Ghirlandele luminoase de pe bulevardele Bucurestiului si Targul de Mos Nicolae de la Muzeul Taranului Roman, luat cu asalt de mii de vizitatori, au fost primele semne ca romanii asteapta cu nerabdare Craciunul. La Muzeu, printre tesaturi populare si ciubere de lemn, printre margele si casute de turta dulce, cazane si ibrice de-alama, mesterite de tigani ardeleni, muzica s-a facut auzita - si inca tare! - prin prezenta Fanfarei bucovinenilor din Vorona. Dar marele eveniment al Targului nu s-a petrecut afara, in "ograda", ci inauntru, in sala de concerte ce poarta numele regretatului intemeietor al muzeului, Horia Bernea. In fata unui public pasionat, format din iubitori ai muzicii satului romanesc, entomuzicologul Speranta Radulescu si-a prezentat prestigiosul premiu "Coup de coeur", decernat de Academia franceza "Charles Cross", pentru colectia de albume muzicale pe care o editeaza, intitulata "Etnophonie". Fondat la inceputul anilor 90, proiectul a insemnat la inceput o serie de casete audio consacrate muzicilor de traditie orala din Romania. Din 2000, colectia apare pe compact discuri, insotite de ample brosuri bilingve explicative, in conditii grafice remarcabile. De la baladele lautaresti la cantecele romanesti si evreiesti din Maramures, de la iuresul fanfarelor moldovenesti la muzica mieroasa, cu influente fanariote, din Moldova de Sus, toate acestea se gasesc pe Cd-urile colectiei, interpretate de nume deja celebre: Fanfara din Zece Prajini, Taraful haiducilor din Clejani, Napoleon, Floarea Calota, Nicolae Pitis. Daca vrei sa asculti sau sa trimiti prietenilor din strainatate folclor romanesc curat, netrucat, necoafat pentru televiziune, atunci discurile si casetele colectiei "Etnophonie" reprezinta prima optiune. Perpetuarea colectiei presupune, insa, dincolo de priceperea si exigenta specialistului, si o munca acerba, adesea fanatica, perseverenta de a cutreiera toata tara, cotlon de cotlon, in cautarea "esentei", a interpretilor si rapsozilor ramasi credinciosi adevaratei muzici vechi, populare. Dar pasiunea nu cunoaste oboseala. Alaturi de echipa sa de tehnicieni sunetisti, hotarata chiar sa duca razboaie impotriva kitsch-urilor urbane care paraziteaza pana la disparitie muzica autentica, Speranta Radulescu reprezinta in clipa de fata o garantie de mii de carate, pentru puritatea folclorului romanesc.
Cum era de asteptat, sarbatorirea premiului s-a facut printr-o sarbatoare a muzicii, printr-un concert ale carui vedete incontestabile, ceterasii si horitorii din Oas, si-au uluit auditoriul, care degeaba fusese avertizat ca "muzica lor nu vine din alt tinut, ci de pe alta planeta". Rosii-n obraji, horind si tapurind haiduceste, cu cuvinte din batrani sau inventate pe loc, tragand intre timp cate-o gura de horinca din sticla purtata in traista de la gat, osenii au lasat o impresie greu de sters. Parca nici n-ar fi muzica, ci o descatusare de ritmuri ancestrale, salbatice, din alta lume. Sunt atat de puternici si de hotarati, ca atunci cand incep sa tropoteasca, zici ca gata, acus o sa se pravaleasca cu scena cu tot. Au continuat sa chiuie si sa cante in curtea muzeului, pe holuri, in lift, in timp ce isi schimbau straiele, iar cand, la patru ore de la incheierea concertului, au parasit muzeul, ei tot tapureau, acompaniati de zongora si de cetera, si nu s-au oprit nici in strada. Cine stie ce-o fi fost in tren?
Inainte de a o felicita pe doamna Radulescu pentru premiul obtinut, vrem sa va facem cunostinta cu doi barbati aprigi din satul Moiseni, comuna Certeze, ai mai batrani horitori (cei ce canta cu gura) ai grupului de oseni.
"Horitu asta-i dar de la
Tatal Ceresc, nu-l are oricine"
Chiar si la varsta lui, Toma Mihale se comporta ca un copil, cu tot arsenalul de gesturi si de trairi: emotii, mirari adanci, exagerari, inventii. N-are stare, isi schimba mimica la cateva secunde, ca si cum i-ar tot veni sa mai traga un chiot. La el in sat lucreaza ca zidar, "asa, de jos pana sus, tot ce trebuie", insa marele sau dar este cel al horitului, cum se zice la ei, in Oas. Cum a invatat? "Pai, de-atunci, de mic, de la stramosii nostri, cum horeau ei, eu luam de fain si taneam minte. Stateam eu pe banca-n fata casii si unu-l invata pe frate-meu mai batran sa joace. Eu atat am zas catre frate-meu: "ba, da atata esti de prost!", s-am sarit cum stateam cu gachii (pantalonii largi, osenesti) pe mine s-am inceput a juca, de s-a oprit amandoi si se uita cu gura cascata. S-apoi, eu, daca nu stiam hori asa, nu venea femeia dupa minie. I-o fo drag ca stiu hori, s-o frecat la joc cu zadie de minie, am luat-o s-am jucat-o de io sarit zadia pa sus. S-o venit mai multe dupa mine. Am ales-o pe care o avut un pic mai mult pamant, ca noi am fo 11 la tata, si chiar daca am avut pamant, s-o imprastiat la-mparteala. Acu, nu mai mer la joc, de cand am fimeie, de acu 36 de ani, da cant la nunta, cat imi place mie, cu ceterasi. Si acasa mai horesc, sa se-apropie fimeia de minie, noaptea, sa-i fie drag, ca altfel se-ntoarce cu spatele."
