Prof. dr. Dinu M. Antonescu

Sanda Anghelescu
"Am crezut totdeauna si cred si acum ca medicina este cea mai nobila si mai frumoasa dintre profesii"

"Profesorul Dinu M. Antonescu este unul din intelectualii romani pe care n-am auzit vreodata sa-l vorbeasca de rau cineva. Poate ca are totusi dusmani sau rivali, dar nu indraznesc sa-l conteste, intr-atat sunt de evidente calitatile morale si profesionale din care se naste arta sa de a fi. Marele chirurg ortoped este in acelasi timp un meloman, un cititor de literatura, un pasionat spectator de teatru, un calator si, nu in ultimul rand, un profesor si un om de stiinta fara egal. Secretul imbinarii tuturor acestor insusiri intr-un singur om consta din rigoarea benedictina a existentei sale, din bunatatea cu care priveste viata, din altruismul care-l dezleaga de interesele materiale si-l consacra exclusiv libertatii spiritului."
Romulus Rusan, scriitor
- Un cotidian bucurestean publica la sfarsitul anului 2005 o lista a celebritatilor medicale romanesti, unde dvs. ocupati locul intai. Prin ce l-ati meritat? Cum se obtine eminenta in medicina?
- Va marturisesc ca mie, in general, nu-mi plac clasificarile. Iar in medicina, cu atat mai mult nu ai cum stabili cine este primul si cine - al doilea. In fiecare specialitate a medicinii exista "eminente" demne de primul loc. Competitia medicului nu se duce cu confratii, pentru ocuparea vreunui loc fruntas, ci el se afla mereu in lupta cu boala, deseori pentru a invinge moartea. In ce ne priveste pe noi, cei de la Spitalul de Ortopedie "Foisor", avem o viata de echipa. Chirurgia, in general, este o munca de echipa: este nevoie de un anestezist, de un recuperator, de colegi de aceeasi specialitate, cu care sa colaborezi. Astazi, multi dintre colegii mei mai tineri - la formarea carora am contribuit si eu cu ceva - au ajuns foarte buni ortopezi. Deci, renumele clinicii de la "Foisor", daca are un renume, nu mi se datoreaza mie, ci echipei.

"De cand ma stiu, mi-am dorit sa devin medic"

- Cand ati descoperit ca vreti sa va faceti doctor?
- Sunt singurul medic din familia mea, tata a fost magistrat, mama - profesoara. Dar, de cand ma stiu, mi-am dorit sa devin medic si, copil fiind, imi placea sa ma joc "de-a doctorul". Ma fascina prezenta medicului, pe care-l socoteam un "vrajitor bun", in stare sa-ti redea viata, si credeam, atunci ca si acum, ca medicina este cea mai nobila si mai frumoasa dintre profesii. Am ales medicina influentat si de cartile, pe-atunci la moda, ale lui Cronin si Thomas Mann. Credeam, tanar si entuziast cum eram, ca numai chirurgia inseamna medicina, asa ca am plecat din Sibiul copilariei si m-am dus la Facultatea de medicina din Cluj, hotarat sa fac chirurgie. Dar scoala de medicina interna din Cluj avea pe-atunci niste corifei uriasi, de care-am fost profund impresionat, personalitati coplesitoare si, in acelasi timp, incitante. As incepe cu marele biolog Victor Preda care, in plina perioada a stigmatizarii geneticii ca "stiinta reactionara", ne prezenta in cateva ore de curs toate cercetarile si experientele marilor geneticieni, pentru ca apoi, intr-o singura ora, sa le "combata" (fiindca asa cerea vremea) cu argumentele subrede ale asa-zisilor savanti sovietici. L-am avut profesor si pe Ioan Goia, renumit pentru intransigenta sa, supranumit si "omul vertical", care nu a facut niciodata parte din vreun partid. Refuza - si era riscant atunci - sa foloseasca apelativul "tovarase", adresandu-se tuturor, medici sau studenti, cu "domnule coleg". Pentru noi, studentii, asta era o onoare si un imbold sa devenim "colegi" cu oameni de rangul lui. M-am dus si am ascultat si lectiile celebrului prof. Iuliu Hatieganu, reintegrat ca profesor, dupa ce fusese eliminat brutal din Universitate si din clinica si avusese domiciliu fortat in locuinta sa. Fiu al unui preot greco-catolic, prof. Iuliu Hatieganu fusese un elev stralucit al scolii maghiare de medicina din Clujul care, pe-atunci (inceput de secol), apartinea Imperiului Austro-Ungar.
In anul universitar 1955-1956, am avut sansa sa ascult lectiile de psihiatrie si de psihologie ale prof. Eduard Pamfil. Om de vasta cultura, el insusi poet si un stralucit interpret de chitara clasica, a avut curajul sa afirme explicit, in plina epoca pavlovista, ca "pavlovismul nu poate explica totalitatea fenomenelor psihice". Profesorii nostri, exceptionali profesionisti, isi pastrau credinta si conduita morala, si de aceea, pentru noi, studentii, au constituit adevarate modele: prof. Mircioiu, Moga, Benetato sunt, si ei, alte exemple notabile.
- Se poate spune ca facultatea de medicina din Cluj oferea - nu doar formatie profesionala - ci si morala...
- Nu cred ca scoala de medicina si-a propus sa educe si omul, dar o facea implicit, prin profesorii pe care-i avea, prin caracterele lor exemplare. Cred, in schimb, ca formarea ca oameni a medicilor, fara a fi absolut obligatorie, incepe din familie. Tatal meu, de exemplu, fusese dat afara din magistratura in 48, pentru ca refuzase sa intre in partid si, spunea el: "Tin sa pot judeca dupa constiinta, nu dupa ordine de partid". De la el am invatat ce inseamna sa ai o familie armonioasa si unita, am invatat ca trebuie sa muncesti, ca pe ceilalti trebuie sa-i apreciezi nu dupa vorbe, nici dupa categorie sociala, ci dupa ceea ce fac. El m-a invatat sa fiu cinstit, sa fiu corect, sa incerc, sa-mi pastrez drumul si demnitatea de om, ca si pe cea a profesiei. Ulterior, sigur ca da, am mai primit influente si de la cei din jur, dar le-am ales numai pe cele care s-au potrivit cu ceea ce invatasem de la parintii mei.

