Cartea albastra
Pe la mijlocul anilor 50, asupra Timisoarei se abatuse o iarna cumplita. Strazile erau troienite, tramvaiele nu mai circulau, scolile fusesera inchise, Bega inghetase de la un mal la altul, iar noi, copiii, o transformasem in patinoar. Intr-o zi m-am dat prea mult pe gheata si una din cizmulitele mele s-a rupt. Erau cizme de cauciuc, cumparate pe puncte. Prevedeam ca mama si tante Hedi vor fi suparate, dar trebuia sa admit ca intrecusem masura, pentru o fetita de 12 ani. O cizma de cauciuc nu putea fi reparata si nu exista vreo speranta ca mama sa-mi poata lua altele. Pe mine ma crestea tante Hedi, o nemtoaica pripasita in Timisoara de vitregiile razboiului. Parintii mei, mici functionari, isi vedeau linistiti de serviciu, in vreme ce tante ingrijea de gospodarie, ponderandu-mi cu intelepciune zburdalniciile. Cel mai adesea cosea un goblen sau imi citea diferite carti care imi aprindeau imaginatia. Prinsesem gustul dulce al cartii si nimeni si nimic nu il putea inlocui. Cel mai ades, tante Hedi cosea un goblen cu ate de matase colorata. Pe panza bine intinsa aparea chipul unui sfant blajin, cu o floare de crin in mana: "Heilige Anton", spunea batrana. "Sfantul cel mai iubit al catolicilor." Priveam fermecata cum ata colorata desavarsea cusatura.
Dintre cartile povestite, cel mai mult imi placea "Oliver Twist", dar tante nu-si amintea perfect totul. Doream din tot sufletul sa citesc cartea, sa-i cunosc aventurile pana la sfarsit.
Zilele sarbatorilor de Craciun se apropiau cu repeziciune. Cizmulita rupta le crease necazuri parintilor mei, pentru ca erau vremuri grele, ce nu permiteau cheltuieli neprevazute. Asa ca nu indrazneam sa cer nimic de Craciun, unor oameni napaditi de griji si de cheltuieli. Noroc cu tante Hedi, care imi mai alina sufletul, luandu-ma cu ea la biserica. Drumul era frumos, acoperit de zapada, vitrinele straluceau, desi impodobite modest, cu ghirlande de hartie creponata, cu ghirlande de brad si, pe ici pe colo, cu cate un Mos Gerila din carton colorat. Scoala reincepuse si vacanta de iarna plutea in aer... La libraria din centrul orasului, exact in mijlocul luminat al vitrinei, trona o carte albastra, legata cu fir argintiu: "Oliver Twist"! Seri la rand ne opream in fata geamului acoperit cu flori de gheata, sorbind cartea din priviri... Apoi tante ma tragea energic de mana, si mergeam la biserica germana din cartierul Josefin. Sedeam in bancile lungi si intunecate, pana ce tante isi picura, incet, mataniile de lemn. O statuie mare strajuia usa bisericii: Sfantul Anton cu Pruncul in brate. La plecare, puneam totdeauna la picioarele lui un modest banut de 25 de bani, soptindu-i sfantului milostiv: "Fa, Doamne, ca Mos Craciun sa-mi aduca cartea cu Oliver! Te rog! Te rog!". Pe zi ce trecea, ruga mea devenea tot mai infocata. Cu doua zile inainte de Craciun, viscolul a pus din nou stapanire pe oras. Tocmai iesisem din biserica, cand vantul a pornit sa rostogoleasca spre noi rafale mari de nameti. Inaintam cu greu, zapada orbindu-ne si acoperindu-ne capetele cu omat inghetat. Atunci, ceva a izbit-o in fata pe batrana tante, ceva ca o frunza uscata. Incercand sa-si elibereze privirea, a vazut ca acel ceva era o bancnota nou-nouta de 100 de lei. Vantul i-o repezise in obraz. Ne-am uitat pe strada, era pustie, doar vantul lovea in ziduri si-n porti cu rafale inghetate. Tante a pus bancnota in cartea de rugaciuni si, uimite de asa intamplare, ne-am croit cu greu drumul catre casa. In anii aceia, 100 de lei erau bani multi, jumatate din salariul mamei.
Dupa cina, ascunsa sub plapuma, am luat goblenul cu sfantul tesut din matase si l-am pupat. De Craciun, sub micul meu bradut am gasit doua pachete: unul legat cu fir argintiu, Oliver Twist, nemaipomenitul si doritul cadou, si-al doilea: niste cizmulite negre de cauciuc. Sfantul Anton implinise ruga mea de copil. De atunci au trecut 50 de ani.
