Lasata in umbra de concertele Phoenix si Phil Collins, mult mai intens promovate, aparitia formatiei britanice Manfred Manns Earth Band pe scena Salii Palatului, spre sfarsitul lunii octombrie, a insemnat, totusi, un eveniment muzical de inalta tinuta, consumat in fata unui public extaziat. Fie ca a fost vorba de fani ai rockului anilor 70, care stiau de pe discuri fiecare cuvintel al pieselor interpretate, sau de invitati imbracati la patru ace, veniti la evenimentul tutelar al serii - aniversarea a 60 de ani de la infiintarea Nato si cinci de la aderarea Romaniei -, spectatorii au fost la fel de "prinsi" de muzica profunda si totodata directa, de puterea englezilor de a transmite virtuozitate si emotie.
*
Istoria de 40 de ani a trupei lui Manfred Mann are ca borne mari hituri, numeroase schimbari de componenta si de nume, drastice transformari muzicale. Pe numele sau real Manfred Lubowitz, organistul a parasit la 20 de ani Africa de Sud natala si a dat lovitura cativa ani mai tarziu la Londra, cu doua piese ajunse numarul 1, Do Wah Diddy Diddy si Pretty Flamingo, piese ce nu pot lipsi dintr-o antologie serioasa a succeselor anilor 60. A urmat un nou hit, Mighty Queen (o compozitie Bob Dylan). Tot piesa unui american, pe vremea aceea prea putin cunoscut, Bruce Springsteen, avea sa le aduca primul succes de locul intai in Statele Unite, tara unde fusesera ignorati. Discurile din acea perioada, Nightingales and Bombers, Watch, The Good Earth, devin clasice in sfera muzicii rock.
La inceputul anilor 80, Manfred, care se implicase in lupta anti-apartheid, nu mai are dreptul sa intre in tara natala, insa colegii sai de trupa inregistreaza in Africa de Sud, cu muzicanti bastinasi, un album intitulat Somewhere in Africa, ce prefigureaza proiectele unor artisti occidentali celebri, precum Paul Simon sau Peter Gabriel. Trupa continua sa inregistreze - cel mai nou album, aparut anul trecut, se numeste...2006! - si sa concerteze in Europa. Venirea maestrilor la Bucuresti a insemnat o mare si foarte placuta surpriza. Solistul lor vocal, Noel McCalla, si liderul Manfred Mann - care cu doua zile inainte de concert si-a serbat a 65-a aniversare! - au gasit ragazul sa acorde un interviu revistei noastre.
Manfred Mann
"Pe scena cautam emotia,
energia si nu perfectiunea"
- La inceputul anilor 60, cand v-ati lansat, mai toti tinerii doreau sa fie solisti, chitaristi, tobosari intr-o trupa rock. Cum ati ajuns sa cantati la clape?
- In casa in care am copilarit, in Johannesburg, exista un pian si de aici a pornit totul. Mama era pianista, auzeam multa muzica clasica, asa ca pe la sase-sapte ani am inceput sa cant de unul singur. Nu am fost niciodata foarte interesat de rocknroll, chiar daca ascultam cu placere Elvis sau Fats Domino. Eram mult mai atras de jazz, de muzica lui Oscar Peterson, Miles Davis, Dave Brubek. Mai tarziu, la 20 de ani, cand am decis sa traiesc din muzica si m-am mutat la Londra, am vazut cat de greu se castiga o paine cantand jazz. Despartirea de Africa de Sud a fost foarte dificila pentru mine, un moment greu de depasit. Dupa doi ani de incercari, cineva a venit cu ideea sa infiintam o trupa de rhythmnblues, care apoi s-a transformat intr-una de pop - se canta mult pop in anii 60. De rock am fost influentat in anii ce-au urmat, de rock dar si de alte stiluri pe care le ascultam, blues, soul.
- Cum ati descoperit formula aceasta in care se regasesc atat o muzica elaborata, tehnica instrumentala ireprosabila, cat si multa emotie, vibratie pozitiva?
