seceta si uscaciune"
A "explodat" inainte de 89, ca poeta si actrita de teatru si cinema. Plecata in Franta pentru cateva luni, a ramas 15 ani. Apoi s-a intors ca sa plece si sa revina din nou. Navetista intre doua tari si doua culturi, isi imparte iubirea intre ele in mod egal
"Daca maine raman singura pe o insula de gheata, ma imprietenesc cu pinguinii si aprind focul"
- Dumnezeu v-a inzestrat cu doua daruri deodata: talent literar si actoricesc. Ati publicat volume de poezie, ati facut filme, ati jucat si jucati teatru in Romania si Franta. A existat o clipa anume, cand v-ati dat seama ca se intampla ceva, ca sunteti "altfel" decat muritorii de rand? Cum se simte talentul?
- Mama imi spune ca de la cinci-sase ani, la intrebarile pe care orice familie le pune copilului: "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?", eu raspundeam foarte clar si sigura pe mine: "Vreau sa fiu scriitoare - asta era pe primul loc! - si actrita!". In familia mea nu a existat nimeni apropiat care sa aiba legatura cu artele, poate printre rudele indepartate. Drept care, ca toti oamenii care nu aveau samanta asta gresita in arborele lor genealogic, au ras. Rasul lor il tin minte si astazi, pentru ca l-am primit cu indulgenta unui copil de cinci ani. Nu m-am suparat. Mi-am zis ca oamenii mari, cand le spui lucruri serioase, rad. Asa am tradus eu in dictionarul meu sentimental. Si astazi se intampla la fel. Oamenii mari, uneori chiar importanti, carora le spun lucruri serioase, fac tot asa, rad si-si spun in sinea lor: "Iarasi ii trece Ioanei ceva nastrusnic prin cap!". Dar eu m-am obisnuit de o viata sa consider ca prin capul meu trec lucruri nastrusnice. Nastrusnicia se naste din talent, si nu se putea sa risipesc talentul si harul pe care mi le-a daruit Dumnezeu. Cred ca sunt un om plin de aptitudini, cred ca puteam sa devin pictor, sculptor in lemn, cred ca pot sa construiesc case, cred ca pot sa fac o foarte buna linie de restaurante. Daca maine raman singura pe o insula de gheata, eu ma imprietenesc cu pinguinii, cu focile si aprind focul. Asa sunt eu facuta, nu am nici un merit. Asa a vrut bunul Dumnezeu, sau poate ca parintii mei s-au iubit foarte tare cand m-au facut.
- Aveti o personalitate puternica, pasionala, care se manifesta in tot ce faceti: gesturi, felul in care vorbiti... Cum a fost sa impacati femeia din dvs. cu actrita si poeta care sunteti? A fost vreuna nedreptatita?
- Femeia din mine am neglijat-o tot timpul. Se ocupa altii de ea. Acei altii, ori sunt admiratori, si pot sa ma pacaleasca prin fervoarea exclamatiei lor, ori sunt oameni cu care am impartit o parte din viata si se numesc soti - eu am avut mai multi, deci imi e jena sa ma dau ca un exemplu corect si moral pentru societatea romaneasca!... Singurul lucru bun este ca i-am iubit pe toti si cred ca m-au iubit si ei pe mine, fiecare din niste motive precise. Ba ne mai iubim chiar si azi, cu fiecare am trait o poveste de iubire adevarata, chiar daca a tinut mai putin si nu s-a finalizat cu o casnicie de argint sau de platina. Am impartit treizeci de ani din viata mea cu trei mari iubiri, deci in majoritatea timpului am fost casatorita. Nu stiu daca a fost mult sau putin, dar a fost intens si curat. Cu mult mai curat decat casniciile pline de compromisuri, care tin o suta de ani. Am iubirea in gena. Uneori nu fac fata feminitatii mele, cerintei de posesivitate. Cand spun asta, nu ma gandesc la faptul ca eu m-as imparti cu alti oameni, ci cu niste pasiuni. Pentru mine, teatrul, filmul, literatura, prietenii, datoria pe care o am fata de societatea romaneasca si ceea ce pot face eu pentru ea, dar si ceea ce pot sa daruiesc altor societati din strainatate, din Franta si Belgia, de exemplu, unde simt ca oamenii au nevoie de mine prin ceea ce le daruiesc, toate astea sunt mari pasiuni. Ce le dau? Doua-trei lucruri foarte simple, dar foarte rare: energie pozitiva, iubirea fata de aproapele meu si o enorma capacitate de sacrificiu si de generozitate in acelasi timp. Cand spun sacrificiu, nu ma gandesc ca ma simt sacrificandu-ma, ci o fac cu placere, cu plenitudine, cu dragoste, cu mai mult decat pot. Nu am reusit, pana la aceasta varsta frumos inaintata de 55 de ani, sa gasesc un om de acelasi calibru in materie de generozitate. Imi pare rau, poate ca o fi in cer, sau o fi sub pamant. Sau poate ca e pe pamant si ma asteapta. Sau poate ca e unul la fel de disperat ca si mine si puteti sa-i dati e-mail-ul meu.