Pens. Doina Tiberiu - B-dul Liviu Rebreanu nr. 132, sc. B, et. 2, ap. 10, Timisoara, cod 300723
Ceata
Ceea ce vreau sa va povestesc s-a petrecut in urma cu sapte, opt ani, intr-o seara de iarna, catre Craciun. Lucram la o uzina, in schimbul al treilea. Cand am plecat de acasa, nu am luat in seama ceata care se lasa tot mai groasa. Drumul care duce din sat spre gara trece in cea mai mare parte peste un camp. Dupa ce am iesit din sat, am mai mers circa doua sute de metri, cand am constatat ca pierdusem poteca. Ceata devenise atat de densa, incat nici aplecat nu-mi mai puteam zari bocancii negri, pe zapada alba. Ma simteam pierdut, nestiind in ce directie sa o apuc. Linistea devenea tot mai apasatoare, nu aveam nici un punct de reper. Doream disperat sa aud un latrat de caine sau suieratul unui tren, orice, numai sa stiu ca nu sunt singur pe lume. Am pornit iar in pas alert, mai mult la intamplare. Apoi am luat-o la fuga, impiedicandu-ma printre troiene, de teama ca nu voi mai reusi sa ajung la vreme in gara (daca aveam norocul s-o mai gasesc).
Minutele acelea petrecute in ceata au fost cele mai lungi din viata mea. Fara sa vreau, am inceput sa ma rog: "Tatal Nostru carele esti in ceruri...". Fugeam si ma rugam! In clipa in care am spus "Amin", s-au intamplat trei lucruri simultan: am gasit poteca, am iesit din ceata in apropierea garii, iar la difuzoare se anunta sosirea trenului. Parea de necrezut... A doua zi dimineata, un soare stralucitor parea sa rada de toate spaimele mele din noaptea trecuta. Din curiozitate, mi-am cautat urmele prin zapada. Erau acolo. Tot timpul alergasem paralel cu poteca, la nici macar un metru de ea. Mi-am zis atunci ca numai prin rugaciuni iti poti gasi adevaratul drum in viata.
Ivan Iulian - sat Poienarii-Rali nr. 97, com. Poienarii Burchii, jud. Prahova, cod 107437
Naframa Maicii Domnului
Am simtit de nenumarate ori ajutorul divin in momente de mare cumpana din viata mea. Va scriu doar despre doua asemenea intamplari.
Am crescut la tara, pana la varsta liceului, cand am venit la Galati. Acolo aveam o matusa care stia sa faca farmece. De multi ani, familiile noastre erau invrajbite. Copil fiind, am simtit ani la rand ura acestei femei asupra mea si a mamei mele. Eram adolescenta cand am inceput sa aud noaptea o voce de femeie care ma tot striga. Clar, concis, in fiecare noapte. Ma trezeam ca in transa, voiam sa ies afara, dar nu gaseam usa camerei. Cred ca aveam 13-14 ani, cand intr-o noapte am auzit iarasi vocea strigandu-ma: "Doina!". De data asta am gasit clanta usii si am iesit in drum. Sub geam era o femeie inalta, slaba, imbracata in negru, cu un batic tras pe ochi. Nu mi-a zis nimic. A iesit pe poarta, iar eu am urmat-o ca-n vis. Mergea pe soseaua care trecea prin comuna. Nu mi-a spus absolut nimic. Intorcea doar capul din cand in cand, ca sa vada daca o urmez. Dupa ce am mers pana am iesit din comuna, mi-am pierdut cunostinta. Bunicii si mama m-au cautat disperati. In cele din urma, au dat peste mine niste copii care pazeau vacile, ziua, in cimitir. Dormeam pe o piatra de la un cavou. Eram in picioarele goale si in camasa de noapte. M-au dus acasa la bunicii mei. Din acea zi, am inceput sa ma simt rau. Nu ma mai puteam concentra la scoala, dintr-o eleva de elita ajunsesem apatica si indiferenta. Nu ma mai interesa nimic, am fost dusa la un psihiatru in Galati, am facut tratament, dar starea mea a ramas aceeasi. Nu mai puteam nici vorbi. Intelegeam tot ce mi se spune, dar nu puteam sa-mi adun gandurile, nici sa raspund la intrebari. Am intrerupt anul scolar. Bunica m-a dus la biserica sa-mi citeasca preotul niste slujbe de dezlegare. M-a dus de mai multe