Harnice si tacute, maicutele robotesc in ascunzisul livezii, urmandu-si fiecare pravila zilnica. Ca o umbra, ca un abur firav de dimineata, duhovnicul Isache iese grabit din chilie si evita sa ne priveasca, temandu-se ca nu cumva sa-si incalce legamantul tacerii, pe care si l-a ales drept canon. Nu ai cu cine vorbi. Abia in biserica, deslusind pisania si tabloul votiv de la intrare, incepi sa pricepi. Te afli intr-o biserica de familie, o biserica boiereasca din Gorj, pe care comunistii au transformat-o in Cap si in staul de vite, vreme de 30 de ani.
Din povestea familiei Camarasescu nu au mai ramas decat numele boieresc, caramida bisericii si superba pictura murala realizata de un mester taran, in negru si caramiziu, asemenea ornamentelor de pe camesile ciobanesti. Conacul, livada imensa si acareturile au disparut de mult.
*
In praful si cenusiul Targului Carbunesti, amintirea boierilor Camarasescu e ca o raza de soare strecurata prin paclele toamnei. Nostalgici si deja resemnati, batranii iti povestesc de vremurile cand cele doua cocoane, Elisa si Ana, organizau in oras concerte si expozitii, invitau scriitori si filosofi celebri sau aduceau de la Bucuresti mari ierarhi, pentru a sluji in biserica familiei. La vreme de vara, la mosie poposea cateodata si regele Carol al Ii-lea, fermecat de nurii frumoasei Elisa si de puzderia de muscate care ardeau pe cerdac. Popular si deschis, regele se plimba cu caleasca pe ulite, fara fanfara si fara steaguri, doar din placerea de a discuta cu oamenii din popor.
Pe vremea aceea, parintele protopop Aurelian Dumitrescu era doar un copil. Cu toate astea, o mai tine minte pe coana Elisa, cum umbla intr-o trasura cu arcuri - frumoasa, stralucitoare si gatita in haine scumpe, ca o vitrina de lux, salutand targovetii cu umbreluta sau impartind daruri de Craciun celor saraci. In veci nu o sa uite parintele cum, in 1948, cand comunistii i-au luat toata averea, Elisa Camarasescu plangea in mijlocul curtii, repetand intruna, fara sa-i pese de mosie si de conac: "Doamne, ce se va intampla cu biserica noastra? Doamne, este si casa Ta. Nu o lasa pustiita". Apoi a plecat. A disparut din Carbunesti pentru totdeauna, luand cu sine un geamantan si o ultima amintire - cea din urma imagine a bisericii "Sfantul Ioan Botezatorul", in care s-a botezat, s-a bucurat si a suferit tot neamul Camarasesc. In urma, nu a mai ramas decat un singur argat - Dinu al batran, paznicul si gradinarul familiei, care, fara nici o plata, a ingrijit holdele de trandafiri pana in ziua in care a murit.
Catapeteasma cu ciori
Atata cata a ramas, istoria familiei nu mai exista decat in fresce si icoane, in chipul coconilor boieresti zugraviti langa strana, alaturi de lespedea de piatra a strabunilor ingropati la intrare. Dincolo de amintirile si intamplarile povestite de ai batrani, parintele Dumitrescu este convins ca biserica are ascunsa in zidaria ei ceva tainic si greu de rostit: pereti grosi de un metru, firide si locuri de tragere pentru ostasi, camere ascunse de tezaur si, in adancul pamantului, un tunel niciodata gasit, despre care se spune ca ar iesi pe sub Gilort, spre drumul Padesului si al Valcii - drumul lui Tudor si al pandurilor sai.
Privind in urma celor zece ani de cand s-a pornit ridicarea manastirii, parintele Dumitrescu se minuneaza. Ca prin vis, isi aminteste cum s-a trezit in fata episcopului Nestor Vornicescu, pomenind despre viitoarea manastire, spre mirarea Preasfintitului, care a luat o coala de hartie si a semnat-o in alb, spunand: "Mi-ai citit in suflet si in gand, frate. Si eu am visat metoc de maicute in acest loc". Ca intr-o viata traita parca de altcineva, parintele protopop se intreaba si acum de unde a avut puterea sa porneasca singur la munca, sa deschida biserica si sa curete tonele de gunoi si balegar adunate in pridvor.
