Hambarele sunt pline si florile din gradina s-au scuturat. De-acum incolo, iarna poate sa vina in satul Ghimpati. Vinul a fost tras in butoaie si pamanturile ialomitene si-au primit in adancuri samanta. Tanti Elena, pe numele intreg Elena Crutan, pune pe fata alba de masa, tivita cu dantele vechi, de bumbac, o placinta cu dovleac aburinda. "Gata cu trebile. De-acu inainte, munca grea s-a cam terminat. Stam cu mosu mai mult pe acasa, la animale. Si-n sezatori. Poa sa ninga sa ingroape lumea-n omat. Cand toate sunt facute cu randuiala, stai linistit."
Langa placinta, tanti Elena aduce cafea si o farfurioara cu bomboane de ciocolata. Se simte, in acest mic ritual, ardeleanca din ea, ratacita intr-un sat din mijlocul Baraganului. E o femeie harnica, gospodina, de o energie exploziva, la cei 75 de ani pe care i-a implinit. Iute la vorba si cu privire patrunzatoare. "Tii, sa fi vazut matale ce masa a intins pentru noi primarul. Mai ceva ca la nunta. Am avut de toate, chiar si sampanie. Pfii, si ce-am mai jucat! Si perinite, si geamparale. Au fost patru tari: Ucraina, Grecia, Bulgaria si Romania. Pai la plecare, bulgarii stateau in usa autocarului, sa mai traga o hora cu noi. Ce-am petrecut! Ca-n vremurile bune, din tinerete!"
Totul a-nceput de fapt in urma cu un an, cand "de la Cultura" a venit cineva sa-i ceara imprumut niste obiecte vechi, de prin gospodarie, pentru decorarea caminului cultural. Cand i-a vazut raschitoarea si razboiul la care lucreaza si a aflat ca ea, Elena Crutan, mai tine sezatoare, saptamana de saptamana, cu alte femei din sat, s-a pus la cale sa se faca cu ele un film. "Iac-asa! Mi-au zis sa le chem si pe celelalte muieri si sa facem exact la fel ca la claca. Ca atunci cand ne intalnim toate in sezatori." Asa ca dupa ce au pregatit gogosi, floricele de porumb si cate o canuta de tuica, ghimpatencele s-au apucat de tesut si cantat, spre uimirea oaspetilor de la oras. "Nu stam gura, dar nu stam nici mana, ca fiecare avea ceva de facut: una la spata si la suveica, alta la fus sau la furca, alta la raschitor. Cine mai stie sa faca asa ceva? Cine mai stie acum sa teasa un macat, sa aleaga in trei rame, sa faca panzaturi pentru ii? Nimeni! Am si eu doua fete, da nu pune una mana sa-nvete, le e rusine, desi meseriile astea uitate o sa fie bratara de aur peste trei-patru ani."
Din ziua in care au fost filmate, viata celor sapte femei din Ghimpati s-a schimbat. Cineva le bagase in seama. Le luase in serios dragostea pentru obiceiurile strabune. Dorul lor de trecut. "Ne-au filmat si pe noi, da ne-au filmat si prin casa, prin sura. Ba l-au pus si pe mosu, pe sotul meu, sa le povesteasca de cand era flacau tanar si tragea cate doua brazde deodata, cu cinci cai inhamati la un plug."
"Le-am spus tot", intra in vorba consortul Crutan, zis "mosu", dar de la oarecare distanta, ca sa se inteleaga ca adevarata vedeta din fata placintelor calde este nevasta lui. "Uite oile, uite porcii, hai in crama, uite butea cu vin, uite mustiucu. Pai eu la zece ani trageam bine la coasa si faceam orice lucru cu mainile. Invatasem tot felul de meserii, ca pe mine nu ma primeau sa joc fotbal, purtam opinci si ziceau ca daca dau cu sutu se sparge mingea."
