Intr-o deplasare la Polovragi, am avut norocul sa ascultam muzica lautareasca adevarata, interpretata de ultimii mari interpreti ai folclorului gorjenesc
Ela, solista tarafului, canta deja de jumatate de ora, fara sa-si traga suflarea, si toata lumea-i de acord ca are voce buna. Din cand in cand, ridica un deget si o spranceana si spune cu un zambet total, o formula menita sa dea gata ascultatorii: "Ia-uzi, ia!".
Luni de zile sa fi cautat un regizor un grup mai dinamic, cu fizionomii atat de diferite si de interesante si n-ar fi dat de el. Relu Lataretu, sotul Elei, mai mic de statura, dar frumos si energic, este un virtuoz al viorii, pe care o manuieste cu acrobatie, ca Paganini. Numarul lui de atractie este "Ciuleandra", cantata la ceafa si pe sub picior. In ce-l priveste pe Doru, fratele Elei, barbat inalt, cu mustacioara si sapca trasa pe ochi, poti sa juri ca e Mastroianni in tinerete. Zambind cochet, primeste felicitari calduroase pentru ritmul si pentru improvizatiile pe care le face pe contrabasul ce are numai trei corzi, dintre care una este de fapt o frana de ambreiaj, rupta de la un Aro. Dar cat de bine ar canta cei tineri, momentul de gratie se produce cand veteranii preiau controlul. Mai intai, seful clanului, nea Bebe Pitigoi, printre cei mai respectati lautari ai Gorjului, lasa sa planga vioara, acompaniind-o apoi cu vocea sa harsaita si domoala. "Zice" cateva cantece batranesti, cu care cucereste pe loc audienta. Simplitatea, firescul si armonia lor ma duc cu gandul la frumusetea caselor vechi de lemn pe care le-am vazut din loc in loc, pe drumurile Gorjului, acoperit de zapada. Dar revelatia serii se produce la urma, cand intra in scena maestrul acordeonului, Costel Lataretu. Dupa ce a cantat pana acum cuminte, la locul sau, odata ajuns in prim-plan, privirea ii devine arzatoare, parul alb, ciufulit, o ia in toate directiile, iar camasa descheiata la piept scapa de latul cravatei. N-am mai vazut niciodata un spectacol atat de pasional. Cu ochii ridicati in tavan, cu fata topita de bucurie, Costel vorbeste cu acordeonul, il strange in brate, isi lipeste obrazul de el, pentru ca apoi sa-i smulga burduful, tragand de el dusmaneste: "Adio, draga Nela/ Ma duuuc, se face seara". Pierdut in reveria romantei, acordeonistul isi pune in miscare si vocea, profunda si guturala, canta cu patos romaneste si tiganeste, muzica lautareasca, dar si tangouri pasionale. Sa fi avut un aparat de filmat la indemana, am fi imortalizat un moment antologic: splendoarea pe cale de disparitie a muzicii lautaresti.
Intr-o perioada in care manelele incing la maximum boxele muzicale si ecranul televizorului, lautarii autentici asteapta sa fie descoperiti. Sa speram ca geniul lor va fi rasplatit dupa ce se va imprastia "poluarea" muzicala.
Bebe Pitigoi:
contrabasul cu felinar
La viata lui, Bebe Pitigoi a cantat in orchestre cu dirijori, dar si in taraful lui de familie, alaturi de ceilalti frati, acum septuagenari, si alaturi de Nela, sotia sa, o celebra cantareata din Gorj, cu care a cutreierat mai bine de patruzeci de ani sudul tarii, la nunti, botezuri, petreceri si pomeni. Dar Nela a murit si batranul ii are acum in trupa pe doi dintre copiii sai, Ela si Doru, si, cine stie, peste cativa ani, cand nepotii sai vor absolvi liceul de muzica, li se vor alatura si ei. Nea Bebe poarta ochelari eleganti cu rame aurite, mustata alba si are 75 de ani. Venerabil, asta-i cuvantul care-l caracterizeaza. Insa atunci cand incepe sa povesteasca, lungind cuvintele, mangaindu-le in parte, pe fiecare, atunci cand rade cu pofta, parca ar da anii inapoi, parca l-ai vedea copilandru, pe cand sarea gardurile si se pitula noaptea prin tufisuri, pentru a-i asculta la cate-o nunta pe lautarii ai mai buni.
