Orasul de argint
Doamnei Ghinca Iliescu nu-i mai place in Balcic. De o jumatate de veac vrea sa isi vanda casa. O casa mare, galbena, cuprinsa intr-un brau de alte case galbene, vechi, romanesti, ce coboara de-o parte a strazii Ciornoe More. Deasupra usii, o tablita se leagana in bataia vantului sarat al marii: "Hotel Speranta". Alaturi, pe zidul secular, batrana Ghinca a scris candva cu litere negre, de catran, "De Vanzare". Cu obida a scris. Cu litere ca de doliu. Azi, iese tot mai rar in balconul de fier impletit, pentru a privi strada. Eleganta strada cu case romanesti, ridicate pe vremea cand Regina Maria a Romaniei isi avea rezidenta de vara in Balcic, in castelul ei de pe malul marii; o strada luxoasa inca si azi, ce coboara in serpentine catre falezele de marna alba, spre marea abia intrezarita printre zidurile de piatra ale gradinilor. Altadata - zice doamna Ghinca - nu puteai gasi cu privirea linia dintre apa si cer. Totul in fata ta era albastru. Nu vedeai linia. Altadata, zice aceeasi doamna Ghinca, piatra cea aspra a caselor Balcicului, gaurita de scoici si fosile din vremurile de-nceput ale lumii, era mereu calda. Cumva... luminata. La fel fantanile, geamiile, cafenelele, drumeagurile in scari sau pietele stralucitoare. Piatra iradia, pastra inauntrul ei razele soarelui. Orasul intreg scanteia ca argintul. Batrana marturiseste ca, azi, parca aceasta lumina s-a stins. Zidurile au palit, devenind cenusii si sfaramicioase. A iesit lumina din ele, ca un duh. S-au stins in urma cu vreo optsprezece ani, cand barbatul ei a murit. Strasnic barbat. "Ruman". Cat a trait el, Balcicul era inca frumos. "Al` data era frumuseata aici, in Balcicu` nostru. Maaaare frumuseata! Orasu` albu i se spunea. Asa-l stiau toti oaminii peste toate tarile si peste toate pamanturile, in vremea la Regina Marie. Iti lua lumina ochilor, stralucea in flacari de argintu! Acuma nu mai e frumos. Parc-o murit orasu` nostru de argintu`..."
Regina ultragiata
Doamna Ghinca e una din ultimele romance ramase in Balcic. Are 80 de ani, traieste singura in casa asta mare, doar cu fata ei, unica ei fiica, pe care o cheama Vasilica, insa pe-aici toata lumea ii spune Janette, fiindca stie a vorbi franceza si spaniola (e cea mai cautata profesoara din oras), iar prin firea ei "latina", a devenit o adevarata pata de culoare a asezarii. Janette are vreo 50 de ani, e o femeie blonda, viguroasa, plina de viata, parca fara nici un ascunzis sufletesc - rade cu toata gura, plange cu lacrimi ca un copil, pare incapabila de a se exprima domolit, fara patima. Nu s-a casatorit niciodata, n-a gasit bulgarul cu care sa o faca. Sta singura cu mama ei, da meditatii la spaniola din zori pana-n noapte, vor amandoua sa stranga bani, sa vanda odata casa asta si sa plece. Nu stiu unde, ar dori in Romania, dar acolo toate rudele lor au murit. Nu stiu inca unde, dar ar vrea sa plece. Sa isi schimbe viata. Sa plece.
