Peste Sarmizegetusa romana atarna un cer cenusiu. O culoare de plumb, mohorata, care accentueaza impresia de pustiu. Un lintoliu cetos, intins peste o adunatura de pietre... Ce poate fi mai rusinos si mai trist decat umilirea publica a istoriei? Ce poate fi mai penibil, decat sa te afli in fata urmelor unui mare imperiu, abandonate in paragina? Loc jalnic, inghitit de gunoaie si de furia ierburilor salbatice, altadata decor fastuos pentru nobili romani, cu toga de purpura prinsa pe umar in fibula de aur. Indiferenta omeneasca e mai puternica decat timpul. Ucide mai repede. Ulpia Traiana Dacica Metropolis, celebra citadela inaltata la poalele Retezatului, e astazi un cimitir de monumente decapitate. In urma cu doua milenii, aici locuiau stramosii nostri romani. Frumosii, neinfrantii, superbii stapani ai lumii, care ne-au transmis gena de un milion de carate a originii noastre latine. Aici ne sunt radacinile. Inima. Vatra. Sub pietrele astea lasate in parasire, degerate de usturimea naprasnica a gerului. Dintr-o Dacie rablagita coboara un barbat ce tine de mana un baietel. E fiul lui. A venit tocmai de la Suceava, "sa-i arate istoria". O mie de kilometri, pe urmele gloriei stramosesti...
Vara Gladiatorilor
Primele pietre de care ma apropii sunt cele ale Amfiteatrului. In mijlocul arenei acoperite de iarba sticloasa si inghetata sunt tribunele de piatra albicioasa. Imi rotesc privirea si alunec in timp.Tribunele sunt pline. E vara. Legionari romani, la un loc cu targoveti si tarani din imprejurimi, au venit sa asiste la luptele de gladiatori. Terentius insusi se afla de fata, intemeietorul coloniei romane, sorbindu-si vinul dintr-o cupa de aur, inainte de a da semnalul de incepere. Animalele sunt tinute in custi sub tribune. Le auzi ragetele. Le simti mirosul de fiare atatate. Dupa ritualul de rugaciune, celebrat in misteriosul templu al lui Nemesis, gladiatorii intra in arena urland, gata sa sfasie, pentru viata lor. Horcaitul leilor se amesteca cu acela al luptatorilor...
Alte Ziduri, Alte Incaperi
E curios sa vezi azi oameni imbracati in costum si cravata, trecand pe langa aceste ziduri marete, unde odinioara paseau doar sandale romane si straluceau coifurile legionarilor. Iedera urca pe ruine si iarba creste pe ziduri, lasandu-te sa ghicesti ca sub furia ei se afla alte ziduri si alte incaperi. Camerele, coridoarele, curtile, sunt inundate de copaci si de iarba, verdele lor e proaspat si vesel, contrastand cu griul neted al pietrei. Trecute vremuri! Astazi, ruinele Sarmizegetusei par resemnate in fata expansiunii naturii, ultimul mare adversar al imperiului de la poalele Retezatului...
Dar cand te intorci din nou in trecut, cand treci pe langa templele azi de o schioapa din care vantul imprastie praful antic, pentru o clipa zidurile se inalta la loc, facliile ard la intrare, pe drumurile pavate cu dale de marmura se-aud carele romane, franturi de vorbe latine iti ajung la urechi si forfota celor 30.000 de oameni ce locuiau in cetate. Apoi dispar, continuandu-si drumul spre For.
Astazi, drumul spre For nu mai este pavat. Serpuieste prafuit printre niste gospodarii taranesti. Satul de azi inghite cetatea de ieri. La intrare, nici urma din vechea poarta cu colonade de piatra alba. Un gard verde de sarma incearca sa delimiteze spatiul vechiului For. Dincolo de el, privelistea este dezolanta: gramezi de pietre, bucati de inscriptii in latina, jumatati de coloane, basoreliefuri sparte cu pesti si flori. Aluneci iar in trecut si imaginatia reface infiorata zidurile, statuile, fantanile, pana cand misterul si frumusetea locului strabat cei 2000 de ani de istorie, intorcandu-se in prezent.
Acesta este primul si singurul oras din Dacia intemeiat sub Traian, dupa toate regulile religioase si dupa sistemul urban roman. Acesta este pamantul sacru al Romei. La intrare, pe o tabla ruginita, primesti cateva explicatii sumare. O adiere de vant ridica in aer pungi de plastic ce danseaza o vreme langa resturile unei coloane de marmura.