In vara lui 1992, cand a intrat pe poarta Cap-ului, de jur imprejur nu era decat mizerie crunta si dezastru. In curte, printre utilaje ruginite si desperecheate, maracinii crescusera cat casa, iar in pronaos, inca mai zaceau animale slabite si bolnave. Oricine in locul lui ar fi renuntat, vazand pe catapeteasma cuiburi de ciori si, langa Sfanta Masa, mormane de surcele, aduse de hulubi salbateci. Dar parintele si-a vazut linistit de treaba, gandind ca oile si pasarile cerului sunt mai curate si mai fara de pacat decat oamenii, ca ani de zile acele vietati ale lui Dumnezeu au incalzit cu rasuflarea lor zidurile groase ale bisericii. "Prea multe semne au fost, ca lucrarea acestei manastiri sa fie o simpla intamplare", zice parintele. "Preasfintitul Vornicescu, de pilda, a temeluit primul manastirea. Deloc intamplator, tot el o va sfinti, rostind aici ultima lui rugaciune, inainte sa moara. Apoi, ne-am trezit cu niste bani, tocmai cand se pregatea iarna si chiliile stateau fara acoperis. Banii erau de la ministrul cultelor, Vladutescu, care, deloc intamplator, era din partile Gorjului, fiu de ciobani din Stefanesti. Fara sa-i cerem ceva, el ne-a ajutat, amintindu-si cum intra de copil in biserica noastra si cat de impresionat era de scena iadului pictata in pridvor.
De multe ori, mi-a fost dat sa vad si sa simt cat de puternica poate fi randuiala lui Dumnezeu. Imi amintesc ca, dupa prima slujba savarsita in biserica, stand la masa cu fosta stareta Marina si mica obste de maici, ne-am trezit cu un batran distins si elegant, care era ultimul descendent al familiei Camarasescu. Cu lacrimi in ochi, ne-a marturisit ca, venind din America, a vrut sa vada pentru ultima oara locurile stramosilor. Nu avea nici o pretentie si nici un alt gand ascuns. Era doar uimit si impresionat ca biserica familiei este intreaga, ca in ea arde din nou candela si spre bolta sfanta se ridica arome de tamaie si cantece de slava, ca pe vremea bunicilor lui. Nu stiu daca mai traieste, dar stiu ca a plecat fericit, cu un licar de recunostinta in ochi, ca o binecuvantare.
Si mai mult, insa, m-au impresionat oamenii locului. Nu numai ca ne-au ajutat cu bani si materiale de constructie, dar au facut un lucru mai rar in ziua de astazi: nici un proprietar nu a revendicat din pamantul manastirii macar o poteca, un hat, un drum de acces. De multe ori, ma intreb cum a ramas biserica atata timp in picioare si nimeni nu s-a atins de pictura ei nici cu o singura zgarietura, dar ma inviorez imediat, gandind ca dragostea si credinta oamenilor au salvat-o. Fara sa strige si sa se bata in piept, taranii s-au alaturat marilor boieri de altadata, punandu-si numele lor de ciobani simpli pe hrisovul de ctitorie a bisericii."
