"Daca veneam acasa cu aur, ne-ar fi spus ca se putea si diamant"
Dupa treizeci si doi de ani, cand nimeni nu mai spera, Romania a obtinut un rezultat de exceptie in handbalul feminin: argint la Campionatul Mondial. O bucurie venita de niciunde, o victorie pe care doar o mana de oameni au purtat-o mereu in suflet: echipa si antrenorii. S-au strans laolalta, si-au prins mainile si au strigat de noua ori consecutiv: "Romania, victorie!"
"Am aflat ca s-a plans in toata Romania"
- Victoria echipei nationale de handbal a Romaniei a fost un dar cu totul neasteptat, care a produs o bucurie enorma. Exista o explicatie logica a acestui succes urias sau e vorba de providenta?
- Initial, am plecat la Campionatul Mondial din Rusia cu un obiectiv mai modest: locurile unu-sase. Intre noi, la nivelul echipei, ne-am propus, insa, din capul locului o medalie. Un vis secret, pe care ne-am ferit sa-l impanam cu lozinci. Nu ne-am batut cu pumnul in piept, nu ne-am intrecut in angajamente. Am avut de-a lungul ultimilor cincisprezece ani generatii foarte valoroase, care au promis rezultate mari, dar nu au reusit sa confirme, desi toata lumea se astepta la glorie din partea lor. De altfel, cateva dintre marile jucatoare de-atunci fac parte si din actuala echipa si contributia lor a fost decisiva in rezultatul pe care l-am obtinut. Si nu ma refer strict la felul cum s-a jucat in teren. A intervenit si o puternica motivatie psihologica. Sunt ani de zile de cand jucatoare de talia unor Hutupan, Gogarla, Galca, Lecuseanu, Bradeanu, Luca, isi doreau cu ardoare o victorie, pe care nu izbutisera s-o obtina, in ciuda valorii lor. Pur si simplu au vrut sa arate ce pot. Sa-si incheie cariera cu o medalie importanta pe piept, la nivel de echipa nationala. Cu acest gand, parca mai puternic ca niciodata, au inceput Campionatul Mondial din Rusia. Toata lumea credea ca se va intampla ca in anii trecuti, dar au inceput sa curga victoriile. Si daca primele au fost cumva normale, nimeni nu se astepta sa invingem mari forte ale handbalului, ca Danemarca, Germania, Franta (campioana en-titre), dar mai ales Ungaria. De douazeci si cinci de ani nu castigasem niciodata impotriva vecinelor noastre de la vest, in schimb, facusem un egal la ele acasa, in aceasta vara. Deci, parca se putea, se putea si mai mult, cu vointa, concentrare, incredere. In ziua dinaintea semifinalei cu Ungaria, am analizat totul, pe toate partile. Care putea fi atuul nostru? Era clar ca individual, unguroaicele ne depaseau valoric, asa ca am decis ca arma noastra sa fie... unitatea echipei! Motivatia ei psihologica si morala. Unul pentru toti si toti pentru unul. Acesta a fost secretul victoriei noastre, asa am ajuns sa jucam finala Campionatului Mondial. A fost un moment unic, un moment in care am aratat si eu ca nu sunt de fier, am plans chiar in fata microfonului televiziunii, emotia a fost prea mare, chiar si pentru un "dur" ca mine. Apoi, am aflat ca s-a plans in toata Romania. Personal, mi-au spus cel putin optzeci de oameni ca dupa meciul cu Ungaria, le-au dat lacrimile in fata televizoarelor. Oameni pe care-i cred, care nu sunt falsi.
"E pacat ca nu mai stim sa ne bucuram"
- Pareti, intr-adevar, un om de fier, un mare conducator de osti, chiar daca luptatorii au fost femei...