Intemeierea oricarei colonii repeta fundarea Romei, iar Roma a fost facuta din voia zeilor. Terentius Scaurianius a fundat Ulpia Traiana conform ritualului, consultand, inainte de toate, vointa lui Jupiter in alegerea locului. Se observau si se interpretau semnele favorabile ale divinitatilor si zborul pasarilor. Terentius a trasat locul Sarmizegetusei cu plugul la care injugase un taur alb si o vaca alba. Abia apoi, pontifii au facut jertfe si incantatii, transferand cetatea de la oameni la zei. Asa a devenit Sarmizegetusa la fel de sacra ca Roma. Undeva, in spatele Forului, un Wc public sta sa se prabuseasca. Langa el, mormane de gunoi, aruncate peste gard de vecini.
Vise La Zero Grade
Multe lucruri s-au descoperit aici, la Ulpia Traiana, de cand au inceput sapaturile, in 1881. Atat de multe obiecte, incat pana acum au umplut doua muzee: cel de la Sarmizegetusa si cel de la Deva.
Peste drum de situl arheologic este "Muzeul Sarmizegetusa". O cladire mare ce seamana a conac. Intru si imi dau seama ca e mai frig ca afara. Asta imi da o presimtire sumbra, ce mi se va confirma imediat ce incep sa parcurg salile. Vestigiile sunt expuse in camere prost luminate, vitrinele sunt pline de praf, si nu ma apropii prea mult, de teama sa nu starnesc vreo adiere ce le-ar putea fi fatala. Etichetele ingalbenite de timp iti dau explicatii misterioase, ce te lasa nedumerit. Unele statui sunt atat de frumoase, incat le privesti si nu poti sa ti le imaginezi decat pe fondul rosu al faldurilor imperiale, desi ele stau in mijlocul unor incaperi anoste, asezate pe lazi de lemn. Obiecte simple, utilizate de daci si romani, opaite, zaruri, agrafe pentru pletele frumoaselor milenare, te fac curios si ai vrea sa stii mai multe despre cei care le-au folosit, despre viata lor obisnuita, ai vrea sa stii lucruri marunte, unde dormeau, cu ce se imbracau, cum se iubeau sau urau. Ai vrea sa spargi tacerea obiectelor si sa le lasi sa iti destainuie intreaga viata de atunci, pe care ele au cunoscut-o. Numai ca salile rasuna rece sub pasii tai si ramai asa, cu o curiozitate atatata ce devine frustrare, cand afli ca doamna de la bilete nu are de vanzare decat... doua carti postale, o brosura si tricouri cu dinozauri pitici!
Intru in cabinetul directorului. Un barbat tanar. Gica Baestean. E nebarbierit si zgribulit in spatele biroului, infofolit cu doua pulovere si cu geaca pe el. Stam de vorba imbracati, ca in sala de asteptare a unei gari pierdute.
Muzeul exista din 1924. Gica Baestean este sef de sectie din 98. El locuieste la Hateg si face naveta in fiecare zi. Cand a venit aici, tocmai iesise de pe bancile facultatii de istorie: avea mult entuziasm pe-atunci. A reusit sa publice cateva carti de specialitate si sa aiba satisfactia organizarii catorva expozitii, cateodata cu bani din propriul buzunar. Acum, oamenii il taxeaza de pesimist si el le raspunde ca e doar realist. Pe un perete, e agatat visul lui de o viata: o fotografie a muzeului Karnutum din Austria. Sta de multe ori la birou si priveste fatada impunatoare a cladirii din fotografie, luminile colorate ce-o fac sa semene cu un palat. A fost acolo. Si ei au aceleasi ruine ca cele de aici, insa muzeul lor e celebru in toata Europa, au sute de mii de vizitatori pe an. Au refacut Amfiteatrul, si in vechea arena romana acum se tin concerte de muzica clasica...
- De ce nu facem si noi ca ei?
- Fiindca nu avem bani, raspunde directorul Baestean. Eu am deja planurile pentru o matrita de monede, pentru refacerea arenei, pentru reconstituirea fantanii publice! S-au facut analogii cu coloniile romane din nordul Africii si se poate reconstitui chiar si curtea Forului! Stiti dvs. vreo sursa de bani? Noi avem aici cam 15.000 de vizitatori pe an si reusim sa incasam 300 de milioane de lei. Dar toti banii merg la Muzeul din Deva, pentru ca e sistem centralizat. De sase luni i-am rugat sa ne trimita macar niste brosuri in japoneza, in italiana, in germana, pentru ca aici vin autocare intregi de turisti. Am face vanzare, am castiga ceva bani...
