Era primavara. Peste satul meu, Provita de Jos, innebunisera prunii-n floare. Dealurile si gradinile albisera de-o apriga ninsoare de petale. Era o forfota in lume, de parca se anunta o mare intamplare. Provitenii iesisera cu mic, cu mare la lucru prin livezi si gradini. Toate erau bune si la locul lor, numai mie imi ardea inima de dor. Multa vreme n-am inteles cine ma ducea prin paduri, cine ma striga in nopti cu luna, cine ma indemna sa cant, sa scriu, sa plang... In sufletul meu, sentimentele se adunau si se desfaceau ca petalele de flori. Era prima batere din aripi a iubirii. Incepusem sa fiu mai mult atenta la infatisarea mea, voiam sa fiu placuta, sa fiu remarcata si la urma sa fiu aleasa de un flacau. Aveam 18 ani. Prinsesem drag de-un baiat dintr-un sat vecin, un baiat inalt, saten, cu parul lung, pe spate, cum sunt feti-frumosii din povestile copilariei. Pentru mine era viteazul biruitor de rele si ispite, venit dintr-un tinut legendar. Avea ochii negri ca mura si rasul ca o raza de soare. Eram topita dupa el. Cu nerabdare asteptam sa vina sambata seara si sa ne intalnim la hora. In urma cu 35 de ani, se mai pastra in satul meu traditia cu frumoasele hore, pana noaptea tarziu.
Cand ne intorceam acasa, drumul nostru trecea printr-o gradina. Ne tineam de mana si numaram stelele. Si pentru ca ne uitam la cer, ne poticneam de cate-o butura sau de iarba, si cine cadea primul, drept pedeapsa, trebuia sa-l sarute pe celalalt. De cate ori n-am cazut dinadins, numai ca sa fiu sarutata! Pedeapsa asta era cea mai frumoasa. Asa o tineam pana acasa, si la poarta o luam de la inceput. Pe atunci, o fata nu se ducea singura la hora, ci numai impreuna cu mama sa. O fata singura insemna ca nu este o fata cuminte. Saraca mama! Multe nopti m-a asteptat undeva, langa casa, pana cand ma hotaram sa-mi iau "la revedere" de la dragostea mea. Glumeam, radeam, ne sarutam si nu ne mai saturam. Imi era sufletul plin de o bucurie care credeam ca va tine toata viata...
Ce vremuri! Cum as putea sa uit vreodata iubirea mea sincera si curata! Neprihanirea pastrata ca o comoara pana la maritis. Mi-aduc aminte cum ma lua bunica si ma ducea prin fanete sa cautam o floare rara: "floarea rusinii". Asa se numea, era alba si la mijloc cu o inflorescenta de culoare maro-inchis. In vremurile de demult, floarea era mare, invoalta, o vedeai de departe. Cu timpul, si-a micsorat dimensiunea, era o floricica abia bagata in seama. Astazi, aproape ca a disparut. Tot bunica mi-a spus ca micsorarea acelei flori se datoreaza faptului ca lumea nu mai are rusine, ca s-a dedat la multe pacate, si natura ii raspunde cu dojeni. Dar eu nu aveam nimic de ascuns. Ma intalneam cu iubitul meu prin ierburi, prin gradini, iar ierburile erau fantastic de verzi, de albastre, de albe... In maini si in suflet cu "floarea rusinii", ne juram iubire vesnica. Eram cuminti (la trup si la suflet) ca zorile diminetii, ca florile de cires... De multe ori, pana si nevinovatele sarutari mi le inchipuiam grele de pacate si mi-era teama ca ma cearta Dumnezeu pentru ele. Asa era atunci si era bine.
Apoi anii au trecut. El s-a dus cu serviciul departe, in tara, eu am ramas in sat. Am corespondat o vreme, dar cu timpul s-au rarit scrisorile, s-au risipit sentimentele, de parca nu au fost. Asa a fost sa fie. Apoi a venit un baiat din satul meu si m-a cerut de nevasta. De frica sa nu raman fata batrana m-am maritat. A fost ca-n zicala: "Am iubit pe cine mi-a placut, m-am dus dupa cine m-a cerut". N-am stiut ce avea sa urmeze. Prima iubire e o boala fara de leac. Tanjesti dupa ea toata viata. Si azi, dupa atata vreme, mai trec prin gradina unde ma poticneam dinadins pentru un sarut. Si azi, prin fanete mai caut "floarea rusinii". A disparut. A fugit, luandu-mi cu ea cumintenia si iubirea.
Georgeta Grosescu - com. Provita de Jos,
str. Varful Crucii nr. 663A, jud. Prahova
"Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt"
Nu am sa va spun ce varsta am. Nu mai sunt adolescenta, dar nici nu am trecut de prima tinerete. Am fire albe de par la tample si o experienta de viata care m-a marcat si m-a impovarat cu amintiri prea multe si prea dureroase. Trecutul meu este un dezastru in adevaratul inteles al cuvantului: o tornada care m-a pustiit sufleteste si a maturat totul in calea ei. Dupa ani si ani in care am muncit, am sperat, am visat - am ramas fara nimic: fara familie, fara casa la care am muncit cu mainile mele, fara o slujba care sa imi asigure traiul, desi sunt economista, o profesie menita sa-ti aduca bani. Apasata de singuratate, cautand sens unei existente ce depasise de mult pragul suportabilului, renuntasem sa mai descopar acele mici bucurii care te ajuta sa supravietuiesti, chiar si atunci cand simti ca totul in jurul tau se prabuseste. Si totusi... aveam langa mine parintii si pe Dumnezeu. Am luat-o de la capat. Fara lamentari, fara vorbe mari, incercand sa nu ma las coplesita de dificultatile si oboseala unui nou inceput. A fost greu, dar nu imposibil. Iar cand ma obisnuisem cu ideea ca voi ramane singura pentru tot restul vietii, deoarece nu mai aveam incredere in nimeni, minunea s-a infaptuit. Am cunoscut un Om, un barbat care a reusit sa darame din temelii zidul de piatra pe care il cladisem in jurul meu. Cu o rabdare de inger, cu gesturi de cavaler pe care unii le-ar considera poate demodate, cu o grija si o tandrete fara margini, a reusit sa imi readuca zambetul pe chip, sa ma faca sa simt din nou fiorii dragostei impartasite, acea neliniste dulce care te face sa plutesti si din cauza careia simti fluturi in stomac.