- Lumea zice ca am un temperament coleric. Nu este adevarat. Am fost catalogat pe nedrept ca fiind dur, si asta pentru ca nu rad. Nu pot sa rad in timp ce obtin performanta, e o tensiune enorma, nu sunt un saltimbanc. Dar exigenta nu trebuie confundata cu duritatea. In sport, ea este ingredientul victoriei. De altfel, nu sunt exigent doar cu echipa, ci si cu mine. Muncesc foarte mult si le cer si jucatoarelor acelasi lucru, iar ele respecta acest contract. Sigur, mai "explodez" cateodata, cand simt ca unul sau altul isi bate joc de munca lor, fie ca-i arbitru, jurnalist sau oficial de club. E normal sa fie asa, atata timp cat treizeci si doi de ani de cariera am visat numai la rezultate mari in sport. N-am avere (am un apartament de bloc si o Dacia Nova), n-am vrut niciodata mai mult, sunt fericit asa. Pentru mine, averea o reprezinta victoriile, iar acum am obtinut una mare si nimeni si nimic nu mi-o poate lua, nici mie, nici fetelor! A fost asa o bucurie dupa semifinala, ca jucatoarele, mai ales cele mai in varsta, n-au putut dormi toata noaptea de emotii. A doua zi, a inceput o agitatie nebuna, au venit oficiali din tara, jurnalisti, fiecare voia sa vorbeasca cu ele. N-a fost bine deloc. S-au instalat oboseala, lipsa de concentrare, si am pierdut finala. Nu trebuie niciodata sa te bucuri de victoria finala inainte de-a o obtine. Trebuie s-o astepti cu modestie si concentrare mentala. Desi eu am zis atunci si zic si acum: in ziua aceea, in conjunctura aceea, echipa Rusiei era invincibila! Pe langa valoarea individuala foarte mare a fiecarei jucatoare in parte, rusoaicele jucau acasa si aveau de partea lor publicul. Rezultatul nostru ramane insa extraordinar si ma amaraste nespus faptul ca tot se gasesc voci care sa ne critice. E ceva tipic romanesc. Imi spun cateodata ca, daca veneam acasa cu aur, ne-ar fi spus ca se putea si diamant. Oamenii acestia ma acuza pe mine ca sunt dur, dar tocmai ei sunt incapabili sa se bucure, sa aprecieze ceva frumos. Uitati, Danemarca, marea forta a handbalului feminin, a iesit din primele patru. Am urmarit presa lor, televiziunea dupa acest esec. Peste tot incurajari: "Danemarca, ridica-te!", "Danemarca, vei invinge din nou!". Nici un cuvant rau. La fel s-a intamplat in Franta si Norvegia. Noi venim acasa cu argint, si tot auzi glasuri clevetitoare, dupa noua victorii consecutive si o infrangere la echipa gazda. In Romania, presa a ajuns mai stresanta decat sportul propriu-zis. Si eu inca am avut dibacia sa o tin deoparte, sa le conving pe jucatoare sa dea declaratii numai despre ele personal, sa aiba grija la interpretari. Putin daca scapi lucrurile de sub control, imediat se fac speculatii si se ajunge la situatii-limita pentru sportivi si care nu le fac cinste jurnalistilor. Majoritatea lor nu stiu sa caute decat scandalul si uratul. Doamne, si a fost atat de frumos...
"Omul sfinteste locul"
- Domnule Tadici, care este povestea dumneavoastra? Cum a ajuns antrenorul unei echipe de handbal feminin din Zalau, un oras de provincie ardeleneasca, pe care multi romani nu stiu sa-l gaseasca pe harta, sa invinga "balaurul"?
- A fost parcursul normal al oricarui antrenor pasionat din tot sufletul sau de munca. Am terminat facultatea in 1974. M-au repartizat la Baia Mare, dar in doua ore am schimbat repartitia pe Zalau, la un liceu de matematica-fizica. Eu veneam din Dej, din judetul Cluj, deci eram aproape de casa. Am pornit cu ideea ca voi sta trei ani acolo, pana la definitivat. Insa au inceput sa apara rezultatele: cu o echipa de fete din clasa a Viii-a am ajuns pana in Divizia A. M-am atasat de loc, de oras, mi-am intemeiat familia acolo si am creat o echipa de senioare, Didactica, care a evoluat bine, am ajuns imediat in Divizia A si ne-am mentinut acolo tot timpul, cu o pauza de doi ani. ( A fost perioada in care Partidul "a simtit nevoia unei schimbari" si m-a inlocuit.) Echipa se numeste acum, dupa niste zeci de ani, Silcotub Zalau, si o cunoaste toata lumea. Avem optsprezece participari consecutive in cupele europene, sapte semifinale de cupe europene si o finala castigata, avem trei titluri nationale, din care ultimele doua consecutive. Se pare, deci, ca sintagma "omul sfinteste locul" este adevarata. Am treizeci si doi de ani de cariera in acelasi loc, cu acelasi club, la bine si la rau. Acum, e chiar la foarte rau, pentru ca avem mari probleme financiare. Am avut mereu posibilitatea sa plec, si ieri, si azi, si maine, dar nu am fost niciodata un mercenar, sa stau cate un an, doi, in cate un loc, numai pentru bani, fara satisfactia ca am construit ceva de durata. Pentru jucatoare e altceva. Tentatia de a pleca in strainatate este foarte mare, mai ales in conditiile in care in Romania (poate doar Rapidul sau Buzaul fac exceptie) se castiga doua sute, patru sute de dolari pe luna. Asa ca eu am pierdut o echipa in ultimii trei ani; au plecat in Franta, Spania, Ungaria, si pe buna dreptate. Viata de sportiv e scurta, niciodata nu stii cand se opreste, poate sa apara o accidentare si ce faci atunci? Ce faci la treizeci si ceva de ani, fara nimic agonisit, fara sa stii altceva decat sport, dupa o copilarie si o adolescenta sacrificate? Aceasta problema s-a rasfrant si asupra nationalei. Jucatoare bune nu-si doreau decat o simpla participare la un turneu final, ca sa le vada cineva si sa plece in strainatate. De fapt, asta a fost munca mea cea mai grea: sa creez un grup strans, cu mentalitatea victoriei, sa elimin pe oricine ar fi incercat sa distruga aceasta armonie. In momentul in care am reusit acest lucru, Romania a devenit vicecampioana mondiala.