"Domnu Gica", asa cum ii zic satenii din Sarmizegetusa, isi cheama prietenii pe 18 septembrie, de ziua lui Traian, si se imbraca in legionari romani. In rest... asteapta fonduri ca sa repare acoperisul muzeului, pe unde ploaia intra desenand flori misterioase pe tavan. Ii pare rau ca nu are un sistem de securitate mai bun si din cauza asta, multe piese frumoase din bronz nu pot fi expuse. Macar acum e bine, iarna scapa de muste. Vara, in mod inexplicabil, muzeul este invadat de scarboasele zburatoare,. Strange zilnic cate un faras.
Il intreb ce mi-ar cere daca as fi Zana Buna care indeplineste dorintele. Priveste la fotografia muzeului din Karnutum: "Avem nevoie de un aspirator si de-un xerox...".
Doua strazi mai departe, se afla cladirea veche a muzeului: o casa ce seamana cu un han parasit. Inauntru, in camere umede, cu peretii crapati si gauri in tavan, stau pe jos gramezi de piese descoperite la Sarmizegetusa: busturi romane, vase, cuie si tigle. Maini gratioase de statui, picioare de piatra inverzite de umezeala. Toate isi asteapta locul intr-un muzeu adevarat, degradandu-se in compania paianjenilor din colturi, ce-si tes panza, admirand clasicismul roman.
Leaganul De Sub Pamant
Vad pe un perete din biroul directorului imaginea unui patrat mare, avand in mijloc cateva pete albe. Este colonia Ulpia Traiana. Patratul este perimetrul coloniei, petele albe sunt partea descoperita de arheologi. Imi dau seama ca, de fapt, din marea colonie romana s-au descoperit pana acum cam 10-15%. Mai intreb o data, ca sa ma asigur ca este adevarat, si mi se raspunde pe acelasi ton resemnat. Nici nu stiu daca ar trebui sa fiu bucuros, pentru ca mai sunt atatea de descoperit, sau sa ma intristez, pentru ca, de mai bine de 120 de ani, ceea ce am invatat din cartile de istorie ca e leaganul Romaniei de fapt nu e inca descoperit! Cum a fost posibil asa ceva? Faptul, inexplicabil si uimitor pentru mine, are totusi o explicatie. Pe de o parte, pe Ceausescu nu l-au interesat vestigiile romane, nu-i suporta pe "imperialisti". Il interesau numai dacii cei viteji si saraci. Pe de alta parte, pentru ca Ulpia Traiana nu este in evidenta Unesco, spre deosebire de cealalta Sarmizegetusa, cea dacica, Regia, aflata in Muntii Orastiei, care a luat toate finantarile si a captat toata atentia Ministerului Culturii. Asa ca la sapaturi s-a lucrat cu echipe mici si dupa cum au fost fonduri. Au venit chiar si echipe din Franta si Germania, ca sa participe la sapaturi. Au cerut numai sa fie lasati sa lucreze, costurile le-au suportat ei. Dar la lipsa de fonduri se mai adauga si vremea, care nu permite sapaturi arheologice decat cateva luni pe an. Asa se face ca anul acesta s-a descoperit chiar langa For, la numai cativa metri distanta, o coloana intreaga din marmura, monede si alte lucruri. In anii 70, s-a sapat la intamplare, undeva in vestul sitului, si a fost descoperita atunci o masca mortuara de aur, celebra Gorgona. Din colonie s-a descoperit practic doar centrul. Nici macar cele doua cimitire nu au fost cercetate pana acum. 32 de hectare de colonie zac nesapate, in timp ce nimeni nu stie nici macar anul exact al infiintarii Ulpiei Traiana Sarmizegetusa. Oriunde, aici, se pot afla tablite inscriptionate, marturii, opere de arta sau comori si nimeni nu face nici un efort sa le descopere. Doar de la Cluj, domnii arheologi Alicu si Piso, obisnuiti ai locului, fac eforturi si organizeaza tabere de arheologie, atat cat pot face doi oameni cu finantari derizorii.
Dupa 89, o alta problema a fost proasta aplicare a legii 18, care a dat inapoi pamanturile oamenilor, inclusiv in aria ce ar fi trebuit sa fie rezervatie arheologica. De altfel, si acum unii oameni au pamant arabil, chiar printre templele romane. Ironia sortii face ca templul lui Liber Pater, zeul fertilitatii, protectorul agricultorilor, sa nu poata fi vazut din cauza porumbului ce creste printre ruine. Asa ca ghidul are cateodata misiunea ridicola de a-i asigura pe turistii straini ca, pe cuvant de onoare, celebrul templu se afla dincolo de cucuruz.
Directorul a vorbit cu oamenii din sat si a facut liste cu preturi pe care le-a prezentat Ministerului Culturii. A negociat cu fiecare satean in parte, explicand importanta pamantului si i-a convins pe oameni sa vanda la preturi decente. Razvan Teodorescu, maretul ministru al Culturii de-atunci, a vazut lista si a decis ca sumele sunt prea mari...