Incantati si convinsi, cei de la judet au facut atunci o propunere: "Mamaitelor", a zis cel mai mare in grad, "o sa fie in curand un concurs de obiceiuri traditionale. Vin din toata tara. Va poftim si pe voi sa tineti o sezatoare. Exact cum faceti aici".
"Asa ne-au zis", isi aminteste tanti Elena. "Parca vad si acum. Era in ziua cand a venit primaru sa-si ia puterea, ca fusese ales. Si noi am zis ca vrem si ne-am dus."
Dar desi erau obisnuite cu claca, pe care o tineau, chiar si de doua-trei ori pe saptamana, cand s-au vazut pe scena concursului, ghimpatencele au inceput sa aiba emotii. Nici uneia nu avea cum sa-i treaca prin minte ca la concurs urma sa participe 37 de concurenti din mai toate judetele tarii.
"Am avut emotii, ca aia erau bine pregatiti de concurs. Erau obisnuiti cu treburi din astea. Si-am mai intrat pe scena si dupa taranii din Maramures. Pai ce traditii aveau! Nici ca am mai vazut vreodata asa frumos. Da noi ne-am dus si am facut exact ca acasa: am scos gogosile, am turnat tuiculita, am cantat cantecele ce le stim de la bunici. Si-am tesut. Si ce sa vezi, maica? La sfarsit am luat premiul intai! Ne-a dat doua milioane, le-am impartit toate sapte, cate eram, si ne-au dat si o diploma." Elena se repede in casa si revine cu o diploma inramata. "Uite", zice. "Premiul intai. Scrie aici!"
Succesul a facut inconjurul judetului si a ajuns in Ghimpati inaintea lor. Desi unii s-au bucurat, altii au inceput sa le priveasca banuitor. Totul s-a clarificat cand s-au produs chiar acasa, in Ghimpati, imbracate in costume populare, in vinerea de Izvorul Tamaduirii. Era un izvor chiar in hotarul satului. L-au amenajat de la primarie, au chemat oamenii, a venit preotul. Si iar s-a filmat si a doua zi s-a dat la televizor. Atunci s-a pornit avalansa. Cele sapte femei au devenit vedetele satului. Toata lumea le cunostea si, o buna bucata de vreme, au fost principalul subiect de vorba, pe toate ulitele si la toate portile.
"A fost asa de frumos de Izvorul Tamaduirii! Ca izvorul asta e la noi in sat intr-o padurice, unde are Ialomita malul inalt, si erau tufe de catina si de maces, si era si-un cal negru, al cui o fi fost, parca special pus acolo, sa-i luceasca parul in soare si sa-si scuture coama. Preotul a luat apa c-un vas de lut si noi am cantat. Toata lumea a fost impresionata. Si primarul, si satenii erau cu lacrimi in ochi. Poate si din cauza ca la noi se pierduse aproape obiceiul acesta si nu s-a mai cantat ani de zile. Parca ne-am adus aminte cu totii cum e sa fie sarbatoare in sat. Asa ne-am hotarat noi, cele sapte femei, sa ne zicem din ziua aia "Sezatoarea Izvorasu"".
Incurajate de-mprejurari, femeile au hotarat sa faca o hora si de Sfintii Constantin si Elena. Au dansat, au cantat, dar n-a mai fost ca de Izvorul Tamaduirii. In plus, unii oameni din sat incepusera sa le priveasca cu si mai multa neincredere, ba chiar sa le intepe cu vorbe rautacioase si iuti. Ce le trebuiau geamparale si perinite unor femei cu familie si cu pamant de muncit? Erau stricate la cap? Le manca pe sub coada?