- Habar nu am. Stiu doar ca pentru a transmite un sentiment publicului nu e nevoie doar sa fii un bun instrumentist, sa fii exact, ci sa simti chiar tu, sa crezi in acea emotie. Unul din lucrurile cu care ma mandresc atunci cand vine vorba de trupa este ca, odata cu trecerea anilor, nu am devenit plafonati, nu am devenit mai amabili, politicosi din punct de vedere muzical. Nu ne-am pierdut energia si nu am incetat sa tindem spre acel sentiment, traire, cu care sa ne miscam emotional publicul. In concert nu cautam neaparat lucruri noi - asta o facem atunci cand inregistram discuri -, ci vrem sa ne facem bine treaba, sa iasa bine, iar atunci satisfactia este mare. Dar scena este periculoasa, se poate prea bine ca oamenii care au apreciat discul tau sa nu te placa in concert. Nu e obligatoriu sa te placa. Sunt trupe cu discuri tari care in concert sunt plictisitoare, nu transmit nici o emotie, nici o energie. - In seara asta, emotia si energia s-au simtit din plin!
- Da, asta cautam. Energia asta nu vine de la varsta, nu-i ca atunci cand alergi 5 mile ca esti tanar. Energia muzicala e cu totul altceva. Am ascultat formatii tinere care nu au nici un pic de energie muzicala. Ai nevoie de un baterist bun - si noi il avem - si mai trebuie sa-ti doresti cu adevarat sa gasesti energia. Unii nu isi doresc asta, ci perfectiunea. Noi in concert mai facem greseli, uneori nu iese bine, asta pentru ca atunci cand urcam pe scena cautam emotia, energia, si nu perfectiunea.
- Ce urmeaza acum pentru Manfred Mann?
- Ne intoarcem maine la Londra pentru trei zile, apoi mergem in Germania trei zile, trei zile acasa, trei in Scandinavia, si tot asa pana la sfarsitul anului. Astea sunt turneele trupei si atat timp cat nu stam mult departe de casa inca imi place sa fiu pe drum. In rest, eu personal pregatesc pe laptop un album solo, dar intre doua avioane merge mai greu.
Noel McCalla
"Sunt o carte usor de citit"
- Dvs. inca va place sa traiti dupa orarul concertelor si al turneelor?
- Pana la urma este un job, unul pe care-l indragesc. Are momente in care te bucuri de el si momente in care nu. Petreci mult timp pe drumuri, ai mult si multe de asteptat, pierzi vreme, dar, slava Domnului, vine si acel moment in care faci ce-ti place mai mult: canti in fata oamenilor. Sunt de 14 ani in trupa si inca ne intelegem bine.
- Cum ati ajuns sa cantati cu Earth Band?
- Aveam propria mea trupa de jazz, soul, blues si Manfred a venit sa ma vada la un concert intr-un club londonez. Mi-a spus ca lucreaza la un disc bazat pe cantece ale indienilor americani - Plain Music a devenit unul din favoritele mele - si m-a invitat in studio sa-i dau o mana de ajutor.
Nu stiam cine e, dar m-am dus la studio. Era in perioada in care Cris Thompson, vocalistul lor, pleca pentru o cariera solo, asa ca Manfred m-a pus sa fredonez Blinded by the Light, ceea ce am si facut - nu stiam decat refrenul. Am aflat atunci despre cine-i vorba si iata-ma acum, dupa 14 ani petrecuti cu Earth Band, la Bucuresti.
- Asta ati vrut dintotdeauna sa faceti, sa cantati intr-o trupa celebra?
- Cred ca "meseria" pe care mi-am dorit-o dintotdeauna a fost cea de... parinte. Asta am vrut, sa am copii, si uite ca am patru, doua fete, de 16 si 14 ani, si doi baieti, de 12 si 19 ani. Ce fac eu acum, in turneu, cu trupa, asta-i vacanta pentru mine, munca grea incepe cand ajung acasa! Mi-am dorit asta pentru ca provin dintr-o familie numeroasa, cu patru fete si patru baieti. Tatal nostru era predicator, asa ca am avut sansa de a avea muzica si spiritualitatea cat se poate de aproape in copilarie. Acum e randul meu sa-mi educ copiii in acest fel, sa dau mai departe ce am primit de la parinti. Cand eram mic cantam in corul bisericii si am devenit primul muzician al familiei mele, care a ajuns in Anglia la inceputul anilor 50. Nu am planuit sa devin muzician, dirigintele meu m-a sfatuit sa-mi gasesc o trupa in care sa cant - nu as fi fost constient de vocea mea daca nu mi-ar fi spus altii.
- Cum vede fiul unui predicator viata spirituala in lumea agitata in care traim?
- Pentru mine spiritualitatea inseamna felul in care traiesti. Daca ai sufletul curat, poti merge oriunde, poti muta muntii din loc. Eu sunt un om simplu, onest, o carte usor de citit, si asta ma face fericit. Nu sunt un sprinter, ci mai degraba un alergator de cursa lunga.
(Fotografiile autorului)