Romanii Si Vecinii De Peste Gard
Andrei si Eugenia Tiberiu sunt o familie de tarani, vecini cu zidurile Sarmizegetusei. Dupa ce au cumparat casa, care este "gard in gard cu Forul roman", au fost intrebati daca vor sa vanda. Casa o cumparasera cu ceva timp in urma, cu 50 de milioane, si pentru ca mai renovasera cate ceva, au cerut 60. Au fost refuzati si ei, ca toti ceilalti, iar acum, preturile explodeaza...
Eugenia e pe prispa casei, pune cartofii in sac: "Nu ne da voie sa construim nimic aici. De-asta, cateodata imi zic, ce ne-o fi trebuit noua sa fim vecini cu romanii? Da mie asta mi-a placut, ca ies in pridvor si vad Foru. Noi am venit ca aveam loc de munca aici, la brutarie, am mai lucrat si pe la magazin... Sotul meu a gasit casa, ca el umbla cu zugravitul... Si asa am luat-o, ca e liniste si e peisaj frumos".
Copiii lor sunt in Hateg, la scoala. Sotii Tiberiu au luat si ceva pamant si cultiva cartofi. Problema este ca, desi se afla pe proprietatea lor, nu au voie sa construiasca nimic. In primul rand, nu au voie sa sape. Isi depoziteaza tot ce au in alta parte, la un vecin din sat, pentru ca ei nu au voie sa-si construiasca o pivnita. De altfel, Eugenia, si cand sapa in gradina mai da de bolovani din zidul cetatii si sapa mai cu grija, pentru ca "am vazut filmul "Dacii si romanii" si stiu ce bogatie e sub casa mea".
Au o gradina mica. Inca se mai vad vrejii cartofilor ramasi din toamna. In spate, au pus cateva legume. De obicei, vara stau afara, la butucul cel mare, ce tine loc de masa. Eugenia face treaba si din cand in cand se mai uita peste gard, cand mai apare cate un grup de turisti. Ii aude cum vorbesc si incearca sa ghiceasca din ce tara vin. Sunt din toate colturile lumii, si vara vin grupuri-grupuri. I-ar placea sa aiba, daca nu o mica pensiune, pentru ca n-au ei bani, macar un magazinas cu sucuri si nimicuri. Dar nu e voie. Magazinele cu bauturi si gustari sunt la intrarea muzeului, de-o parte si de alta a gheretei de carton din care se vand bilete. Doua bombe sinistre, cu aer imbacsit si toalete infricosatoare. Ma gandesc la autocarele cu turisti care opresc aici...
Andrei e hotarat sa nu vanda: "Eu nu pretind sa ma imbogatesc, eu am venit aici sa am un trai linistit si sa nu ma zbiere ala din ograda, ca e muzica prea tare. De-aia am plecat de la bloc. Sa le ofer la copii aer curat si putina distractie. Sa vina sa faca un gratar cand vor, sa stea sa se uite la Retezat. De-asta ma zbat. Ca nu putem trai ca in Texas, da o tara de lucru tot ii de amenajat".
Iar ca familia Tiberiu sunt si alte familii in Sarmizegetusa. Nimeni nu vrea sa vanda, daca nu i se ofera "pretul corect". Ministerul Culturii a avut o sansa. Urmatoarea va fi cu siguranta mult mai costisitoare. Dar cand banii sunt de la buget, ce atata graba?
*
Satenii din Sarmizegetusa se mandresc cu cetatea lor. Asa cum mi-a spus parintele de la biserica satului: "Daca ar putea, oamenii ar da bani de la ei sa mearga lucrarile mai repede". E adevarat ca unii dintre ei castiga vara ajutand la sapaturi si la caratul de moloz, dar toti viseaza la transformarea satului intr-o zona turistica. Se spune ca fiecare satean stie atat de bine istoria locului, incat fiecare ar putea fi ghid. Si-ar deschide pensiuni si ar putea sa le arate turistilor ospitalitatea locului. Si ea e de origine romana! Pana acolo insa, e cale lunga. Ei ar vrea sa fie cel putin ca in urma cu cativa ani. Nu, nu ca pe timpul Imperiului Roman, cand exista drum cu dale de marmura, de la Hateg la Roma, dar macar sa se repuna in circulatie trenul si sa fie un autobuz pe zi. E ciudat cum o colonie cu drum imperial ajunge un sat izolat. Poate intr-o zi visul domnului Gica se va implini: austriecii vor avea in birouri fotografii cu Muzeul Ulpia Traiana si ruinele de aici isi vor recapata maretia. Pana atunci, vara, directorul aduna farase de muste, iar toamna se imbraca in roman.
Fotografii de George Dumitriu (6)