ori. Preotul ma punea sa stau in genunchi, imi punea pe cap patrafirul si incepea sa citeasca. N-a putut niciodata sa-si termine rugaciunea. Mi se facea rau, nu aveam aer, ma innegream, cadeam pe jos. Imi reveneam numai afara, la aer. Daca intram in biserica, iar nu puteam respira. Preotul a sfatuit-o pe bunica sa trimita o scrisoare la o manastire de maici, unde se afla o icoana a Maicii Domnului, care facea minuni. Nu mai tin minte unde. Bunica a trimis de mai multe ori acolo scrisori, dar personal nu a fost niciodata, pentru ca era prea departe de noi. Starea mea proasta continua. Eram total rupta de realitate. Nu ma interesa nimic, nici vorba sa pot invata. Nici nu intelegeam ce citesc. Bunicii au cheltuit o avere pe medicamente, fara nici un folos. Doctorii m-au considerat irecuperabila. Pana intr-o noapte, pe care n-am s-o uit cat voi trai. Am visat ca dormeam cu fata in sus. Pe usa a intrat Maica Domnului, exact asa cum o stiam din icoane. S-a asezat pe marginea patului si a inceput sa ma mangaie pe cap. Nu mi-a spus absolut nimic. Ma mangaia bland, cu o singura mana. Apoi s-a ridicat sa plece. Cand a ajuns la usa s-a oprit, s-a intors si si-a scos de pe cap un fel de marama din voal albastru. Voalul a inceput sa pluteasca ajungand din mainile Maicii Domnului pe capul meu. Am adormit si a doua zi m-am trezit complet vindecata, ca si cum luni de zile nu se intamplase nimic. Vioaie, dornica de viata, complet normala. I-am speriat cumplit pe bunici, care nu intelegeau nimic. Am reluat scoala si am redevenit premianta. Medicii m-au considerat un miracol de neexplicat. Dar eu stiam adevarul: rugaciunile maicilor de la manastirea cu icoana cea sfanta se materializasera. Maica Domnului ma salvase!
Si pentru ca este foarte importanta, va mai spun o alta intamplare miraculoasa cu Maica Domnului.
Mama mea este foarte grav bolnava de cancer. Si ca nenorocirea sa fie completa, de la serviciu am fost bagata in somaj. Doua femei singure, fara nici un ajutor decat de la Dumnezeu. Dar am crezut cu tarie ca Maica Domnului nu ne va lasa la greu. Si nu ne-a lasat. In ajunul Craciunului, intr-o duminica dimineata, mama m-a trezit transfigurata de fericire. Ma zgaltaia si imi spunea sa merg in baie ca sa vad o minune. Eu eram somnoroasa si voiam sa mai dorm. Dar mama nu m-a lasat pana ce nu m-am dus. Cand am intrat in baie, m-am speriat. Toata incaperea era inundata de o lumina nefiresc de puternica. Pe geam, nu se mai vedeau, ca de obicei, ultimul etaj al blocului vecin si cerul. In locul lor era Maica Domnului cu Pruncul Isus in brate. Amandoi erau imbracati in culori nespus de frumoase si iradiau spre noi niste raze de lumina neimaginat de puternice. Am ingenuncheat in baie si am inceput sa plangem. Mama mai incet, eu in hohote, implorand-o pe Maica Domnului sa ne scoata din necazul in care eram. Sa mi-o mai lase pe mama. Incet, incet, imaginea aceea atat de puternica a inceput sa de disipeze si s-a vazut iarasi cerul pe geam. M-a marcat profund aceasta intamplare, pe care mi-a fost frica sa o povestesc. Dar minunea avea sa continue. Dupa cateva zile, am primit un telefon de la intreprindere, spunandu-mi-se sa ma duc de urgenta, ca se fac angajari. Am fost si m-au angajat imediat.
Acum, mama inca traieste, desi majoritatea bolnavelor cu care statuse in spital au murit. Dumnezeu e iarasi cu noi. Orice fac, orice gand am, Ii simt mana cum ne ocroteste. Cele doua intalniri cu Maica Domnului, una in vis si una in realitate, mi-au marcat profund viata. Mila Maicii Domnului ne-a ajutat sa supravietuim.
Doina Pasat - B-dul Dunarea nr. 12, Cartier Micro 20, bl. E4, sc. 2, et. 3, ap. 31, Galati, cod 800665