In salonul larg, de la etaj, aerul e proaspat si racoros. Tavanul nespus de inalt, clantele usilor, albe, ajung aproape de statura unui om. O casa boiereasca, romaneasca, veche de la 1886, frumoasa si acum. Acesta e, de fapt, tot "Hotelul Speranta" - cele cateva odai uriase de la etaj, pe care doamna Ghinca le inchiriaza cu 10 leva pe zi, iar pentru romanii ce se nimeresc pe-aici vara si-i cad la inima, le da chiar gratis. Ca sa mai aiba cu cine vorbi. Ca sa primeasca vesti de "acasa". Pe pereti atarna tablouri albastre cu marea. Aceeasi mare din Romania si de-aici. Janette framanta in palme o fila de ziar bulgaresc, publicata nu de mult, din care ne citeste cu glas rastit, ca Regina Maria a fost prostituata, ca pe vremea ei localnicii din Balcic au dus-o greu. Janette tipa. Suduie. Sangele ii zvacneste in obraz. Rasuna peretii batrani, de glasul ei ascutit. Cum se poate asa ceva? Oricine de pe-aici stie ca acelea au fost vremuri "de aur", ca atunci s-a tras lumina electrica in felinare, ca oamenii au trait fara lipsuri, "ca-n Gradina Raiului". A aflat asta de la mama sa, de la bunica ei, Domnica, care a lucrat la "palat" si o vedea aproape zi de zi pe Regina. De la turcii si bulgarii batrani de azi (pe unii aveam sa-i cunosc eu insumi) care, cand pomenesc vremurile acelea, plang de dor. Batrana Ghinca isi astupa urechile, ii porunceste mereu sa inceteze, sa nu mai citeasca, ca nu mai are rost. "Prostii! Minciuni! Numai minciuni!" Ea stie. Toata viata ei a facut case in Balcic. A fost un fel de sef de santier, a ridicat nenumarate hoteluri si case de vacanta, dar mai ales a vazut cum se darama case si cartiere vechi, cum se strica fata orasului acestuia regal. "Sub ochii mei s-o stricat si s-o furat totu`. O furat tot din palatu, o facut din palat un "muzei" de istorie bulgara. O fost frumuseata aici, si acuma nu mai e nimica. Cand vad cum se darama locurile vechi, rumanesti, si-acuma se fac vile urate, halandala, eu plang. Ma doare! Ma doare sa vad cum moare Balcicu` nostru, Balcicu` a lu` Regina Marie. De aia vreau sa plec de-aicea: ca sa nu mai vad. Mie aicea nu-mi mai place nimica..."
Regi si tigani
Batrana Ghinca e tunsa scurt, sever, parca din numai cateva scrasnituri de foarfece. Trasaturile chipului ii sunt ascutite, incordate. Anumit nu vrea sa se machieze, sa se dichiseasca, desi are o alura si gesturi nobile, de adevarata boieroaica. Poarta mereu o vesta groasa, militaroasa, chiar si verile pe calduri. Zice ca in casa asta parca ii e vesnic frig. Iese rar, fara a se gati special, caci n-are pentru cine. Se opreste pe strada doar cand ii mai intalneste pe acei cativa turci, tigani sau bulgari batrani, care stiu romaneste de pe vremea Reginei. Ei ii spun "buna ziua, stimata doamna", iar ea se bucura nespus auzind asta. Povestesc putin despre Balcicul de odinioara. Apoi se despart. Ghincai ii pare rau ca, an dupa an, oamenii astia tin minte romana tot mai putin. "Cuvinte pe care le stiau anu` trecut, anu` asta nu mai pricep. Is tot mai putini ai care stiu rumaneste. Batrani, numai batrani. Nu mai am cu cine vorbeste. Si fata mea o uitat mult, aproape ca nu mai stie. Oaminii uita repede tot ce-i frumos..."
Da, probabil ca e chiar ultima romanca "pursange" ramasa in Balcic. Ghinca nu are stire sa mai existe alta. "Taticul" ei a fost din neamul Marza, "mamica" din neamul Bicut. Traiau intr-un sat din "imprejunea" Bucurestiului si "s-au refugit" pe Dunare din cauza "flamanziei". Au venit in Balcic. Au venit in Rai. Pe barbatul ei l-a chemat Leonida Iliescu, familia acestuia era din partile Tulcei. Ghinca l-a iubit mult pe Leonida al ei. Pentru el a ramas aici. "Totdeauna, pana la moartea lui, eu am tot vrut sa plecam, sa iesim de aici. El n-o vrut sa iasa. El o iubit Balcicu` chiar si asa, farmat de comunisti..." Aflu ca acest Leonida Iliescu a fost coleg de scoala primara cu Regele Mihai. Ca scoala romaneasca se afla putin mai sus, pe aceeasi strada Ciornoe More, doar ca astazi nimeni nu-si mai aminteste de asta. "Da, barbatu` meu o fost la scoala aicea, cu Mihai. O fost nascut in 21, acelasi an ca si Regele.In casa unde-o fost scoala rumanilor, acuma s-o facut "muzei", galerie bulgaresc de arta. Acolo o terminat Regele clasa patru. Cu tigani si cu bulgari si cu turcii din mahalale. Aicea l-o dat bunica-sa, Regina Marie. Nu l-o dat la Bucuresti or la Paris, l-o dat aicea. Aicea, cu tiganii si cu bulgarii. Sa se-nvete cu greul. Asa! Asa de tare o iubit Regina Marie Balcicu` nostru..."