"Romanii au o placere enorma sa-si arda valorile si sa-si puna in vitrina kitsch-ul"
- In viata dvs. exista un moment destul de greu de inteles: dupa ce ati obtinut consacrarile ca scriitoare si ca actrita, exact in momentul de varf, ati parasit Romania. Ati revenit, apoi iar ati plecat. Acum sunteti aici, maine veti pleca iarasi. Aceasta "neasezare" nu va incomodeaza, nu va priveaza de-acel "acasa" atat de important chiar si-n arta?
- Dupa 1990, am fost invitata pentru trei luni la Paris. Acele trei luni s-au transformat in 15 ani... Exista momente in viata cand lista suferintelor, a nemultumirilor si a neintelegerii din jurul tau e atat de mare, incat esti dispus sa cunosti si altceva. Si cand ti se intampla minunea asta, uiti cum trece timpul. Pentru mine, acest altceva nu este Franta ca patrie, ci o societate mai normala, o democratie mai normala, nu de tip "original", ca in Romania. Cand ti se intampla asta, cand intalnesti normalitatea, iti dai seama ca nu esti suficient de batran ca sa zici "viata mea s-a terminat", ci ai vrea sa traiesti in stare de normalitate cat mai multi ani. Iti spui mereu ca zi dupa zi mai poti cunoaste, mai poti invata ceva nou, lucruri care ti-au fost interzise atatia ani. La urma urmei, trebuie sa spun lucrurilor pe nume: m-am nascut in 1950 si toata viata mea, pana in 1990, s-a consumat in Romania. Tot ce am facut in Romania este, din punct de vedere material, egal cu zero, pentru simplul fapt ca nu pot sa-i cumpar nici macar cinci aspirine mamei mele, cu drepturile pe care le primesc pe ceea ce am jucat aici. Filmul Ion, de exemplu, in care joc rolul principal, s-a dat la televizor de multe ori, dar eu nu am primit nici un drept de autor. In Franta, am facut doua-trei roluri de nimic, care de cate ori se dau la televizor sau la cinematograf, sau cineva isi copiaza o caseta, imi intra automat banii in cont. Si nu pun numai problema financiara, ci pun si problema creatiei. Pana la 40 de ani, am muncit pana am facut coma hepatica si nu am azi decat multumirile celor care ma intalnesc pe strada si ma recunosc. Eu am casa, familia, toate lucrurile aici si, de fapt, am plecat doar pentru trei luni. Povestea este ca acei straini printre care am ajuns au un fel de "detector" al oamenilor dispusi sa daruiasca, si un fel de a-i incuraja. Si daca eu ma duc acolo, o fac pentru ca ei sunt cei care imi propun proiecte care ma intereseaza, si nu oamenii mei, cei din tara. Ce sa fac eu, daca ai mei nu au altceva mai bun de facut decat sa se bata cu noroi la televizor? Eu sunt un actor clasic, e ca in muzica clasica, eu nu stiu sa cant manele! Eu stiu sa joc Shakespeare, Dostoievski, Cehov, Gogol. Societatea franceza apreciaza valorile universale, pe ea n-o intereseaza ca eu am accent, ci o intereseaza ca eu pot sa joc trei ore, fara sa gafai, in limba lor, si ei isi scot palaria si-mi multumesc. Acolo joc Tennesee Williams, Laclaud, joc autori care fac parte din patrimoniul cultural al planetei. Ce sa fac, as vrea sa joc aici, dar ce mi se