Izvorul mortilor
Parintele vorbeste cu mult drag despre gorjeni, despre obiceiul lor (puternic si astazi) de a "ridica izvoare" in curte sau pe camp, pentru sufletul celor morti. Cu o troita cu icoane naive si stergar popular deasupra, "izvoarele" impanzesc toate ulitele si dealurile Carbunestiului. Ca unii cauta izvor nou, pe care sa puna stiubei proaspat din lemn de tei, sau doar refac fantanile vechi si sleite, gorjenii privesc cu sfintenie apa si nu exista pomenire de sase saptamani, fara un nou "izvor", fara a se da de pomana "canile de liturghie" - cinci cani cu vin si cinci cani cu apa. "E inca multa credinta in sufletul taranului gorjean", spune parintele. "Da de sufletul mortilor un pahar cu apa si zice ca: "A castigat un rugator". Face in noaptea de Pasti parastas pentru cei morti fara lumanare, si chiar daca nu e corect canonic, e frumos si in duhul adevarului. Important este sa crezi in puterea lui Cristos. Credinta ne apara de multe. Chiar zilele trecute, cineva dorea sa trimita niste alimente sinistratilor din Moldova si se intreba, mirat, de ce prin partile noastre nu au fost asemenea necazuri. I-am scos o harta si i-am aratat asezarea circulara a manastirilor: Vodita, Toplita, Gura Motrului, Dealul Mare, Stramba, Tismana, Lainici, Crasna, Icoana, Polovragi, Camarasesti. Ca o platosa de foc, lavrele si schiturile monahale inconjoara Gorjul si-l apara de orice incercare napraznica."
Cat va mai dura aceasta paza e greu de spus. Colindand protopopiatul Carbunestiului, parintele Dumitrescu pare destul de sceptic. Taranii imbatranesc pe zi ce trece, se imputineaza si dispar, deopotriva cu datinile, rugaciunile si bisericile lor. La Boia, de pilda, in varf de munte, mai traiesc doar trei familii, iar in biserica (monument de arta taraneasca) nu mai slujeste nimeni de ani buni. La Pojogeni, patru biserici vechi de lemn sunt abandonate si inchise cultului. Deja doua din ele sunt grav deteriorate, iar celelalte se degradeaza cu fiecare noua ploaie, fara ca cineva sa incerce macar sa le stramute in alta parte. La Tupsa (alt monument), acoperisul din sindrila este facut tandari si, in curand, pictura unica din interior se va degrada iremediabil, in timp ce Maceasca lui Gheorghe Magheru a ajuns o ruina. E mare pacat. Ne mandrim cu noile manastiri si biserici, ridicate grabit si falos, ca ciupercile dupa ploaie, in timp ce nu departe, chiar langa noi, comori de arta religioasa si icoane fara pret se sting tacut, ducand cu sine, pe vecie, povestea lor si istoria noastra.
In zece ani, prin munca si o rabdare de fier, parintele Dumitrescu a transformat grajdurile unui Cap in chilii de calugari. Pare putin, dar e un inceput de nadejde. Biserica familiei Camarasescu s-a salvat, desi mai sunt multe de facut la acoperis si la pictura exterioara. Important este ca obstea maicutelor a insufletit locul, ca rugaciunea lor deja rodeste in "slujbele de aur" din miezul noptii, in linistea si privegherea de peste zi, in multimea credinciosilor care se inchina adanc la usa bisericii si intra, luand aminte la indemnul scris citet pe perete: "De-ti este sufletul zdrobit de greutati si nelinisti, intra in biserica Domnului si cere de la El izbavire... De-ti este inima pustie in mijlocul tuturor inselaciunilor lumii acesteia, vino inaintea Altarului si te roaga... Tot ce te striveste, pacatul tau sau al altora, slabiciunea, ispita, boala sau saracia, numai prin rugaciune poate fi alungat. Deci, roaga-te si nu te indoi. Credinta este arma ta."
*
La Camarasesti, toamna isi retrage grabit ultimele imagini si culori. In linistea amiezii, se aud pasii tematori ai duhovnicului Isache, ferindu-se de ispita cuvantului, in timp ce maica stareta Cristofora priveste nostalgic la flori, la verdele de otava al campului, la merii inveliti cu panza groasa pentru iarna, amintindu-si de vizita unui preot italian, care, privind stelele stralucitoare de august, a exclamat cu uimire: "Ce minune! La voi, cerul pare mult mai aproape ca in Italia". Fara sa-i raspunda, maica Cristofora a zambit. Daca ar fi privit mai atent cerul, preotul italian ar fi observat ca stelele si bolta intreaga stau sprijinite pe turla dreapta si neclintita a bisericii Camarasesti.
Fotografii de
Iulian Ignat si Ion Longin Popescu (2)