Sultana
De cel putin optsprezece ani, doamna Ghinca nu mai merge la "palat". Asta, desi casa ei e foarte aproape, doar vreo zece minute de mers pe malul marii. Ti-e greu sa crezi asa ceva. Toti oamenii Balcicului se duc acolo, macar din cand in cand, verile. Acolo e singura plaja a statiunii. Dar ea nu se duce. Din convingere. Din credinta. Zice ca nu se poate duce, daca stie ca intreg "palatu" a fost furat, cu amintirile lui cu tot. Au furat viile, livada regala. Au furat mobile, vitralii, oglinzile cele scumpe. Au furat celebrul tron cu lei, pe care Regina sta sa priveasca marea. A disparut superba ei cada de marmura roz, iar robinetele din aur au fost schimbate cu unele de inox, ca-n apartamentele comuniste. Prin odai, in locul acestor comori au pus icoane aduse de la Sofia sau ceramica veche ce dovedeste continuitatea istorica bulgareasca. Ghizii uita sa le mai povesteasca turistilor despre epoca romaneasca a Cadrilaterului. In castelul numit Tenha-Juvah (Cuibul singuratec), inima Reginei nu mai este. Dar nu mai este nici sufletul ei.
Doamna Ghinca bate cu unghia in foaia aceea botita de ziar, citita de mii de ori pana atunci, cu manie. "Nu-i oara-ntai (intaia oara) cand scrie asa in ziare. Minciuni! Numa` minciuni, mamico! Va zic eu cine-o fost Regina Marie: o fost Mama la toti oaminii de aici! Mama o fost. Sultana ii zicea toti in Balcic. Sultana! Umbla pe oriunde fara soldati care s-o pazeasca. N-avea la ce sa se teama, ca toti o iubea! Se bucura lumea s-o vada, cand cobara din "palatu" ei. Chiuia lumea pe strazi! Dimineata se ducea in "mahalaua" tiganeasca sa bea "cafea" cu tiganii, cu tigancile. Asa femeie blajina era Regina noastra. Soacra mea, Domnica, o vazut-o afara, in fata colibelor de lut, cum bea cafea diminetile cu tigancile si bulgaroaicele sarace, cum le asculta nacazurile lor. Umbla din casa-n casa si le da la oameni bani in mana. Si lemne da si mancare da si faina da. Le aducea la oameni acasa. De toate le da. Oaminii se-nchina in fata ei ca la sfanta. Si bulgarii si turcii si tatarii si tiganii. Le-a dat si "case" (case) la oamenii nevoiasi. Asa, gratis. "Cadau"! N-a fost nimenea flamand sau fara lemne atuncea. Nu ca acuma, cand lumea moare de flamanzie. Da` ziarele scrie cat de rau o dus-o oaminii pe timpu` Reginei Marie. Atuncea, toti din Balcic multumeau la Dumnezeu in biserici c-o au pe Regina langa ei. Era unii care se vindecau de boli numa` cand o vedeau pe Ea ca intra-n bordeiu` lor. Ea era de-a lor, vorbea si se purta la fel ca dansii. Nu era ca sa se tana fudula ca-i Regina. Soacra-mea, Domnica, o vedea cum se-mplimba cu "faitonu`" (caruta) manat de tarani. Statea acolo sus, in faiton, frumoasa, si radea la oamini si toti se-nchina in fata ei. Era-mbracata ca turcoaicele din Balcicu` nostru, cu haine largi, asa, cu "salvari" de-aceia albastri sau mov si cu pantofiori albi, rasuciti. Numa` cateodata, la ocazii, o vedeai ca iesea in vesmintele lungi, din muselina alba, tot asa largi, in valuri, cu capu-nfasat intr-un sal alb, matasos, si la gat cu un giuvaer grozav, rotond, care sclipea ca soarele din cer si la care oaminii-i ziceau ca-i "cel mai mare safir din lume". Era frumoasa Regina noastra. Tare era frumoasa Regina noastra Marie..."
