Jumatatea luminoasa a lumii
Ani de zile am facut meandre prin presa. Am trait pe viu fantastica explozie a presei de dupa decembrie 1989, in vremuri in care gustam cu extaz fiecare clipa de libertate, fiecare cuvant, fiecare fraza pe care o scriam. Credeam ca noi, pe atunci niste pusti, schimbam lumea cu fiecare articol scris, credeam cu toata taria in marele noroc al nostru, de a fi martori in viata ai istoriei. Scormoneam peste tot. Dezvaluirile noastre erau mereu despre abuzurile fostei securitati, despre oameni ucisi in puscariile comuniste, despre derbedeii care, dupa parerea mea, luasera puterea prin crima, despre tradare. Scriam despre ticalosie, despre minciuna, despre abuz, crezand ca noi schimbam lumea.
Intr-o buna zi, am descoperit ca in spatele banalitatii se ascund intotdeauna istorii halucinante. Trebuie numai sa stii sa le cauti. Sa ai rabdare sa le asculti. Anchetele mele teribile se transformau incet in reportaj. Lumea despre care scriam se schimba dintr-una a marilor indignari, a marilor revolte adolescentine, intr-o lume a carei substanta este povestea. Cam pe-atunci mi-am dat seama ca realitatea este mai puternica decat orice fictiune si ca voi fi reporter pentru toata viata. Anii treceau repede, pentru ca jocul cu povestile te fura, te inghite. Stiam de-acum ca a face reportaj e o vocatie, un mod de a trai, fie ca o faci in scris, fie ca o faci in imagini, ca in televiziune, si ca atunci cand participi cu inima poti schimba realitatea. Si intr-o buna zi am redescoperit "Formula As". Cu ani in urma, trecusem pe-acolo, dar mi se paruse a nu fi decat o etapa. De data aceasta, a fost ca o intoarcere acasa. La "Formula As" am inteles ca realitatii din care iti iei reportajul trebuie sa-i si intorci ceva. Ca a scrie nu este numai un joc cu cuvinte, fapte si intamplari, ci si o forma de a darui, de a bucura si mai ales de a emotiona. Am priceput ca reportajul nu este doar un fel de a spune istorii, ci mai ales un fel de a alege din lumea cea mare acele povesti care pot atinge sufletul omenesc. Am descoperit, uluit, ca prin reportaj ii poti face pe oameni sa fie atenti la lucrurile care conteaza cu adevarat, ca in spatele panzei subtiri a povestii poate fi vorba despre bunatate, despre generozitate, despre credinta intr-un ideal, despre iubire si iertare si ingaduinta. Ba mai mult decat atat, am descoperit ca reportajul poate invia lumi apuse, ca poate resuscita valori si idei pe care le credeam pierdute, ca ii poate ajuta pe oameni pur si simplu sa-si aminteasca ceea ce sunt, sa creeze solidaritati.
Despre mine, la "Formula As", am descoperit ca crescusem. Nu mai eram un pusti. Am descoperit bucuria extraordinara a raspunsului, atunci cand, dupa un reportaj primesti mii de scrisori, bucuria descoperirii ca si altii vad lucrurile la fel ca tine, bucuria descoperirii ca si altii impartasesc aceleasi valori, bucuria atunci cand vezi ca oamenii se strang in jurul unei cauze bune, facand-o cauza lor. La "Formula As" am inteles ca oamenii sunt mai curand buni decat rai, mai curand generosi decat zgarciti, mai curand uniti decat dezbinati. Am inteles ca depinde numai de noi daca vedem mai curand partea luminoasa a lumii, decat cea intunecata. Ca nu e acelasi lucru daca lupti impotriva raului cu rau, sau daca lupti inarmat cu lumina. Am inteles ca o minte sclipitoare nu valoreaza nimic fara inima. Si ca partea intunecata a lumii nu e singura despre care merita sa fie scris. Acum sunt tentat de jumatatea solara a lumii, mai curand decat de cea intunecata. Nu mai stiu daca am citit undeva sau poate am visat ca Dumnezeu creeaza lumea in fiecare clipa, prin noi. Ei bine, cred ca prefer sa particip prin ceea ce scriu, prin ceea ce sunt si prin ceea ce simt, la crearea jumatatii luminoase a lumii. Pentru toate acestea si pentru ca inca mai cred ca sunt reporter pe viata, la "Formula As" sunt acasa.