- Munca, zbucium, toata ziua pe drumuri. Cat timp va ramane, efectiv, pentru familie?
- Nu prea ramane. Chiar faceam zilele trecute un "inventar" cu sotia mea si am ajuns la concluzia ca-mi petrec cam cinci luni pe an cu familia. Si acelea, adunate din zile disparate, una ici, una colo. Am doi baieti, cel mare face optsprezece ani in martie si e in lotul national de volei, cel mic e in clasa a Ix-a. Au crescut, amandoi au cam 1,95 m, dar eu nu am avut niciodata timp sa ma ocup de ei. Tot ce au realizat, toata educatia lor se datoreaza sotiei mele, ea le-a fost si mama si tata. In ultimii zece ani, eu nu am stat cu ei o saptamana cap-coada undeva, intr-un concediu. Daca ar fi fost numai clubul, era mai usor, dar de cincisprezece ani, eu alternez permanent clubul cu echipa nationala. Cand termin pregatirea la una, incepe cealalta. Dar mi-a placut intotdeauna ce fac, daca nu mi-ar fi placut, nu as fi fost atat de insistent, nu as fi perseverat atata timp in acelasi loc.
"Nenorocirea mare este ca in scolile romanesti nu se mai face sport"
- Cum arata viitorul handbalului feminin romanesc, ce planuri si visuri mai aveti?
- Visul oricarui antrenor sau sportiv de performanta: calificarea la Olimpiada si o medalie. Va fi foarte greu. Mondialele de anul acesta au fost extraordinare, dar nu putem trai din amintiri, nu putem prelungi la nesfarsit sarbatoarea. Important este sa privim inainte, ca sa nu se mai intample sa asteptam alti treizeci si doi de ani pana la urmatoarea sarbatoare. Avem acum calificari pentru Mondiale, imediat turneu final la Europene, daca nu confirmam, or sa se repeada toti sa ne ia capul. Ar fi minunat ca in urmatorii opt, zece ani, Romania sa se bata mereu pentru medalii. Sincer, eu cred ca este aproape imposibil, in primul rand din cauza banilor, apoi a mentalitatii. Va fi si mai greu pentru ca, dupa acest rezultat, vom fi luati mult mai in serios. Nu prea avem un fond mare de jucatoare, ba dimpotriva, ingrijorator de mic. Am inceput de anii trecuti o campanie de pregatire a unor jucatoare tinere, dar schimbul de ieri a devenit deja schimbul de azi, iar schimbul de maine nu prea exista. Si nenorocirea incepe din scoli, unde nu se mai face sport. O ora de educatie fizica pe saptamana este foarte putin. Pe 30 decembrie am avut o intalnire cu domnul prim-ministru, iar eu am insistat foarte mult pe ideea sportului de masa si in primul rand a sportului in scoli. Am incercat sa-l conving sa se mai introduca ore de sport la clasele V-Xii, si handbalul sa se faca obligatoriu, asa cum era pe vremuri. Uitati, desi la Zalau se joaca handbal cu sala plina, eu vad din ce in ce mai putini copii pe marginea terenului. Sigur, acum sunt tentatii mai mari - calculator, discoteci, telefoane, masini -, dar daca s-ar face mai mult sport in scoli, poate ar veni si la sala, ar prinde drag de miscare, si atunci ar sta macar pentru doua ore departe de calculator sau, mai rau, de bautura si droguri. Trebuie sa reinvatam ca sportul educa si spiritul, nu numai fizicul.
Foto: Rompres