Corabierul Hasan
Imi place cum spune cuvintele, asa stangaci, doamna Ghinca. Ma duce cu gandul spre rostiri vechi, aromanesti poate, spre timpuri nebanuite ale graiului. In holul "Hotelului Speranta" intra pasind delicat o tanara bulgaroaica. Blonda, strasnic de frumoasa. Janette o ia de brat si-o conduce spre una din odaile cu usi imense. Inainte de-a incepe ora de spaniola, se repede pana la capataiul patului ei si deschide lada de asternuturi. Inauntru se afla o movila cafenie de carti romanesti. Poezie, povesti pentru copii. "Asta-i comoara mea. O s-o iau cu mine, peste orice tari voiu pleca. O sa plecam, eu si mamica mea. O sa vindem casa si-o sa plecam. La revedere", zice soptit, iar usa cea alba se inchide in urma ei, cu solemnitate.
Raman singur cu doamna Ghinca. Cand de dincolo incep sa razbata primele franturi de cuvinte in spaniola, semn ca lectia a inceput, batrana isi apropie obrazul de mine si-mi marturiseste, la fel de tainic, ca ele n-o sa poata vinde casa asta niciodata. Da, e ca un blestem. Ele sunt nevoite sa ceara mult, nu pot s-o lase la mai putin de 120.000 de euro. E casa inalta, buna, aproape de mare. E casa romaneasca, de aproape un veac si jumatate. Dar nimeni n-o sa le dea pe ea atatia bani. Azi, lumea isi face vile moderne, din carton cu termopane, oamenii vor sa se imbogateasca repede. Cu banii astia iti poti ridica o vila noua. In scurta vreme, Balcicul va arata ca o Mamaia romaneasca. Ea stie asta. Doar a lucrat in constructii. Dar n-o poate lasa mai ieftin. S-ar supara barbatul ei, Leonida. S-ar supara buna ei soacra, Domnica. Si "mamica" Bicut. Si "taticu" Marza. Si tot neamul. In casa asta a gazduit mari pictori ai Romaniei. Aici venea la ceaiuri fostul primar Mosescu, in haina lui cu carouri albastre si cu palaria cea alba, rotunda, coloniala. Aici, in salonul asta, l-a primit acum fix jumatate de veac pe "domnu` Hasan", vestitul corabier personal al Reginei. Cand vorbeste despre turcul acesta, Ghinca ii spune doar asa: "domnu Hasan". Cu mare respect. El avea sa ii viziteze adesea, dupa moartea Reginei, mai ales pe vremea comunistilor. Avea sa doarma multe nopti pe la ei, de fiecare data cand sosea din Turcia, cu trebi. Era prieten bun cu Leonida. Vorbeau mult impreuna. "Domnu` Hasan" era un om bun si le povestea. Le povestea cum o "implimba" pe Regina cu corabia, o corabie mare, lunga, de douascinci de persoane, pentru "musafiri", dar de multe ori, nu mai era nimeni altcineva, doar el, singur cu Regina, pe apele marii, si panzele ce se deschideau in vant ca niste aripi albe, iar el se pricepea sa struneasca singur barca cea uriasa, el, lotreanul cel vanjos, puternic, iar Ea, Regina, sta singura in varful barcii si privea... Adesea plecau departe, in larg, pierdeau tarmurile. Stateau singuri amandoi, in mijlocul infinitului de ape. Regina nu zicea nimic. Doar privea, cu gandurile plutind spre alte zari. Si atuncea, deodata, Ei ii venea ideea sa mearga pana in Istambul, sa bea o cafea - doar ca sa bea o cafea -, iar el, turcul cel tacut, se supunea si mana incet, corabia, intr-acolo. Mergeau la Stambul, doar ca sa bea o cafea. Ei ii placea sa inoate. Dupa ceasuri intregi de inot, iesea din valuri nu obosita, ci zambind cu intreaga fata. Urca in barca fericita. De parca n-ar mai fi fost Ea. De parca tocmai atunci s-ar fi nascut, iesind din apele marii...