Horia Turcanu
Orice reporter ar
vrea un astfel de "acasa"
Ceea ce mi-a atras atentia prima data asupra "Formulei As" a fost imaginea pozitiva pe care o crea Romaniei. Intr-o vreme cand Romania era, de la Bucuresti la Paris si de la Paris la New York, un caz disperat, aproape fara speranta, Sanziana Pop si echipa ei aveau curajul sa parieze deschis pe viitorul acestei tarisoare. Am vazut ca in mijlocul vocilor care isi urlau discursul pentru a se face intelese, cineva se apucase sa vorbeasca aproape in soapta, cald si cu seninatate. O revista fara crime abominabile si fara mizeria ce parea la un moment dat ca se revarsa programatic in paginile ziarelor romanesti sau straine, atunci cand era vorba de Romania. Cam asa am pornit de la Paris, unde imi faceam studentia, "acasa" la "Formula As", rasfoind paginile revistei in care se vorbea simplu, pe intelesul oricui, despre lucruri ce pareau uitate: ca dincolo de incrancenarea politica exista delicatetea naturii, ca mai importanta decat lupta pentru avere e sanatatea, ca un cuvant venit de la marii duhovnici face cat zece pagini despre fluctuatiile bursei si ca in afara de hoti de buzunare, in Romania traiesc si oameni geniali, artisti de prima clasa sau, pur si simplu, oameni normali. Asta a fost inceputul. Odata acceptat in echipa de "asi" a "formulitei", am descoperit un "acasa" pe care orice reporter si l-ar dori. Un "acasa" profesional, in care celor cateva milioane de cititori li se servea o delicatesa ravnita, chiar si de occidentali: reportaj literar. Doar cele mai mari reviste din Franta sau Germania isi permit acest lux, perla de pe coroana jurnalismului. Or, la "Formula As" se face reportaj literar, si nu oricum: cu pasiune. Discutii pe subiecte pana noaptea tarziu, documentari la mii de kilometri distanta, cu senzatia ca esti pionier in Tara Bascilor sau in Alpii elvetieni, prapastii traversate pe poteci inguste si munti infruntati in masini de teren, pentru a ajunge in cine stie ce catun uitat de lume, unde oamenii si-au pus ultimele sperante intr-o scrisoare trimisa la redactia revistei. Orice reporter ar vrea un astfel de "acasa".
Ceea ce creeaza insa atmosfera unui camin este familia. Marea familie a cititorilor "Formulei As". Solidaritatea lor in jurul celor 24 de pagini saptamanale este extraordinara. Cum sa-mi explic, ca ultim venit in echipa redactionala, ca o revista care nu are nici o strategie de publicitate, desi a facut donatii pentru inaltarea a zeci de biserici si a ajutat sute de familii, are cel mai mare tiraj din Romania? Raspunsul este pur si simplu increderea tacuta si reciproca de care au nevoie membrii unei familii. Asta se intampla probabil atunci cand esti primit in paginile revistei cu vorbe calde, venite din inima, cand cei de langa tine te surprind cu generozitate, bunatate si prietenie sincera. Cuvintele mari nu sunt scrise cu majuscula si nici nu sunt spuse sforaitor, doar atunci cand se aprind reflectoarele. Acasa la "Formula As", anonim si firesc, se practica normalitatea.
Catalin Manole
Ei, colegii tai, reporteri...
Te dai jos, plin de praf, dintr-o masina de teren. Bucuros ca, in sfarsit, atingi pamantul cu picioarele. Sari de cateva ori pe loc, ca sa te dezmortesti dupa atata drum, dupa sute de kilometri. Apoi ii vezi cum coboara din celelalte masini. Ei, colegii tai, reporteri. Se uita in jur si rad. Sunt fericiti ca au ajuns. Se saruta cu totii de bun gasit. Andrei Cheran e inalt si-si umple plamanii: "Doamne, ce aer! Bine ca am scapat din mizeria aia de Bucuresti...". Sanziana Pop e iarasi cu noi. "Sefa", cum i se spune in redactie, dar o sefa care in deplasari se preschimba in colega. Si e seara. Mereu cand ajungem e seara. "Formula As" a ajuns in judetul Salaj. Sau in judetul Maramures. Sau in Suceava. Sau in Covasna. Sau... Eu unul, cam prin toate cotloanele tarii asteia am fost impreuna cu "echipa Formula As". Impreuna cu prietenii mei.