"Toata viata am fost "urechist", la inceput, am invatat de la cei mai buni, de la Tole, Barsan, Dindiri, care erau mai batrani si mai buni ca tata. Cu el am cantat mai intai la contrabas, prin restaurantele boierilor de la noi, din Targu Carbunesti. Erau intunecoase localurile alea, trebuia sa ai mereu la tine un chibrit, ceva, daca se rupe o coarda la vioara, la chitara, sa vezi sa pui coarda la loc. Mie-mi atarnau un felinar la cuiu contrabasului, si trage si canta, da cu grija, sa nu cada felinaru, ca-i lasam pe toti in bezna. Pe la 11-12 ani, ma lua tata cu el la Vidin, icea, la o hora de Pasti. Si erau acolo fete frumoase, imbracate-n catrinti si cu opinci de lemn in picioare. Eu, cum nu mai vazusem asa ceva, murii de ras si pierdui un tempo. Biata mama, care era solista, ca la noi, la Gorj, femeile-s baza, imi dete asa, o palma, cu drag peste ceafa: "Ce facusi, ma?". Vreun an-doi, am carat dupa mine contrabasul ala cat un dulap, avea vreo treijde kilograme si era facut cu toporu. Ii ziceau oamenii lui tata: "Ba, Mitule, ia da-i vioara, sa vedem, stie sa cante ceva?". Si cand ma auzeau, ziceau: "Mitule, da asta mic te-ntrece pe tine!". Tata a trait pana la 90 de ani, nu mai mergea saracu la nunti, ca nuntile la tara durau si trei nopti. Statea acasa, mai canta asa, pentru el. Il mai intrebam de cate un cantec vechi, din batrani, ca si tatal lui a fost lautar, si el mi-l canta, si cu gura, si cu vioara. Si ne mai zicea tata: "Sa nu va suparati pe oameni, c-o fi beti, sa-i lasati in pace. Pui urechea pe vioara si daca auzi pe cineva "futu-ti" sau mai stiu ce, sa pui urechea pe vioara si sa canti mai departe. Ca maine dimineata o veni el, cand s-o trezi, si sa vezi ce de treaba s-o face ala betivu"."
Firma unui lautar se consolideaza dupa ani de munca, in functie de seriozitate, de valoarea cantaretilor din taraf si de felul in care acestia se prezinta la o nunta sau la o petrecere. Ani de zile, nuntile din tinut s-au stabilit dupa programul lui nea Bebe. "Esti liber pe 15?" "Nu". "Da pe intai?" "Nu." "Da atunci cand esti liber?" Pana aici, la acest statut special, a fost insa cale lunga de batut. "Mergeam kilometri intregi, cu zapada pan la brau, si cu instrumentele dupa noi. Ce sa-i faci, asta-i meseria. Ajungeam cu trenul pana-ntr-o comuna, de acolo pe jos, 5-6 kilometri, pana-n sat, la ginere sau la mireasa. Faceam un cantec "la alergatura", cum se zice, cand fac ei sarmalele, apoi venea cumnatii de mana, astia care cordoneaza nunta, si mergeam prin sate la fiecare om acasa, sa-l chemam la nunta. Si fiecare voia sa-i facem un cantec. Seara, cand ajungeam in sat, ii gaseam pe tinerii care veneau la joc si le hoream. Dormeam 2-3 ore, dimineata ne barbeream, beam o tuica fearta, ca atunci nu era cafea, si ne astepta in curte cumnatii de mana. "Gata-steti?". "Gata". Mergeam la ginere, sa punem floarea-n piept, la mireasa, sa punem voalu, si asa tinea trei zile. Ba, am nimerit o nunta, undeva prin Glojdibol, care trebuia sa tie pana marti, asa era traditia la ei, abia ne scoase nasu de acolo, ca eram rupti de oboseala. Am avut si nunti de la care a fugit mireasa, s-au certat cuscrii, dar daca tot au platit, au tinut nunta, da a fost cam trista, ca n-avea nimeni chef. Si pe urma, cand s-o insurat de-adevaratelea ginerele, tot pe noi ne-a chemat. Si cand ajungeam acasa, lunea, ne adunam toti lautarii la restaurant, la un sprit, ca va spusei ca la nunta nu beam, lautaru trebuie sa fie al mai cuminte om de la nunta, ca ai de-a face cu tot soiul de oameni. Si vorbeam: "Ba, tu, la ce nunta ai fost? Cum ai dus-o?". Beam un pic, da mai mult vorbeam. Unii zicea: "Nu ma mai duc in viata mea acolo!". Ca erau si oameni dastia necivilizati, beti, se bateau intre ei, venea cate unu dasta, vai de capul lui, si zicea: "Hai, ba, sa suim lautarii sa cante pe casa. Ada scara, sa se suie ala cu tambalul langa horn, mai suie unu, pa acordeonist, in podu soprului, pe solista sui-o in varfu capitei si pala cu vioara in copac. Asa, acuma canta tu, porma tu, zi si tu acu..." Si te suiai si cantai, ce sa faci, te pui cu nebunu? Da nici nu mai calcam prin comuna aia."