Cel mai rau ii pare doamnei Ghinca ca nu a facut o poza cu acest corabier de poveste. Doar a venit de atatea ori in casa lor, il tine minte "ca ieri". Barbat scund, cu pieptul bombat, cu chipul rumenit de vant si ochi ingusti, ca mongolii. Frumos barbat... Pana la batranete, pana la moarte, el a aratat tot la fel. Nu s-au cunoscut anii pe chipul lui. "Oh, domnu` Hasan..." Isi aminteste mai cu seama ziua aceea in care el a venit pe mare si i-a adus in dar o pereche de pantofi albi. "A intrat in casa asta si mi-a dat o pereche de "papuci" albi, frumosi, adusi pentru mine din Turcia. A zis in romaneste: "Pentru dumneavoastra, stimata doamna". Asta n-o uit cat traiesc. Erau albi, luciosi, sclipeau tare frumos, in multe ape. N-am mai primit niciodata asa frumosi. Era "papuci" ca de regina. Mi i-am pus si era comozi. Moi, calzi. Cand mergeam cu ei prin Balcic, totdeauna ma gandeam la domnu` Hasan si la cum o ducea el cu barca pe Regina noastra. Cu pantofii ai albi in picioare, ma-nchipuiam ca-s si eu, asa... un picut de Regina Marie, in sufletu` meu..."
Dor de acasa
...Si dac-ar fi sa vanda casa, totusi ar vrea sa se intoarca in Romania. Da, acolo ar vrea sa plece. Dar nu mai au pe nimeni. Tot neamul ei s-a stins aici, in Bulgaria. Mai ramasesera pe la Constanta si Sibiu cativa din neamul lui Leonida, dar ultimii au murit nu de mult. Isi aminteste cu lacrimi ce bucurie era altadata, cand pornea, impreuna cu barbatul ei si cu Janette, catre tara. Asteptau clipa plecarii ca pe un epocal eveniment. Numarau zilele. Mergeau intai la Constanta, la Tulcea, apoi la Bucuresti. Pe la fratii si verisorii barbatului ei. Tot drumul era numai un raset si-un cantec. "Dincolo", parca si comunismul li se parea mai bland. Erau asa... fericiti. Pastreaza in amintire indeosebi o anumita calatorie, cand s-au dus sa o boteze crestineste, la Bucuresti, pe fiica lor, Janette. Au plecat in zori, intr-o zi de vara. Ghinca avea in picioare pantofii cei albi. "Papucii" care-o faceau sa se simta Regina. "Da, tin minte c-aveam pantofii ai albi, sticlosi, a lu` domnu` Hasan. Fiica noastra, Vasilica, era de noua ani de zile si-o ramas nebotezata. Noua ani avea Vasilica! Aicea, in Bulgaria, nu s-o putut sa botezi. N-aveai voie. Nici acasa, nici in biserica. In Balcic erau ramasi mii de copii nebotezati. Si-atuncea, barbatu` meu a zis sa mergem in Bucuresti, in biserica. In Bucuresti, in biserica, ca s-o facem crestina! Si ne-am dus. Acolo, cand am ajuns, imediat s-o dus vestea, din om in om: "Aveti grija ca se boteaza din Bulgaria, de la Balcic, un copil!". O aflat lumea. Si va jur pe Isus din cer: s-o umplut biserica! Apareau din toate cartierile. Veneau! Credeam c-o sa fiu doar eu, cu barbatu` meu si cu fiica noastra. Singuri. Da` o fost sute de oamini... Sute de oamini dezradacinati. Alungati odinioara din Cadrilater, veniti acum la crestinarea unui copil din mult-iubitul lor oras de pe celalalt tarm al marii. Si toti vorbeau: "Aveti grija!...". Si toti ziceau: "Veniti! Veniti! Astazi se boteaza la noi un copil din Balcic!...""
Si dac-ar fi sa plece, totusi, ar dori Romania. Chiar daca acolo toti ai lor au murit. Nu mai conteaza. Le leaga ceva de pamanturile acelea de deasupra Dunarii. Ceva, nu stiu nici ele ce anume. Ele amandoua. Nu trebuie decat sa vanda si sa plece. Doar sa vanda. Sa plece. Sa isi schimbe viata.
(Fotografiile autorului)