Cum sa va explic? Lumea este mai buna pentru ca exista el. Soarele este mai stralucitor pentru ca exista el. Iarba este mai verde pentru ca exista el. Nimic nu este greu, pentru ca exista el. Intrebati-ma de ce il iubesc si nu am sa va raspund ca nu stiu. Il iubesc pentru grija pe care mi-o poarta, il iubesc pentru dragostea care se citeste in ochii lui, ori de cate ori ma priveste, il iubesc pentru fiecare vorba buna pe care stie sa mi-o spuna in momentele grele, il iubesc pentru ajutorul pe care mi-l da in orice imprejurare, il iubesc pentru felul in care stie sa ma asculte, sa ma priveasca, sa ma iubeasca.
Nu este o dragoste adolescentina, mistuitoare, plina de neprevazut, ci una cuminte, asezata, bazata pe respect. Ne respectam ca oameni, ca prieteni, ca iubiti. Comunicam tot timpul si despre orice. Ne intelegem din priviri si nu este o simpla figura de stil. Ne plac aceleasi lucruri, aceiasi oameni, avem acelasi vis: o familie unita, plina de dragoste si intelegere. Pentru ca oricat de sarac ar fi un om, el este bogat daca are o familie. Totul este minunat in doi: bucuriile sunt duble, necazurile se injumatatesc. Este un miracol sa ai langa tine un om pe care te poti baza in orice situatie, care te sustine in momentele grele, care se bucura de realizarile tale si iti da puterea de a merge mai departe.
Dragostea este liantul intregii noastre existente, iar o familie unita este cel mai frumos mod de implinire a acestui sentiment. Si va pot spune, cu toata certitudinea si din proprie experienta, ca o mare iubire nu este neaparat apanajul tineretii, ci al unui suflet curat, plin de candoare si simtire.
"Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se
Doua culori care nu s-au vazut niciodata
Una foarte de jos, intoarsa spre pamant
Una foarte de sus, din infrigurata, neasemuita lupta
A minunii ca esti, a intamplarii ca sunt!"
Claudia Grigore - Aleea Castanilor nr. 6,
bl. A5, sc. D, ap. 16, et. 3, Slatina, jud. Olt
Poveste fara poveste
A fost odata ca niciodata. A fost un Fat-Frumos care, de fapt, nu era ca toti feti-frumosii din basme, pentru ca acesta nu e un basm, iar el nu era nici macar frumos. Dar, nu se stie de ce, fetele il iubeau.
Fat-Frumos venea la Universitate, nici calare, nici pe jos, ci cu tramvaiul, si cobora cu aerul nepasator al insului care crede ca nimic din jur nu merita atentia lui. Dintr-odata, privirea aceasta il instapanea peste toate, iar fata il adora ca un supus care crede ca Imparatul nu poate fi altfel decat dispretuitor. Pentru ca pe atunci ea cunostea realitatea mai mult din carti, si chiar daca a ajuns sa o cunoasca si altfel, anticipam ca tot nu i-a folosit, desi se zice ca a cunoaste inseamna a detine controlul. Dar fata nu se gandea la lucruri asa de concrete, caci facuse o descoperire: abolise legea gravitatiei terestre.
Ce sa mai povestim! Finalul, desigur, il cunoasteti. Desi puternica, in scurta lor relatie, a devenit slaba. Degeaba isi dorea fata sa fi fost invers. La urma urmei, era doar un student intre atatia altii. Si totusi, suflarea lui a transformat-o in pulbere de aur, asa cum vedem in iunie pe bulevardele cu tei. Fata aceea nu mai exista: i-am luat locul eu, cea care povesteste.
Imi vin in minte, ca un acompaniament al amintirii, numai imagini ale fragilitatii: baloane de sapun, jocuri de cuburi, desene pe nisip. Si toate se incheaga in jurul unei figuri concrete, cu valoare de simbol al iluziilor pierdute: orasul studentiei, plin de ispite si copt de soare ca un cartof in jar.
Nostalgia care m-a cuprins dureros-iritant are temeiul ei: nimic nu mai e astazi la fel de frumos ca la douazeci de ani. Dar a fost, intr-adevar, frumos? Cu un fel de dusmanie, incerc sa transez lupta aceasta dintre iluzie si realitate. Sentimentul, trebuie sa admit, e gratuit. Levitand cu gandul in jurul unui tanar - nici macar frumos - care poate m-a iubit sau nu m-a iubit, ma aseman pisicii care se repede asupra oglinzii. Dincolo de ea nu e nimeni. Doar o iluzie.
Mihaela C. - Botosani