propune in Romania nu-mi "sade bine": ca sa traiesc, ca actor, in Romania, ar trebui sa fac reclama la pasta de dinti, sau la bere, ca mie imi place berea, dar n-am nici o sansa sa joc Shakespeare. Nu ma plang, nu ma bucur, ci constat ca Romania pierde la cincizeci de ani, macar zece din numele ei de exceptie. Ca Romania pierde o casa care ar fi putut sa fie muzeu, a lui Cioran, asa cum era, cu doua camere si cu manuscrisele lui, pe care altcineva le ia si le scoate la vanzare, ca Romania a pierdut atelierul lui Brancusi de la Paris. Eu nu ma pun in ordinea aceasta, dar nu pot sa nu constat ca romanii au o placere enorma sa-si arda in curte valorile si sa-si puna in vitrina kitsch-ul.
"Cand se termina spectacolul, plec cu metroul si nu cunosc pe nimeni in metrou. Si cand ajung acasa, nu cunosc pe nimeni acasa"
- Au existat si clipe cand ati crezut ca exilul e si o infrangere?
- La Paris nu mi-a fost niciodata usor si nu imi e nici acum. Nici macar cand o sala de 1400 de locuri ma aplauda timp de 20 de minute. Ei nu sunt publicul meu credincios. Nu. Este doar un public care a fost satisfacut din punct de vedere cultural. Si-a luat portia, felia de tort, pentru care a platit si a fost multumit. Intr-o sala de 1400 de locuri nu cunosc absolut pe nimeni. Daca printre ei ar fi macar mama, sau vecina sau femeia care-mi aduce laptele in Romania sau cineva care ar zice: "Va e frig, doamna Ioana, puneti haina asta pe dvs., luati si aspirina asta". Dar nu este. Pentru mine, sala aceea e vida, chiar daca e plina, pentru ca nu cunosc absolut pe nimeni. Si cand se termina spectacolul, plec cu metroul si nu cunosc pe nimeni in metrou. Si cand ajung acasa, nu cunosc pe nimeni acasa. Pentru ca acasa acolo nu e acasa de aici. In majoritatea lunilor dintr-un an, joc circa 260 de spectacole in Franta, in vreme ce in Romania, de vreo doi-trei ani, joc vreo zece spectacole, si alea le joc pentru niste oameni curajosi, care au hotarat sa ma distribuie in spectacolele lor. Ii multumesc lui Maniutiu ca m-a luat in Electra, unui regizor francez cu care am facut un proiect intre Nottara, Teatrul din Resita si Franta, si directorului Teatrului din Targoviste, care m-a contactat sa joc acolo.
- V-ati trait plenar, pe fata si fara teama de gura lumii, marile iubiri. Credeti ca o femeie are nevoie de mari iubiri in viata ei, cu atat mai mult, cand in cauza e un artist?
- Eu nu cred ca in viata se poate pune caramida pe caramida fara iubire. Daca nu e neaparat iubirea dintre un barbat si o femeie, trebuie sa fie o iubire fata de frumos. Iubirea este motorul existentei noastre. Iubirea poate fi si sub forma de sacrificiu, de daruire. Undeva, sub o forma, trebuie sa fie o samanta din care sa creasca iubirea. Trebuie sa fie un graunte de iubire inlauntrul gestului tau. Nu pot sa cred in operele facute din ura. Nu concep lumea fara iubire. Nu pot sa spun daca au fost momente in care am pus pe primul plan iubirea, inaintea carierei. Dar nici invers. Ea a existat totdeauna, in tot ce-am facut!