Regele acordeonului:
Costel Lataretu
"Ca sa fii lautar adevarat, trebuie sa stii sa citesti pe fruntea omului, da si in sufletul lui. Sa presupunem ca va vad la masa si stati asa, cu mana la ochi. Imi zic: "Na, dansu s-a sucarit cu prietena lui". Atunci, va cant d-astea cu "Of, s-aoleu!" si gata, v-am parlit. Da trebuie sa cant si eu din inima, ca numa asa mecanic, cu zambetu pe fata, nu se poate, nu se simte."
Si Costel, nepotul marii cantarete a Olteniei, Maria Lataretu, si-a inceput meseria carand contrabasul dupa el. Dar pasiunea care clocoteste in el a fost mult prea mare ca sa se "esprime" doar pe un instrument. "Eu, dac aud o vioara, indiferent din ce zona a tarii vine, va rog sa ma credeti, nu-mi trebuie paine, nu-mi trebuie zahar, nu-mi trebuie apa, stau ca sfantu, ca Blandu Ben, si ascult ore-n sir. Nemaipomenit! Daca mi-a placut ceva in viata, dapoi muzica instrumentala a fost si "foaie verde". Da sa fie pusa la punct, nu "Vasilica, ce mai faci, vezi ca-s de la Botosani", ca acum e plin de astea. N-as zice ca sunt un sentimental, insa uneori, cand sunt suparat (nu c-as avea ceva cu Justitia, sunt om pasnic), intru in camera si cant asa, singur, pentru mine, la acordeon. Si cu vocea. Ce cant? Romante: "Din atatea femei, cate-a plans ochii mei"... Ioana Radu, regina romantelor. Asta mi-a intrat mie la suflet, nu ca as avea ceva cu nevasta-mea."
Dar Costel Lataretu a mai avut o mare pasiune, in afara de acordeon. Pe langa muzica, el a mai fost fascinat de prelucrarea fierului. "Va rog sa ma credeti, va zic ca la copilul meu, am devenit atat de prieten cu fieru, ca nu pot sa spun. Am fost mare javra la viata mea, ma puneai sa sparg un lemn, unu spargeam, nu mai mult, da mi-a devenit asa drag, ca-n muzica, inima pentru inima, suflet pentru suflet. Zic: "Ia-uite, domle, a doua vocatie a mea!"."
Ca sa ajunga lautarul de astazi, a studiat cu sarg "Conservatoru mahalalii": "Viata mea, asa mai tinerel, a fost prin carciumi, am cantat mult prin restaurante, la Hortopan, la Baloi, la toate restaurantele din Targu Carbunesti, si asta mi-a prins foarte bine. Aveam vreo 14-15 ani si cantam cu verisorii mei, cu fratii, cate sase ore pe zi, aveam program, nu erau zile libere, sarbatori. Frate-meu, Gore, era mai mult cu cafE-concert, cu muzica usoara, sora-mea - cantareata la chitara, numa mie imi placea "foaie verde si inima de tigan". Se canta la pian, tobe, acordeon, contrabas, asta-i cea mai frumoasa muzica, cu instrumentele la rece. Cantam si la nunti, si la crama, ajungeam acasa si puneam toti banii mei si ai lu frate-meu pe masa mamii. Si mama zicea: "Ce sa va fac de mancare?". Cand ne-am facut mai marisori, pe la 15-16 ani, am inceput sa ne imbracam la comanda. Am simtit saracia pe spate, da n-am trait intr-un loc mizer, si mama ne-a educat in asa masura, ca sa nu furam, sa fim copii de bun-simt. Aveam o bunica, Leonora, mama mamii, care fusese cantareata mare la Bucuresti, acum statea langa noi, la casuta ei, ii plateam noi gazele si cutare. Treceam cu frate-meu pe la ea: "Baba", ca asa-i ziceam, "mai canta ceva!". Ea ne asculta pe noi mai intai si dupaia canta cate-o romanta si ne povestea cum canta ea la Bucuresti, cu Gica Petrescu. Si acuma, cand se mai intalnea cu Bebe, zicea: "A, ce mai trai/ A, la tramvai/, Ca vagonu-i plin de crai,/ Ca vagonu-i plin de crai". Pe-atunci, nu prea le dadeam atentie, mai incolo au inceput sa-mi placa romantele. Toata viata am fost un hot, am invatat de la unu, de la altu meseria. "Telefonist", ce vreti. N-am stiut notele, da am stat bine cu urechea si-am retinut tot ce-am auzit."