Si-atunci cand tapureste, si-atunci cand sta de vorba, Toma se uita din cand in cand in sus, ca si cum ar cauta ceva, ar cere energie si inspiratie. "D-apoi, horitu asta-i dar, nu-l are oricine. E de la Tatal Ceresc, si cum ti-l da, asa ti-l si ia. Nu trebuie sa dai cu stiu eu ce, ca sa-ti tina vocea la cantat, da trebuie sa te-nchini in biserica. Sa-ti lasi glasu in paza lui Dumnezeu. Cuvintele? D-apoi pe unele le inventez pe loc, nu le scriu nicari, in memorie zic: "Doamne, tatal meu, da-mi". Si-mi da, Dragutu, vin cuvintele ca la moara. Eu sunt ortodox, eu cred, de mic mi-a placut la biserica, si pana mai anu trecut am citit Arhanghelii la slujba. Da acu, noi am gresit, ca nu trebuia sa cantam deloc in post, acasa nu cantam nici de Postul Pastelui, nici al Craciunului. Acu, ne-a invitat la Bucuresti, am venit, sa tinem traditia, cum s-ar spune. Da cum ajung acasa, merg la parintele si ma spovedesc. Cu Tatal Ceresc nu te joci. Cantatu ii dupa Craciun, atunci sa te tii!"
*
Gheorghe Ciupardel e "purtatorul horincii", cel de-al doilea tapuritor. Il intreb cum se mai tine Craciunul prin Oas.
"Acuma, cu atata tineret plecat in strainatate, se mai perde traditia, se perde, da tot ii frumos la noi de Craciun. Mai intai vin sa c orinde viflaimii, copiii care poarta casuta ceea mica, bisericuta de lemn impodobita mestesugit. Dupa aia, in noaptea de Ajun, mergem la Litie, la slujba, la biserica, imbracati romaneste, si apoi, dupa noua-zece, incep corinda flacaii. Isi aleg verisori, prieteni, vecini, si astia toti is o banda. Fiecare banda are 10, 12 feciori, cu cetera, zongora, si-n fiecare zi de sarbatori, in Ajun, de Craciun, a doua zi de Craciun, de An Nou, banda corinda la cate doi baieti alesi dinainte. Corinda la intrare, mananca, beu, mai fac o corinda, apoi incep sa joace cu fetele. Si cand pleaca de la gazda, la iesire, mai fac o corinda, ca asa-i obiceiu. Fain frumos, numa ca acum copiii mei is plecati la munca in Franta, tustrei. Ne e dor de ei, cum, daaice n-ar reusi sa stranga bani, sa faca case. Asa ca ei pleaca si noi ne ocupam de gospodarie, crestem nepoteii, ca-s plecati cu neveste cu tot. Ne ajutam mult intre noi si asteptam Craciunul sa ne-adunam care de pe unde, sa fim laolalta."
Speranta Radulescu
"N-am vrut sa ramanem cu imaginea
falsa a muzicii deformate ce se vede la televizor"
- Reusita colectiei "Etnophonie" se datoreaza in mare masura determinarii si abnegatiei dvs. Ce v-a facut sa indragiti atat de mult acest proiect, sa-i dedicati atata energie?
- Este clar ca una din preocuparile majore ale unui etnomuzicolog este sa realizeze antologii, sa colecteze materiale muzicale care sunt expuse degradarii. Sunt muzici in miscare. Peste cativa ani, oricat de performante ti-ar fi aparatele de inregistrat, vei gasi pe teren o alta muzica, si este bine sa existe "fotografii" ale fiecarui timp. Am ingrijit astfel de albume atat la "Electrecord" - colectia "Taraful traditional romanesc", cat si in Occident, acolo unde am invatat cum se face treaba. Am suferit ca in Romania nu exista discuri care sa raspunda la intrebarea: "Domle, cum canta acum, la sfarsit de mileniu, taranul roman?". N-am vrut sa ramanem cu imaginea falsa a vedetelor populare, a muzicii deformate ce se vede la televizor, si asa m-am apucat de treaba. Socotim, cu mintea noastra, ca este un proiect de insemnatate culturala sa lasam generatiilor ce vin o dovada, asa cum era in anii 30-40 Antologia lui Constantin Brailoiu pe discuri de 78 de turatii.
- Ati produs o noua si foarte placuta surpriza cu concertul ceterasilor oseni. Pe ei cum i-ati descoperit?
- Intre 90 si 98 am mers de peste cinci ori in Oas, am facut terenuri grele, pentru a intelege ceva din muzica lor atat de ciudata. I-am cautat si pe la Paris, pentru ca in Oas nu mai dadeam de ei, si in cele din urma, impreuna cu doi etnomuzicologi francezi, am lansat o carte. Cartea care va aparea si la noi, sub titlul "Din rasputeri. Glasuri si ceteri din Tara Oasului". Asa ca ii cunosc mai demult, stiu ce oameni determinati sunt, foarte puternici, mai alerti, mai activi ca transilvanenii. Chiar daca si-au stricat casele batranesti si au ridicat in locul lor vile de un gust adeseori indoielnic, muzica si-o pastreaza neclintit. Osenii spun: "Ceterasul strange satul sau il risipeste". Fiecare osean are un dant al lui, din adolescenta pana la sfarsitul vietii, iar ceterasul il stie si-l canta la petreceri, nunti, si-l transmite mai departe copiilor. Asa se pastreaza traditia!
(Fotografiile autorului)