- Cu ce sentiment va priviti in oglinda acum, la 55 de ani?
- Nu am nici o teama, pentru ca obrazul meu imi slujeste, in sfarsit, maturitatea pe care am avut-o de copil. Slava Domnului, nu mai rade nimeni de mine cand vorbesc serios. Macar cu ridurile mele impun putin respect si oblig lumea sa ma ia in serios, desi sunt tot o copila sturlubatica inlauntrul meu! Ce sa fac?... Liftinguri? As rade eu de mine dupa aceea!... Nu ma deranjeaza varsta pe care am implinit-o, pentru ca mi-au murit atatia prieteni intre 40 si 55 de ani, incat ii visez noaptea si stau de vorba cu ei. Cei care stiau cum aratam altadata s-au dus. Am impartit cu oameni de exceptie partea de tinerete a vietii mele, in care aveam entuziasm, si el ne facea frumosi deopotriva.
- Mama si casa de la tara, din Romania, va mai sting dorul de-acasa, acolo, la Paris?
- Casa de la Bulbucata, un sat spre Giurgiu, am cumparat-o singura si am ascuns faptul intregii familii. Am luat-o cu un C.A.R., cand treceam prin niste momente groaznice. De aceea, Bulbucata e o piatra pretioasa in biografia mea, pentru ca am luat-o cand dictatura devenea atat de apasatoare, se strangeau cercurile intr-un mod atat de absurd, incat eu stiam ca nu voi rezista fara sa-mi spun parerea, care uneori nu coincidea nici cu parerea prietenilor, nici cu a familiei. Si m-am hotarat sa am macar pe o chitanta facuta de mana (ca nu aveam dreptul sa am o proprietate in acte) niste metri patrati de pamant, unde, daca sunt data afara de peste tot, sa pot sa-mi cultiv cele necesare hranei, pentru mine si mama mea. Tatal meu tocmai murise si pe patul de moarte m-a rugat sa am grija de mama. Mama nu lucrase niciodata, deci in pensia ei nu ne puteam sprijini. Dar eu nu puteam avea grija de cineva, facand un compromis de tip moral, social, politic. Mi-am spus: "Eu cu astia n-am sa rezist mult, pentru ca nu pot sa semnez un pact cu diavolul!". Bulbucata a fost pentru mine atunci o solutie, acolo am gasit raiul meu. Bulbucata ma ajuta si acum, cand sunt la Paris si mi se face dor sa ajung acolo, cat mai repede, sa-mi vad gradina si livada, si casa, si vecinii. Si pe mama, care sta intr-un apartament in Bucuresti. Bulbucata ma ajuta oricand, in drumurile mele prin tara. Inainte de a ajunge in Bucuresti, ma opresc acolo si dorm peste noapte, daca a doua zi e sambata sau duminica, ma trezesc dimineata si ma duc la targ, vorbesc cu taranii, ii incurajez in micul lor comert local. Bulbucata ma ajuta sa ma gasesc pe mine. N-am obtinut-o printr-o mostenire, poetul Petrica Stoica avea o casa acolo si m-a invitat odata de ziua lui si asa am descoperit Bulbucata. Desi am casa de 25 de ani, din 1980, taranii din Bulbucata tot ca pe o straina ma vad, de unde am inteles ca eu o sa fiu straina pretutindeni - fie ca sunt la Paris, fie la Bulbucata, chiar si la Bucuresti. Pot sa-mi fac un pedigree de straina! Mama? Mama ma iubeste foarte mult si trebuie sa suporte si ea, ca si iubitii mei trecuti, prezenti si viitori, faptul ca eu nu pot sta locului, ca ma risipesc cu dragoste in jur si nu stiu sa ma dedic unei singure persoane. Sunt un caraus care duce apa de la fantana, acolo unde este seceta si uscaciune.
Fotografii de Mihai Cucu