"Pana la 85 de ani esti in etate. Dupa 85, esti longeviv"
Ne asteapta in holul Caminului de batrani "Schitul Darvari", imbracata frumos si emotionata ca o liceana la prima ei intalnire. Gazda atenta, ne pofteste in salonul de primire - o incapere inalta, surprinzator de eleganta pentru un azil de batrani, cu semineu, stucaturi in tavan si canapele de piele langa intrare. Decorul boieresc i se potriveste de minune. Se aseaza in fotoliu, avand grija sa-si corecteze tinuta, umerii, barbia, pliurile marunte ale rochiei, dupa care se prezinta - simplu si protocolar, totodata. O cheama Victoria Mailat si are 86 de ani, desi, cand o intrebi de varsta, pluseaza putin si tot ea recunoaste ca-i place sa mai adauge un an, fortand exclamatii admirative: "Ce bine aratati, doamna!", in timp ce tu o privesti si nu-ti vine sa crezi: doamna Victoria pare incredibil de tanara, cu fata ei alba si rotunda, mereu surazatoare. Micile cochetarii, bentita de deasupra fruntii, salul crosetat de mana ei si oja discreta de pe unghii, tradeaza un om indragostit de viata, atent la detalii si la impresia pe care o face in jur.
La varsta ei, Victoria Mailat are o memorie colosala. Tine minte totul: nume, date, evenimente. Nimic nu-i scapa. E o adevarata istorie la purtator. La Capsa, unde a lucrat ca ospatar, a cunoscut cei mai de seama oameni ai Romaniei: de la Camil Petrescu la Marin Preda, de la Cioran la Pamfil Seicaru. La Rezidenta regala a servit dejunuri fastuoase pentru marii nostri politicieni: Bratianu, Maniu, Antonescu, Iorga, Nae Ionescu. Le-a vazut defectele si le-a admirat calitatile. Fiica de taran, a fost din fire curioasa si atenta la tot ce se intampla in jur. Chiar si acum ii place politica. Citeste in fiecare zi jurnalele. Nu-i scapa nimic - nici barfe, nici lucruri serioase. E la curent cu tot ce se intampla in lume. E vie si dornica mereu sa afle noutati.
Daca o cauti dimineata la Camin, nu o gasesti. Doamna Victoria se plimba. Are orele ei de evadare in oras, pe coclauri, la rude indepartate, la prieteni - si ei batrani, singuri, bolnavi, uitati de Dumnezeu. Ii place forfota orasului si admira vitrinele imense, magazinele suprapuse, tinerii care se saruta pe o banca in parc. Cunoaste Bucurestiul ca pe buzunarul ei si il compara usor intristata cu ceea ce era candva, prin 1934 - un oras curat si nu prea mare (ultima casa era pe strada 13 Septembrie nr. 204), cu oameni linistiti si bine imbracati in costume de gabardina, manusi de sevro si palarie Borsalino. Regreta atmosfera tihnita, birjele ce se preumblau la Sosea si politetea barbatilor de altadata, dar, sincer vorbind, nu-i displac nici modernismele, metroul si telefonul mobil, scarile rulante si puzderia incandescenta de lumini care invadeaza strazile de sarbatori.
Ca o adolescenta intarziata, culegand flori de pe marginea drumului si hoinarind pe aleile parcului Cismigiu, Victoria Mailat refuza indaratnic sa imbatraneasca. Are chiar o teorie, dupa care batran nu esti niciodata. "Pana la 85 de ani esti in etate. Dupa 85, devii longeviv." Isi pacaleste varsta in felul ei, umbland, iesind, nestand o clipa locului. Cel mai mult ii place toamna. "Abia astept sa vina toamna, sa ma imbrac in bej, sa aud frunzele fosnind sub picior si sa nu ma bata nimeni la cap. Stau ore in sir in parc, dar cel mai drag e sa ma plimb pe camp, sa iau tramvaiul 19, sa cobor la capat, spre comuna Catelu, si sa merg apoi desculta prin iarba, pana obosesc. Nu-mi pasa ce zic oamenii care ma vad. Vreau sa simt racoarea ierbii, sa simt pamantul reavan, abia udat de ploaie, ca atunci cand eram copila, in satul meu Iclanzel din Ardeal, de langa Iernut. Cand merg singura, imi vin in minte multe idei. Discut cu mine sau imi spun rugaciunile, ma gandesc ce am facut si ce voi face. E o placere grozava sa ma plimb, dar si o terapie, un medicament. Nu oricine intelege. De multe ori, cand ies la marginea Bucurestiului, se intampla sa opreasca o masina langa mine si soferul ma intreaba daca am patit ceva. Toti cred ca m-am ratacit si se ofera sa ma conduca acasa. Chiar daca le-as spune ca cea mai mare bucurie a mea este sa hoinaresc singura pe camp, nimeni nu m-ar crede. Asta ma deranjeaza - ca oamenii vor sa fii cum isi imagineaza ei ca ar trebui sa fii la o anumita varsta. Pentru ei, viata e un sablon, o piesa de teatru care se repeta in fiecare seara, la nesfarsit."
