Macel, acesta este cuvantul potrivit pentru ceea ce se petrece in fiecare an pe terenurile de vanatoare ale lui Ion Tiriac, unde acesta, alaturi de alti "potentati", ucide cu sange rece sute si sute de animale. Imaginati-va cum arata doua sute de mistreti ucisi, cantarind cateva tone, in mijlocul domeniilor peste care este stapan absolut Tiriac. Imaginati-va ranjetele satisfacute ale acestor tipi plini de bani, care numesc placerea de a ucide "sport". Coborati din jeepuri scumpe, cu arme sofisticate care costa averi si a caror calitate este aceea de a ucide cat mai usor, la sfarsitul fiecarui carnagiu, se veselesc cu tuica fiarta, se trag in poze glorioase, pe care ulterior le vor pune cu mandrie deasupra semineului. Nici o senzatie de voma nu-i incearca langa mormanele de cadavre, nici o rusine, nici o jena. Pentru ca legile ciudate ale acestei tari le-o permit, ei se strang cu sutele, sa se bucure de placerea perversa a mirosului de sange proaspat. Intr-o Europa in care cultul pentru natura a devenit universal, intr-o Romanie in care dragostea si respectul pentru animale este o traditie, in care taranii isi iubesc caii mai mult decat nevestele si fiecare vacuta are un nume de om, acesti barbari ai lumii moderne isi fac un titlu de glorie din a ucide. Indiferenta ostentativa cu care se afiseaza public alaturi de animalele omorate nu este decat o sfidare la adresa milei si a bunului simt, un fel de a arata ca averile le permit sa faca ce vor, chiar si o baie de sange, cu animale nevinovate. Un anumit reflex de feudali parveniti ii face sa creada ca uciderea animalelor ii va face egalii acelor nobili de pe vremuri, care vanau de plictiseala, ii face sa creada, cum credeau si demnitarii comunisti, ca a ucide este un privilegiu al puterii. Plecati de jos si catarati acum pe mormane de bani, de la inaltimea carora nu se mai vad zambetele amare ale oamenilor obisnuiti, acestor bogatani nu le mai lipseste decat poleiala pentru a parea ceea nu vor fi niciodata: niste aristocrati. In realitate, fotografiile de deasupra semineelor ii arata asa cum sunt: niste parveniti manati de pofta perversa de a ucide, niste complexati a caror biata barbatie se rezuma in a privi prin luneta si, in cele din urma, niste ticalosi care, daca ar putea, ar vana oameni ca sa-si demonstreze puterea.
Presa, maidanezii si bucurestenii
Exista o sansa la un milion ca un japonez sa moara dintr-o muscatura de caine pe calea Victoriei din Bucuresti, si totusi acest accident nefericit s-a petrecut. O drama care a declansat un razboi furibund impotriva maidanezilor. Autoritatile locale au sarit ca arse si au trimis pe strazi brigazile de hingheri, ca nu cumva sa zica cineva ca nu au luat masuri, asociatiile de protectia animalelor au ripostat, ca nu cumva sa spuna cineva ca nu si-au facut treaba, iar presa a facut din acest incident o adevarata catastrofa. Cu titluri de-o schioapa pe prima pagina a ziarelor, cu generice sugerand sfarsitul lumii, in deschiderea buletinelor de stiri ale televiziunilor, presa a facut din acest accident o apocalipsa, perseverand in goana ei dupa senzational. Tipete, urlete, totul vazut printr-o lupa care deformeaza si care da o dimensiune monstruoasa evenimentelor. In urma indemnurilor viguroase din mass-media, pentru bietii maidanezi s-a dezlantuit iadul pe pamant. Au fost vanati, haituiti, prinsi cu zbilturi de sarma si cu plase si dusi in lagarele pentru caini de la marginea orasului. O mie de caini in doua zile. Numai ca, surpriza, opinia publica, bucurestenii de rand, mai ales cei care locuiesc la blocuri, au avut o reactie cu totul neasteptata si cu totul opusa atatatorilor la razboi. Au iesit cu mic cu mare si si-au revendicat maidanezii, platind cate un milion si jumatate pentru fiecare dintre ei. Cinci sute dintre cainii prinsi fusesera eliberati in prima zi si, probabil ca pana la terminarea actiunii vor fi eliberati cu totii. Aceasta este dovada ca nici presa, nici autoritatile locale nu inteleg nimic din spiritul romanilor, din toleranta lor proverbiala, din dragul lor de animale. Nu pricep ca acesti maidanezi sunt hraniti prin parcuri si pe la marginea blocurilor, sunt ingaduiti, acceptati si iubiti, ca li se respecta demnitatea de animal. Sigur ca moartea unui om este un accident tragic si regretabil, dar totusi un accident. De-aici pana la masura extrema, de a incita opinia publica la vanarea tuturor cainilor din Bucuresti, este cale lunga. Mai ingrijoratoare pare distanta din ce in ce mai mare dintre realitatea strazilor si aceea prezentata in oglinda deformanta a buletinelor de stiri.