Fundamentele unei cariere stralucite

- Sunteti considerat un magistru al chirurgiei ortopedice, un facator de "minuni". Mii de fosti bolnavi va datoreaza viata sau, cel putin, integritatea fizica. Ce fundamente are cariera dvs.?
- In medicina nu poti obtine merite fara o munca sustinuta, fara experienta acumulata in timp, care-ti permite o anumita vedere de ansamblu asupra metodelor alese si a procedeelor pe care le folosesti. Cariera de medic este grea, este solicitanta, este riscanta, acaparanta, pentru ca-ti ocupa mult timp si nu mai ai vreme de altceva. Ar trebui sa va mai spun ca ma aflu la sfarsitul carierei. Am implinit 70 de ani, sunt pensionat si mai lucrez doar pentru ca n-am reusit sa duc la sfarsit toata lista de asteptare a pacientilor carora le promisesem ca-i operez. N-am avut insa cu ce. La mine, ca si la ceilalti medici romani, insatisfactiile si esecurile au fost si sunt legate in primul rand de dificultatile sistemului sanitar, care nu ne pune la dispozitie tot ce ne-ar trebui. Privind insa in urma, pot spune ca, pe de o parte, sunt multumit de ce am realizat pana acum si sunt nemultumit pentru ca n-am realizat mai mult.
- Pentru ca ati pomenit de satisfactii si insatisfactii, puteti sa-mi spuneti ceva legat de o mare satisfactie profesionala?
- Orice reintoarcere a unui pacient la viata lui de dinainte este prilej de satisfactie profesionala. De pilda, afectiunile tumorale ale aparatului locomotor, tumorile primitive maligne ale osului apar, in general, la persoanele tinere. Iar faptul ca am putut salva viata si, uneori, membrul afectat al unui astfel de pacient este o mare bucurie.
Am pacienti operati de mult, purtatori de proteze, care s-au vindecat si n-au mai recidivat, n-au facut metastaze. Isi duc activitatea zilnica in mod absolut normal. Am exemplul unei tinere paciente cu tumora maligna a femurului, careia i s-a facut rezectie totala si i s-a pus proteza. Dupa vindecare s-a casatorit, este cadru didactic in provincie, duce o viata normala si doreste sa aiba un copil.
- Esecuri ati avut?
- Din pacate, da, pentru ca orice act medical comporta un risc. Trebuie intotdeauna sa facem o balanta intre avantajele si riscurile unui act terapeutic de orice natura. Uneori se intampla ca doar o simpla injectie sa determine un soc anafilactic. Imi aduc bine aminte, abia terminasem facultatea si eram tanar medic la Eforie Sud, cand am recomandat ca unei paciente, suferinda de tuberculoza, sa i se faca niste vitamine B1-B6, tratamentul la moda atunci in astfel de cazuri. Bolnava a facut soc anafilactic. Pana la urma si-a revenit, dar atunci am invatat ca trebuie sa judeci foarte atent o situatie si sa iei in calcul toate riscurile. Principiul hipocratic al medicinii este "primum non nocere" (intai sa nu faci rau). Iar cand rezultatul este altul decat cel la care te asteptai, si mi s-a intamplat asta, este prilej de insatisfactie.