Victoria Mailat pare mereu vesela. Despre necazuri si singuratate refuza sa vorbeasca. Ca orice om, a trecut prin multe - si bune, si rele. S-a nascut intr-o familie de 10 copii (toti morti la nastere), s-a casatorit si a divortat dupa doar cateva luni, a muncit pe rupte si a trait toate nenorocirile vremii: razboiul, foametea, venirea comunistilor la putere. Pe fata ei rotunda si bland luminata se deseneaza nuante succesive de surasuri si zambete. E felul ei de a fi, dar si lectia pe care a invatat-o temeinic de la tatal ei. Sa iei partea buna a lucrurilor. Sa vezi plinul paharului, nu golul lui. Luand-o pe genunchi si mangaind-o pe crestet, batranul ei tata ii repeta adesea: "Ce rost are sa te superi inainte sa ti se intample ceva? Gandul atrage realitatea. Gandeste binele si raul va fugi". Intelepte vorbe. De ce romanul pune mereu raul inainte? De ce alinta necazul si spune resemnat: "Rau cu rau, dar mai rau fara rau?". Binele cui il lasam? "Nu mi-e frica de nimic", zice Victoria Mailat. "Cand m-am pensionat, am pornit sa fac turul tarii pe jos. Ziua mergeam 20 de kilometri si noaptea dormeam pe unde apucam. De cateva ori, am dormit si in padure. De ce sa-mi fie frica? Il am pe Dumnezeu. Cu El, totul este usor. De aceea, cand dau de un necaz, rad. Ce rost are sa ma enervez, sa sufar? Nu schimb nimic si, peste toate, imi intunec si sufletul. De altfel, nu sunt mereu vivanta, cum ma vedeti. Ca tot omul, am si eu tristetile mele."
Colind la telefon si alte terapii de fericire
In timp ce vorbeste, o privesc. Se vede ca la viata ei a fost o femeie teribil de frumoasa, desi, atunci cand i-o spui, protesteaza, da energic din mana, izbucnind plina de umor: "Nu am fost frumoasa. Am fost dracoasa. Am avut un corp superb pana la 30 de ani, numai ca barbatul care trebuia sa vada asta nu se nascuse inca". Sigur, ii pare rau ca nu are un copil, o familie a ei, dar tot ea constata ca pe lume sunt si alte lucruri frumoase, ca fiecare varsta are bucuriile ei, din toate ramanand dragostea nezgomotoasa, dragostea platonica si de departe, convertita in prietenie, in afectiune pura. De fapt, cam asta regreta ea din viata ei de altadata: rabdarea si duiosia aratate femeii, cavalerismul si buna cuviinta, care acum s-au pierdut, florile si micile atentii, scrisorile patimase si privirile sfioase de departe. Ceea ce vede astazi in lungile ei calatorii prin oras o amaraste, o intristeaza - oamenii sunt tineri si nu stiu sa pretuiasca darul pe care il au. E prea multa graba si badaranie. Dragostea platonica a disparut, a devenit un lucru de rusine. Romantismul, idila si insotirea tandra, la fel. "Nu stiu de ce, astazi femeia a devenit un bun de larg consum. E ca in economia de piata. Tot ce este mult se ieftineste." E mare pacat. Daca nu pretuiesti din tot sufletul femeia, inseamna ca iubirea ta e doar in vorbe. Ii iubesti tocurile de la pantofi, fara sa-i simti rasuflarea fierbinte a buzelor, sa-i auzi cuvintele inca nerostite.
