"Anul 2005 a fost foarte darnic cu mine".
Glorie si anonimat. O nedreptate pe care incercam sa o spulberam prin interviul pe care ni l-a acordat cu deosebita bunavointa.
- Moartea Domnului Lazarescu este cea mai premiata creatie din istoria filmului romanesc. Dar laurii nu s-au rasfrant doar asupra regizorului, ci si asupra interpretilor principali. Alaturi de Ion Fiscuteanu, interpretul rolului masculin, ati fost distinsa cu marele premiu de interpretare al Festivalului International al Filmului de la Cluj. Daca ati obtine si-un Oscar? Suprema recunoastere a muncii unui actor?
- Mi s-ar implini visul pe care-l visez de la 15 ani, adica de cand am hotarat sa ma fac actrita. Din pacate, recunoasterile oficiale m-au ocolit, desi fac de vreo 30 de ani bunicei teatru si cinema. Noroc cu anul 2005, foarte darnic cu mine si care mi-a reparat prestigiul cam sifonat. Revenind la premiul Oscar, el ar putea intr-adevar sa ne fie acordat, dar filmului, intregii echipe, nu mie. Dupa cum stiti, filmul a intrat, alaturi de alte 54 de pelicule, in cursa pentru cel mai bun film strain.
- Cum va explicati ca sunteti mai cunoscuta pe mapamond decat acasa, in Romania? Discretia prea mare a unui actor se poate transforma din calitate in dezavantaj?
- Eu sunt convinsa ca adevaratele valori sunt recunoscute cu timpul. Ajung in varf chiar si fara o publicitate excesiva, asa cum se practica in prezent. Exemplul filmului nostru imi da mari sperante. Relativa tacere care l-a inconjurat la inceput nu l-a impiedicat sa se afirme. Daca s-ar mai adauga si Oscarul mult visat, ar insemna ca indiferent de context, valoarea isi arata caratele. Si-apoi, chiar daca nu luam Oscarul anul asta, de castigat il vom castiga candva. Totul e sa nu ne pierdem rabdarea si speranta. Eu am incredere in fortele artistice romanesti, care vor ajunge pe podiumul invingatorilor. Talentul e mai puternic decat indiferenta.
- Indiferenta nu e motiv de revolta pentru un artist?
- Ba este, dar ce poti sa faci? Sa ceri socoteala celor care nu te plac sau nu-ti accepta demersul actoricesc? Nici Moni Ghelerter, marele actor, aflat in comisie pe vremea cand am dat eu examen, nu m-a placut. Noroc ca lumea e mare si parerile se mai schimba. N-am intrat "din prima" la Institut, am intrat anul urmator si tot am devenit actrita. Si asta, datorita increderii pe care mi-a acordat-o prima mea "antrenoare", excelenta regizoare Ileana Carstea. Ea m-a pregatit si a crezut in mine, in ciuda aparentelor care nu imi erau favorabile: maruntica si slabuta, o figura putin spectaculoasa. Mi-a sustinut moralul artistic si profesoara Marietta Sadova, care dupa absolvire m-a luat cu ea la teatrul din Botosani, unde am jucat mult si deseori bine. Alaturi de regizoarea si marea actrita care era doamna Sadova, am debutat in Profesiunea doamnei Waren. Mai tarziu, la teatrul din Piatra Neamt, l-am cunoscut si indragit din prima clipa pe Horatiu Malaele, genial inca de pe atunci. Tin minte ca in spectacolul Tinerete fara batranete, el era Frumosul, eu una din zane. Si ca sa facem basmul mai plauzibil, i-am propus ca atunci cand el fuge dupa zanele minunate si da peste mine, micuta si deloc feerica, sa se sperie tare si s-o ia la fuga. A fost un haz nebun in sala, publicul aplauda la scena deschisa. E una din cele mai calde amintiri pe care o port cu mine. Asemenea momente de intelegere si armonie intre parteneri, pe scena, si intre noi si spectatorii care ne sustin, iti tin de cald in iernile grele ale vietii. Acum joc cu mare bucurie la Teatrul "Nottara" o comedie scrisa de un tanar actor, Mimi Branescu, Bigudiuri, alaturi de doua partenere minunate si apropiate sufletului meu: Anca Sigartau si Catrinel Dumitrescu.
- Stiu ca iubiti muzica si ati studiat pianul multa vreme. De ce ati renuntat?
- Da, urmasem Scoala de Muzica cativa ani, dar - copil prost, m-am lasat de ea cand m-a atras scena. Am inteles prea tarziu ca doar muzica te inalta si te mangaie. Teatrul sau filmul te pun pe ganduri. Te consuma si te epuizeaza, cum recunostea, intr-un interviu, Jody Foster. O mare actrita!
- Ati renuntat complet la muzica?