"Saru-mana, doamna gasca"
"Copiii astia de astazi", spune bland Bebe Pitigoi, "sunt cu orgile, stiti dvs., baga o caseta, apasa pe-un buton acolo si incepe hop, hop. Daca le cere cineva mai batran la o nunta sa cante "invelitu miresei" sau "barberitu ginerelui", aia nu stiu. Zice asa: "Asta-i barba de baiat, ma/ Si asta-i de barbat/ Pana azi cu fetele,/ Maine cu nevestele". Da noi stim rostu vechi, cantarile de-altadata, daia ne cauta oamenii, ca suntem seriosi, dacam zis o vorba aia e, nu conteaza ce patim, ce ni se-ntampla. Am plecat o data la o nunta la Festani si-am facut accident, am zburat dupa mijlocu asfaltului. Nevasta-mea, Dumnezeu s-o ierte, avea nasu spart, Doru, arcada, da a fugit de la spital, ne-am trezit cu el la nunta. Si-am cantat la nunta, ne-au protejat oamenii, au fost intelegatori, poate-am cantat mai bine ca altadata. Zice ginerele, care era doctor veterinar: "Domnu Bebe, ce inima aveti, eu crezui ca gata, s-a terminat cu nunta"."
Costel acordeonistul da din cap aprobator. "Noi sa stiti ca n-am avut o viata asa fericita, da ne-am simtit foarte bine ca lautari."
Muzica. Asta au facut, de copii si pana acum, nea Bebe si Costel, asta au facut si parintii lor, si cine stie cate generatii inaintea lor. Cativa dintre nepotii lor le vor urma traditia, insa este clar ca lucrurile se schimba, ca muzica lautareasca isi va pastra cu greu autenticitatea, in "crivatul" prostului gust modern. Ii intreb cum vad ei lumea la inceput de mileniu, ce s-a schimbat, ce-i supara. "Dupa parerea noastra, noi zicem c-a fost mai bine pe vremea trecuta, asa cum dvs. si cei mai tineri zic ca-i mai bine pe vremea asta. Lumea era mai civilizata inainte, oamenii mai educati, mai respectuosi. Pai, ma asezai odata cu nevasta la restaurant, vine unu la masa, ma injura ca ala-i locu lui, ii zic: "Uite, dansa e sotia mea, daca e locul tau, te rog frumos sezi aci, ca noi plecam". Dupa un timp, vine la mine, eram in oras: "Tataie, te rog frumos sa ma ierti, imi vorbisi asa de frumos, ca incepui sa plang la masa, ca ramasei singur. Imi placu de dumneata, ca-mi dadusi o lectie, acuma stiu sa respect un om mai batran". "Te iert, tata, te iert, uite, pe mine ma cheama Bebe Pitigoi si sa traiesti o mie de ani, sa fii cuminte"." Batranul lautar incepe sa rada si-si mai aminteste ceva: "Io nu reuseam sa-l fac pe ala mic sa dea buna ziua. Vine intr-o zi, avea patru ani: "Tataie, tataie, ma mananca gasca". Asta, ca era imbracat in rosu. "Pai, daca nu-i sesi: "Saru mana, doamna gasca!". Si se-nvata copilu, cum vedea gasca, ii dadea cu saru mana. Si ma credeti? Gasca se fastacea."
(Fotografiile autorului)