***
Asadar este seara si stam la o pensiune inchiriata doar pentru "Formulita", ferita de ochii lumii. Asa facem mereu. Ne place confortul, dar nu opulenta hotelurilor din marile orase. E placut, e cald unde stam. "Cartierul general", cum ne place sa-i spunem. Suntem doar noi, in salonul de la parter, adunati in jurul unei mese cu bucate de-ale locului. Ne incalzim mainile la foc. Punem la cale interviurile si reportajele pe care-o sa le facem maine. Sefa vorbeste. Documentarea trebuie organizata perfect. Ma uit in jur. Ii vad. Seriosi, cu barbiile in palma si agendele deschise. Sorin Preda: pedant, grav, visator. Mustata boiereasca, palton negru ce-i atarna pe umeri cu o neglijenta nitel studiata, de adevarat "dom` profesor" la Jurnalistica. Horia Turcanu: chip razboinic, neras, ochi ingusti si teribil de verzi. Dar indaratul acestei infatisari belicoase, zburda un suflet de copil. Ion Longin Popescu: "echilibrul" echipei. Omul de la pagina 3. Care ne aduce mereu cu picioarele pe pamant. Toata viata a fost "grand reporter". De-a lungul zecilor de ani de deplasari prin tara, ochii lui blanzi, frumos sprancenati, au devenit legendari printre admiratoare. Mai sunt acolo Catalin Manole, Iulian Ignat, Corina Pavel, Otilia Teposu, Marius Petrescu... Vechi in meserie. Adevarati profesionisti. Si, intr-un colt mic, eu. Subsemnatul. Privindu-i pe fiecare, pe rand. Au trecut sase ani de zile de cand ii cunosc pe acesti oameni. Cu toate acestea, declar ca si azi, de fiecare data cand ma aflu in preajma lor, cand stau impreuna cu ei la masa, pe teren, de fiecare data ma simt mandru.
***
Trezirea e pe la 9. Mancam somnorosi, tacuti, cu gandul la treaba. Ne risipim fiecare spre subiectul lui. Incercam sa "epuizam" un judet, o zona... Cumva, dupa metoda lui Dimitrie Gusti. Sefa ne da ultimele indicatii, asemenea unui comandant de osti. "Sorine, mai cu suflet! As vrea o "Spiritualitate" cu mai multa implicare, te rog!"... "Horia, incearca sa te apropii mai fierbinte de personaj, nu asa, flutureste, din zbor." "Cataline, da-ti drumul la scris. Ai stofa de prozator!" "Bogdane, cu mai multa emotie! Topeste lumea, asa cum scriai la-nceput!..." Si plecam. In mai multe directii, cu mai multe masini. Eu ("Bogdanul", "Wolfescu", "Bogdanosu`") am mereu privilegiul sa plec in zona cu soferul Dan Trasnai, zis "Danel". De multi ani formam impreuna o echipa. Cred ca, in felul lui, omul acesta ma pretuieste. Inainte de a cobori in vreun sat, stam acolo sus o jumatate de ora. Sus, pe hotar. Cu motorul pornit. Si tacem. In acele clipe, stie ca ma caznesc sa ma concentrez la intrebarile pe care le voi pune interlocutorilor mei din acea zi. O jumatate de ora de tacere. Asta ar fi un fel de "tabiet" de-al meu. O superstitie. Pe urma, cand demarez, nu ma opresc din pus intrebari. Imi place la nebunie sa vorbesc cu oamenii. "Construiesc" reportajul. Il construiesc de parca l-as scrie acolo, la fata locului, fara cuvinte. Doar din imagini. Din portretele personajelor, legate cumva intre ele. La sfarsitul zilei, ies, in sfarsit, de prin case, din biserici. Groaznic de obosit, dar razand. Afara ma asteapta "Danel". Impacientat, mereu grabit: "Hai, domnule, ca ne asteapta baietii! Ti-ai luat reportofonul, casetele? N-ai uitat geanta cu aparatele de fotografiat? Le-ai luat adresa ca sa le facem un abonament gratuit?..." Eu nu-i raspund. Zambesc fericit. Nu ma mai intereseaza nimic. Mi-am terminat treaba.
Ne intoarcem acasa. Mereu cate un alt loc. Mereu altul, cam la fiecare doua saptamani. Mereu pe drumuri. Nimeni nu se aseaza la masa pana ce nu se intoarce si ultimul reporter pribeag. Asta e regula. Iar cele mai frumoase mi se par tocmai momentele in care te intampina seara colegii tai. "Ce-ai facut? Ti-a iesit?" Si tu le spui ce-ai facut si ce-ai "in cap" sa faci si ei te asculta si Sanziana iti spune: "Bravo, Bogdanosu`, o sa dai din nou lovitura", si inveti acolo mai multa meserie decat dintr-o mie de manuale de jurnalism. "Doamne, ce bafta am eu sa fac meseria asta!", m-am trezit vorbind singur, odata, intr-o seara de iarna, in fata unei cabane din munti, privindu-mi colegii prin niste geamuri uriase, cum stateau impreuna, invaluiti in lumina lumanarilor. Da, e o meserie frumoasa. Iar ultima seara e intotdeauna putin trista. Poate de aceea atunci ne punem muzica. Poate de aceea ne straduim sa nu mai vorbim despre revista, sa nu mai fim doar niste simpli colegi de ziar. Maine... Maine ne intoarcem la Bucuresti. O luam de la capat. In acele ultime seri, cateodata, dansam.
Bogdan Lupescu
(Alte "dedicatii", in numarul viitor)