In 2005, intre Pnl si Pd au aparut nenumarate frecusuri, partenerul "frustrat" fiind, evident, partidul liberalilor. Din aceasta tabara s-au auzit cele mai multe voci critice la adresa modului de functionare al Ada, de aici s-au initiat cele mai multe contestatii pentru rolul jucat de fostul conducator al Pd-ului, actualul presedinte al Romaniei, d-l Traian Basescu, in functionarea executivului. Pnl-ul detine sefia administratiei prin presedintele sau, d-l Calin Popescu-Tariceanu, si este constient ca va suporta, inevitabil, efectele uzarii la guvernare. S-a observat, de altfel, ca ritmul de crestere al economiei a scazut, ca inflatia este tot mai dificil controlata, iar dezechilibrul bugetar a atins cote alarmante. Valul de greve, la care s-au adaugat consecintele calamitatilor naturale din acest an, a pus la grea incercare capacitatea guvernului de a gestiona afacerile. Pentru Pnl, situatia s-a tradus intr-o reducere drastica a impactului electoral, coborarea lui in orientarea optiunilor fiind cea mai rapida in interiorul trendului, el insusi descrescator al aliantei. Gafele si ezitarile premierului (in "joaca de-a demisia"), interventiile presedintelui (mereu cu un pas inaintea sefului executivului), lipsa de rezultate in batalia impotriva coruptiei etc. sunt numai unele din cauzele scaderii alarmante a popularitatii liberalilor.
Sa ne amintim ca, in momentul realizarii protocolului dintre cele doua partide, Pnl-ul era organizatia cea mai puternica, ponderea fiind de 2:1 in raport cu Pd-ul. Protocolul recunostea acest raport, Pnl-ul urmand sa desemneze candidatul aliantei la presedintie, iar Pd-ul sa nominalizeze viitorul prim-ministru. "Accidentul" d-lui Stolojan, prezidentiabilul desemnat de Ada si seful, din acea vreme, al Pnl-ului, a rasturnat situatia. Desemnarea, logica, a d-lui Basescu drept candidat nu a fost insotita de o renegociere a protocolului. Pnl-ul putea cere "compensatii" pentru aceasta schimbare ce-l propulsa pe liderul partidului mai mic pe prima pozitie din ierarhia administrativa vizata de alianta. Victoria d-lui Basescu si impunerea de catre el a unei coalitii guvernamentale de centru-dreapta, fragila si bazata pe "solutii imorale", nu a mai lasat loc de renegocieri, Pnl-ul asumandu-si in principal gestiunea economiei si buna functionare a administratiei. Ca si in guvernarea condusa de Cdr, Pd-ul s-a plasat deliberat intr-un con de umbra, desi a primit posturi-cheie in guvern (precum Mai). Ce a urmat se stie. Ada, dominata de liberali, nu a reusit nici unul din obiectivele politice propuse (schimbarea sefilor Psd-isti ai Parlamentului, preluarea sefiei consiliilor judetene etc.), nerealizand - in compensatie - o dinamizare a economiei, fapt care intereseaza in cel mai inalt grad electoratul. Tematori ca, in urma unei victorii a Ada, ar putea fi schimbati de la sefie (ca urmare a reactivarii d-lui Th. Stolojan in staff-ul presedintelui Basescu), liderii Pnl au refuzat "anticipatele" prin care Ada ar fi putut guverna singura. Trendul electoral era ascendent si prezumtiva victorie ar fi rezolvat problema obiectivelor in care liberalii s-au impotmolit. Momentul a fost ratat.
Minti lucide din Pnl au sesizat ca pastrarea statu-quo-ului poate impinge partidul, in mod inexorabil, spre o "iesire din Istorie", cum s-a intamplat in cazul Pntcd-ului. Solutia stoparii unui astfel de traseu era fuziunea cu Pd-ul (in care Pnl-ul, tinand cont de ponderea sa, ar fi jucat rolul principal) si faurirea unei noi identitati de centru-dreapta, mai moderna, cum este cea furnizata de curentul popular, dominant in Europa. In acest mod, Pnl-ul ar fi scapat de imaginea de "tap ispasitor" al guvernarii in exercitiu, unificarea facandu-i pe Pd-isti solidari cu partenerii si responsabili in egala masura de actele administratiei. Refuzul liberalilor de a lua in consideratie o astfel de "iesire" a obligat Pd-ul sa solicite de unul singur admiterea in Ppe ("internationala" popularilor) si, concomitent, sa isi intareasca imaginea de partid onest, deranjat de agresivitatea partenerului, pentru ca, intre timp, liberalii s-au decis pentru o atitudine ofensiva in coalitie. Decizia liberala a venit insa prea tarziu. Inspiratorul Pd-ului, presedintele Basescu, si-a atins tintele de moment (realizarea "comunitatii de informatii", dominata de Presedintie) si se poate concentra pe sustinerea grupului sau de fideli, nucleul viitorului partid prezidential. Iar "rabdarea" Pd-istilor a dat roade, in toate sondajele ei urcand peste procentul Pnl-ului. Ponderea electorala a celor doua partide s-a inversat, raportul fiind acum 2:1 pentru Pd.
In prima saptamana a lui decembrie, la Cluj, d-nii Boc si Tariceanu, liderii Pd si Pnl, au decis ca atacurile "reciproce" sa inceteze, ca listele la viitoarele "parlamentare" sa ramana comune, iar candidatul la presedintie (in 2008) unic: d-l Basescu. Fuziunea, care parea posibila ca solutie de salvare a Pnl, a devenit o "colaborare aprofundata", susceptibila sa continue si dupa viitoarele alegeri pe baza protocolului, previzibil renegociat. S-a optat deci pentru statu-quo, conflictele - pe fata sau latente - urmand sa fie ingropate "sub pres". Solutia nu realizeaza, de fapt, decat o amanare ce s-ar putea vadi decisiva pentru soarta Pnl-ului. In acest moment, partidul liberalilor nu are alta cale decat realizarea unei unificari pe cale federativa a tuturor formatiunilor de centru-dreapta (de la Pd la Pntcd), pe care sa o domine prin organizare si pondere numerica. Fara o asemenea miscare strategica s-ar putea ca, dupa cum remarca fostul presedinte al Pnl, d-l Valeriu Stoica, la alegerile din 2008 sa triumfe stanga si extrema stanga. Iar Pnl-ul ar putea sa sucombe sau sa supravietuiasca la limita. Bilantul Ada, dupa un an de guvernare, nu este deloc "portocaliu".