Uneori este invocata siguranta nationala si secretul de stat. Alteori, regulamentul de serviciu. Cand e vorba de politici economice gresite sau de ticalosia demnitarilor nu e loc de scuze. Responsabilitatile si obligatia scuzelor sunt pasate in gradina adversarilor politici.
Doctorii, altminteri umanisti, nu au condamnat nici un caz de malpraxis, ba chiar si-au scos basma curata colegii cand au taiat gresit. Judecatorii sunt indulgenti cand e vorba sa evalueze greselile altor magistrati. Politistii si procurorii pierd o groaza de timp pentru a dovedi nevinovatia camarazilor de arme cand e vorba de abuzuri. Alesii poporului sunt muti ca niste lebede cand e sa explice cum se face ca nu si-au indeplinit mandatul si ca au abuzat de functie pentru a-si rotunji averea. Pe scurt, nimeni nu raspunde de nimic.
Institutiile, croite inca pe calapodul masinariilor de lupta de clasa, nu-si cer scuze. Prefecturile nu stiu sa ceara scuze pentru ca nu i-au avertizat pe oameni la timp cand a venit viitura, primariile nu explica de ce se sparg strazile abia asfaltate pentru a face lucrari de care au uitat. S-ar zice ca in cartile de management pe care le tot frunzaresc demnitarii sta scris ca o greseala nerecunoscuta e pe jumatate uitata. Poate ca oamenii nici nu-si imagineaza ca ar fi vorba de greseli. Ar putea da vina pe natura, pe istorie, pe Yalta si Malta, pe ghinionul proverbial al romanilor. Si n-ar fi prea departe de adevar. Politicieni, inalti functionari, alesi ai poporului au invatat politica si moravuri grele de la inaintasii din vremea comunista. Cat de liberal sau crestin democrat ai fi, cand ajungi in fotoliul demnitarului esti fortat de subalterni, afaceristi, mentalitate sa redevii ce-ai fost si mai rau decat atat. Sunt incurajati si de pasivitatea opiniei publice, care nu iese in strada pentru a face caz de propria vointa sau pentru a-si exprima indignarea. Sentimentul general este ca institutiile statului nu au de-a face cu morala, cu binele si raul. Nu astepti scuze si explicatii de la o masina, chiar daca accidenteaza frecvent simtul moral al oamenilor.
Deresponsabilizarea institutiilor functioneaza ca unsa de 17 ani. Politia nu stie de ce ar trebui sa-si ceara scuze pentru crimele facute de militieni. Ministerul justitiei nu-si asuma procesele trucate in timpul comunismului. Procuraturii, care se plange de ingerintele politicului, nu-i da prin cap sa denunte farsele juridice la care a fost partasa. Serviciile secrete, care i-au preluat cu catel si, mai ales, cu purcel, pe tortionarii Securitatii, nu dau explicatii, nu-si pun cenusa in cap pentru mortii de la Canal, din lagarele de exterminare sau din timpul colectivizarii. Nici militarii nu par coplesiti de memoria recenta a vanatorii de tarani indisciplinati si a protestatarilor indignati din Piata Universitatii. De ce ar face-o? Politicienii, care si-au inceput cariera ca politruci comunisti, nu-si cer scuze pentru paranteza canceroasa a comunismului.
Memoria acestor momente nu mai este proaspata. Par sa se fi petrecut in alta tara, in alta era geologica. Societatea romaneasca, cu mici exceptii, are mintea unui adolescent de 17 ani, pe care nimic din cele petrecute inainte de nasterea sa nu-l framanta. Cand i s-a sugerat ca condamne oficial comunismul, presedintele a cerut probe pentru crimele din acea perioada. Dovezi pentru a stabili ca, intr-adevar, comunismul a fost regimul criminal care a aruncat tara in epoca mancatorilor de capete. Asta clatina certitudinile capatate de unii dintre noi. Poate ca, totusi, comunismul nu a fost un regim criminal! Poate ca asa au fost vremurile! Poate ca, intr-adevar, nimeni nu are sa-si reproseze ceva. Poate ca Yalta si Malta, istoria si geografia sunt de vina. Nu oamenii! De ce si-ar cere scuze?