*
Victoria Mailat nu e nicicum nostalgica. Constata doar. Cand ceea ce vede ii displace sau o raneste aplica strategia si terapia ei de fericire. Intoarce capul, refuza lucrurile urate, le da la o parte. Viata nu e frumoasa cu de la sine putere. Tu ti-o faci dupa sufletul tau: frumoasa ori cenusie. Doamna Victoria, de pilda, isi face mici cadouri si nascoceste tot soiul de sarbatori. Isi serbeaza ziua de nastere de doua ori - pe 5 februarie, cand a vazut lumina zilei, si pe 20, cand a fost trecuta in acte. Serbeaza chiar si ziua cand a venit in Bucuresti: 19 noiembrie 1934. In fiecare joi, daca nu e frig si polei, merge la o prietena si isi gateste, facandu-si micile pofte. De Craciun, cheltuieste 3 - 400.000 lei, dand telefon la fini si nepoti, pentru a le canta de departe colinde vechi, uitate. Peste toate, cauta sa-si pastreze umorul si buna veselie. Oricat ar fi de abatuta, cauta sa rada, sa spuna glume, sa alunge raul, gandind binele.
Privind-o, ai zice ca este cea mai fericita femeie din lume, ca nu-i lipseste nimic. Tresare si ofteaza scurt doar cand o intrebi cum este sa traiesti intr-un camin de batrani, inconjurat de oameni bolnavi si neputinciosi. Pe moment nu raspunde. Pare ca nu a auzit intrebarea sau ca se gandeste. Apoi, facandu-si singura curaj, raspunde cu o privire strengara: "E bine, cum sa nu fie bine la Caminul de batrani? Doar nu traiesc cu picioarele in apa. Greu e numai de sarbatori. Atunci auzi cum iti bate singuratatea la geam".
Pe usa boiereasca din lemn de nuc a salonului de primire, trece de mai multe ori o infirmiera tanara si ne priveste cu repros. E tarziu, am zabovit destul. Ne despartim fara prea mult protocol, in timp ce Victoria Mailat mai ramane cateva clipe in fotoliul boieresc din salon, asteptand parca zilele cand, imbracandu-se in bej, va incepe sa colinde din nou parcurile Bucurestiului, in fosnetul frunzelor starnite de vantul toamnei, nostalgic si optimist, asemenea colindelor batranesti pe care ni le-a trimis la redactie.
Fotografii de Petre Cojocariu
Colindele doamnei Mailat
In grajdutul de daor
In grajdutul de daor
Cum necheaza un cal graor
Tot necheaza si rancheaza
Pana-n zi de boboteaza
Cand fu zi de boboteaza
Scoate calu-n preumblare
Se-ntalneste c-un domn mare
Un domn mare
C-un cal mare
Hai Ioane sa jucam
Si caii sa ni-i schimbam.
De jucat putem juca
Caii nu i-om inschimba
Al tau cal e cal mai mare
Si-i sta bine un domn mare
Cal al meu e cal mai mic
Si-i sta bine sub voinic.
Uita sus si uita jos
Se uita spre rasarit
Vede schini c-au inflorit
Si pe leul adormit
Scoate palosul din teaca
Si-i taie capul pe data.
Amin, jupana gazda.
Lu-lu, Lu-lu, Lu
Lu-lu, Lu-lu, bradule
Ca de nu te-ai alulea
Radacina ti-om taia
Fata gazdei s-a sculat
Si pe cap s-o cheptanat
Fata alba a spalat
Cofa-n mana a luat
Dupa apa a plecat
S-a uitat spre rasarit
Si vede turcii venind
Si vine acasa zgherand
Tata, mama s-ai mei frati
La turci sa nu ma lasati
In camara a bagat
Pe camara-a pus lacat
Turcii repede-au intrebat
Unde-i fata de maritat
Fata mare-a decedat
De trei zile-am ingropat
Daca nu-mi credeti cuvantul
Haideti sa va arat mormantul
De nu-mi credeti vorba
Haideti sa va arat tarana
Amin, jupana gazda.