Dar tocmai cand in Ghimpati discutiile legate de "Sezatoarea Izvorasu" amenintau sa se transforme in razboi, iar satul aproape ca se impartise in pro si contra, Elena Crutan avea sa ii lase pe toti cu gura cascata. Intr-o duminica, cand toata lumea se stransese in fata bisericii pentru slujba, o vad pe Elena venind pe ulita imbracata in costum popular traditional. S-au uitat la ea lung cum venea asa, "intolita festiv", intrebandu-se ce urmeaza. Nu a urmat nimic. Elena isi implinise un vis stravechi: sa mearga la biserica imbracata ca-n tinerete, in port popular, asa cum facea pe vremea cand era fata, imbracata frumos, ca mama si ca bunica ei. A pasit incet si cu un oarecare triumf in privire, ducand pe brat un cos invelit cu un servet. A trecut printre oameni salutand si a intrat in biserica.
"Se uitau toti la mine, de nu stiau ce sa zica. Cred ca le era si ciuda cumva, da n-a zis nimeni nimic. Eh, ce-ar fi vrut ei sa se imbrace la fel...", zambeste Elena.
*
Nu mai tarziu de a doua zi, cineva i-a strigat Elenei de dupa gard: "Te vad batrana, da la televizor joci...". "Ma, io cand aud lautarii, nu ma mai doare nici un os si nici batrana nu mai sunt", i-a intors femeia vorba imediat, dupa cum se obisnuieste in sud. Dar tot ca in sud, satenii au inceput sa le puna celor sapte porecle. Uneia, Maria Ciobanu, alteia, Laura Lavric, Francesca - dupa numele ratei din emisiunea "Ciao Darwin" - sau, pur si simplu, le strigau "Ciao Darwin". Pe mos Crutan il strigau "Ovidiu" si il intrebau cand o sa-si lase mustata, in timp ce pe Elena au poreclit-o "Mama Natura". Incet-incet, dezbaterile in jurul "Sezatorii Izvorasu" au aprins foc de vrajba in sat, desi multi sateni le luau femeilor apararea, ba chiar ar fi vrut mai des lautari la caminul cultural. Oricum, multi erau de acord cu reinvierea traditiilor. In cele din urma, razboiul sezatorii a ajuns pana la preotul satului. Desi tanar, parintele a ascultat cu intelepciune ambele tabere, si-ntr-o duminica, dupa liturghie, a dat raspuns. "Noi i-am zis parintelui ca am ajuns de rasu satului, si daca el zice sa terminam cu horele si sezatoarea, noi terminam, da el a zis: "Nu. Ce faceti voi e ceva bun si frumos, sa nu va fie rusine si sa nu va para rau". Asa a spus in biserica, de fata cu tot satu. A zis la slujba ca noi dam invat la tot tineretu. Si de-atunci, oamenii nu mai rad asa, primarul e si el de partea noastra, da mai sunt si unii care ne zic patachine", spune tanti Elena cu un oftat. "Io ce sa zic, daca astia tineri nu stiu decat sa mearga la bar, la bere si habar n-au sa joace o hora, sa se bucure si ei, sa cante cum se canta altadata prin sat. Noi am jucat mult la viata noastra, ca aici, unde acuma-i maidan, era locu nostru de hora. Canta un singur tigan, la acordeon, da jucam de rupeam pingelele. Ce mai jucam! Mama-mama! Acu... s-au profilat cu totii pe averi, cine strange mai mult. Cui sa-i mai arda de hore? Avere si iar avere. Cine sa mai joace acu? Zau, maica, eu nu stiu ce se intampla in sat, ca nici baietii nu sa insoara ca altadata, si nici fetele nu mai au ganduri de maritat. Toti se zbat sa adune. Si viata? Ce viata e aia, fara o geampara?"
Iau de pe tava ultima bucata de placinta fierbinte. In casa e cald si miroase a dovleac copt. La fereastra se lasa seara. In fata casei se aud pasi si femeile vin una cate una la sezatoare. Incep sa cante din prag, in vreme ce tanti Elena mai scoate din cuptor un rand de placinte. E fericita. Din partea ei, iarna poate sa ingroape Baraganu-n omat.
Multumim doamnei Elena Girbacia de la Centrul pentru Conservarea Traditiilor Populare Ialomita pentru sprijinul acordat.