- Muzica, asemenea teatrului, e o mostenire de familie. La ea nu poti renunta definitiv. La noi acasa se facea muzica buna, cantam cu totii, mama, tata si fratele meu, si ne simteam fericiti. Si fetele mele canta, amandoua, desi se pregatesc pentru alte profesiuni. Maria a studiat pianul si chitara clasica, dar e studenta la Medicina, iar cea mica, Alexandra, desi e pasionata de pian si de mandolina, e in clasa a Xi-a si se pregateste de Bac.
- Catre ce se indreapta Alexandra?
- Cocheteaza cu ziaristica, regia sau psihologia. Noi o lasam sa faca ce ii place ei mai mult si sa-si aleaga de buna voie si nesilita de nimeni profesia cu care sa ramana pe viata. De profesie n-ai cum sa divortezi.
- Pasiunea pentru teatru si muzica ati mostenit-o pe linie de familie?
- Parintii si fratele meu aveau alte profesii, dar pasiunea lor cea mare, pe langa muzica, era teatrul. Mergeam cu totii duminica de duminica la spectacole. Uneori, chiar la doua spectacole intr-o singura zi, in matineu si seara. Mama a jucat 20 de ani in brigada artistica a Ministerului Metalurgiei, unde lucra. Iar dupa orele de birou, repeta cu instructori profesionisti - regizori ca Sinisa Ivetici, Andrei Blaier - scenete cu care participau la concursurile pentru amatori. Tatal meu, inginer de meserie, era si el pasionat de teatru, nu scapa nici un spectacol important. Si cate erau pe-atunci! Fratele meu, inginer electronist, scrie si acum, pentru sufletul lui, versuri. Microbul artei se transmite, dupa cum vedeti. La noi in casa era mare veselie cand traiau parintii. Cantam in trio vocal ori la pian si chitara. Mama era o femeie frumoasa, vesela si foarte sensibila. Cand am pierdut-o, am suferit nespus. O parte din mine s-a stins cu ea. Doar la moartea fetitei mele din prima casatorie (Iuliana, un copil splendid, ce avea doar 5 ani cand s-a dus), am mai trecut prin asemenea groaznice suferinte.
- Tragedia s-a intamplat demult?
- Sunt 20 de ani de-atunci, dar durerea ramane vie. Era in 85 si, culmea, tocmai mi se propusese sa dau o proba de film pentru un rol, in sfarsit important, nu ca cele maruntele facute pana atunci. Era Catrina lui Moromete, din ecranizarea dupa Marin Preda. In starea de spirit in care ma aflam dupa moartea fetitei, m-am dus la probe si eram sigura ca nu voi convinge. Dar Stere Gulea a avut incredere ca voi duce pana la capat acel rol dificil, cu care mi-am inceput cariera cinematografica. Dumnezeu mi-a pus pe umeri o cruce grea, dar mi-a dat si o raza de mangaiere, deschizandu-mi un drum. Am pasit pe el cu curaj si uite ca incep sa culeg roadele.
- In Belgia, la Festivalul de la Nemur, juriul v-a considerat cea mai buna actrita din festival, apreciind, cand v-a fost inmanat premiul, "discretia si umilinta interpretei fata de personaj".
- Da, mi-a mers si mie la inima aprecierea acelui juriu. Pentru ca nu mi-a fost usor, va marturisesc, sa joc acest personaj, deloc spectaculos, din Moartea domnului Lazarescu. Un personaj modest, chinuit si obosit, dupa "16 ani de asistenta pe Salvare". Dar miezul de compasiune si umanitatea mai ramasesera in eroina, chiar si in conditiile si rutina meseriei. V-as putea vorbi despre film o noapte intreaga. Dar ma grabesc la o repetitie cu regizoarea Liana Ceterchi. Premiera-surpriza va avea loc, probabil, dupa sarbatori. Pana atunci vreau sa ma odihnesc. Ma asteapta casa de la Zamora, s-o pun la punct, pentru sarbatorile noastre de familie.
- Vin si fetele cu voi de sarbatori, va invitati si prietenii?
- Ajunul de Craciun si poate Revelionul le vom lasa sa le petreaca cu colegii lor. Sunt mari de acum si daca lor le face placere sa fie in grupul celor de-o varsta cu ele, le lasam, de ce nu? Si noua ne dadeau voie parintii cand am mai crescut. Dar cu ele sau fara ele, eu nu renunt la oalele cu sarmale, nici la tortul la Grig (dupa reteta unui vecin). Ador viata linistita de la tara. Si daca o fi si-o fi sa iau Oscarul, ma voi retrage tot acolo, cu el in brate. Sa stau in liniste cu sotul meu, la un gratar si o palincuta faina.
(Fotografii din arhiva actritei)