"Comunismul ma supara, domnule doctor"

- In ce consta relatia medic-pacient, pe ce se bazeaza?
- Relatia medic-pacient trebuie sa fie un contract de colaborare si se bazeaza pe increderea unuia in celalalt. Medicul nu poate face nimic fara ca pacientul sa vrea. El trebuie sa fie foarte bine informat asupra avantajelor, dar si asupra riscurilor, daca acestea apar sau nu. In ortopedie, tratamentul este de lunga durata si se nasc relatii afective si subiective intre medic si pacient, alteori, din prima clipa se creeaza o simpatie. Imi amintesc de-un pacient pe care il intrebam ce-l supara, iar el mi-a raspuns imediat, cu naduf: "Comunismul ma supara, domnule doctor!". Dar, simpatici sau nu, pe pacienti ii tratez cu aceeasi atentie si interes.
Imi aduc aminte ca atunci cand am lucrat noua ani la sanatoriul din Eforie Sud (1958-1967), locuiam in sanatoriu, ca si seful nostru, dr. Climescu, de la care am avut foarte multe de invatat. Acesta statea la capataiul bolnavului, il tinea de mana si il incuraja pana ce se restabilea complet. Numai asa, luptand impreuna, medic si pacient, pot fi invinse momentele de criza. Cand un bolnav nu merge bine, tu, ca medic, trebuie sa stai langa el. Este linistea pe care ti-o da faptul ca te afli acolo, ca-l vezi tot timpul...

O familie de moda veche

- Dincolo de meserie, din ce se compune viata prof. dr. Dinu M. Antonescu?
- Cultul pentru familie l-am mostenit de-acasa, de la parintii mei, si astazi pot spune ca ma bucur de o familie unita, chiar daca, pentru unele gusturi, e de moda mai veche. Sotia mea este inginera, profesor la Politehnica, la mecanica fina. Avem doi copii, baiatul este electronist, fata - medic anestezist. In familie am fost mereu inteles si sprijinit, acasa gasesc intotdeauna un climat placut, odihnitor si reconfortant. Iar cand se-ntampla sa am cate un necaz, acasa imi usurez sufletul, lor le impartasesc nemultumirile. In rest, ascult un concert, vad o piesa de teatru, vizitez cate o expozitie - meritul apartine sotiei mele, care este la curent cu toate evenimentele culturale si stie, ca nimeni altul, sa ma scoata "din necaz".
Imi mai place sa calatoresc, in concediu merg si la mare si pe munte, iar cand plec in strainatate pe la cate un congres, ma duc prin muzee. Am fost recent la Paris, la Congresul Societatii franceze de ortopedie si am vizitat muzeul Cluny, de arta medievala, unde se afla celebra tapiserie "Doamna cu licorna", si un muzeu particular, Jaquemart Andre, aflat intr-o cladire splendida, cu o colectie de arta plina de rafinament si de bun gust. Ii sfatuiesc pe cei care ajung la Paris sa nu le ocoleasca.
- Domnule profesor, va considerati un model?
- Este foarte dificil sa te consideri model, dar daca cineva ar vrea sa ma urmeze, poate sa mearga pe urmele mele. Numai ca fiecare dintre noi avem partile noastre bune si rele, asa ca ii sfatuiesc pe cei care doresc sa ma urmeze sa aleaga numai partile mele bune.
- In ce credeti?
- Cred ca exista in lumea aceasta o ratiune superioara, care nu neaparat ne contabilizeaza noua viata, dar ea creeaza armonie si echilibru. Cred apoi ca meseria pe care ti-o alegi trebuie facuta cu multa daruire, cu pasiune si mai cred ca, in afara meseriei tale, trebuie sa mai ai si alte preocupari care sa-ti umple viata, sa-i dea culoare si profunzime.

Fotografii de Petre Cojocariu