Si atunci, ca si acum, protagonistul a fost Pd-ul, iar "actorul" principal, atunci ca si acum, a fost Traian Basescu. Se stie cum s-a finalizat prima guvernare de centru-dreapta postcomunista. In 2000, coalitia Cdr-Pd-Udmr a suferit o infrangere catastrofala, Pntcd-ul, partidul ce asigura sefia administratiei, disparand - pur si simplu - din Parlament. Udmr-ul s-a salvat prin electoratul sau stabil (devenind chiar partener de guvernare al Psd-ului), iar Pnl-ul "a scapat" micsorat, cochetand - o vreme - cu noua putere. Doar Pd-ul, condus de acum de Traian Basescu, a supravietuit onorabil, desi baza lui electorala era destul de modesta. In raport cu omnipotenta Psd-ului, el facea figura unui partid inflexibil, decis sa lupte pana la capat. Micul David a realizat insa ca nu-l poate infrange singur pe Goliat, alianta cu Pnl-ul, tratata cu suficienta de Psd, devenind fireasca. Mai ales ca in fruntea liberalilor ajunsese un politician pragmatic, capabil sa-i tina uniti, T. Stolojan. Grupate in Da, cele doua partide (mai marele Pnl si mai micul Pd) au reusit sa impuna un nou presedinte al tarii si sa constituie o noua alianta de guvernare. Trebuie insa amintita "curioasa" rocada ce a facut ca reprezentantul Pnl (repet, partidul mai mare in acel moment) sa piarda presedintia statului, multumindu-se numai cu sefia administratiei. Dupa retragerea lui Stolojan, noul lider al liberalilor, C. Popescu-Tariceanu, a devenit, inevitabil, prim-ministru. De aici au inceput framantarile ce zguduie puterea in functiune.
Aceste framantari erau previzibile. Mai intai, pentru ca Da a trebuit sa coopteze nu numai Udmr-ul, ci si Pc-ul (fostul Pur) intr-o majoritate parlamentara extrem de fragila. Pc-ul a intrat in Parlament pe listele Psd-ului, clamandu-si atunci o orientare democrat-liberala, de care nu se poate lepada, desi a "naparlit" in formula conservatoare. Udmr-ul are obiective strict definitie, ce pot jena orice partid romanesc, pentru ca nu va renunta niciodata la ele, chiar daca vremurile (si contextele) s-au schimbat. Pc-ul si Udmr-ul pot oricand sa blocheze (sau sa rastoarne) o alianta (Da) ce are, aproximativ, aceeasi proportie electorala ca Psd-ul. Programul electoral al aliantei Pnl-Pd era, practic, condamnat de la inceput sa sufere o serie de "ajustari". Singura solutie valabila era, in situatia data, provocarea "anticipatelor". Da le putea castiga pe argumentul, folosit si de T. Basescu in alegerile locale, ca nu isi poate realiza programul pentru ca nu dispune de o majoritate coerenta. Din varii motive (unele marcat subiective), Pnl-ul a torpilat proiectul. Grupul "liberalilor autentici" din Pnl se temea ca, dupa alegeri, presedintele Basescu il va numi prim-ministru pe prietenul sau T. Stolojan, restabilit fizic intre timp si numit consilier la Cotroceni. Fisura provocata de refuzul liberal l-a impins pe presedinte, conducatorul din umbra al Pd-ului, sa revina la tactica utilizata intre 1996 si 2000: sublinierea incapacitatii sefiei administratiei de a concretiza un program de transformare radicala a societatii romanesti. Este drept ca, dupa aproape un an de la alegerile "normale", alianta Da nu a reusit sa depesedizeze administratia locala, sa schimbe presedintii camerelor Parlamentului, sa identifice coruptia la nivel inalt si s-o zdrobeasca, sa structureze bugetul de stat dupa programul anuntat etc. Vinovatul prezumat, ce va suporta consecintele electorale, nu poate fi decat partidul ce detine conducerea executivului, Pnl-ul. Paralela cu destinul Pntcd-ului este evidenta.
D-l Tariceanu a ezitat si a gresit. Demisia, anuntata si retrasa, pasivitatea la "loviturile sortii" (inundatii, alerte de pandemie etc.), lipsa de transparenta l-au facut pe premier sa apara drept o prada usoara pentru politicianul experimentat care este T. Basescu. Paradoxul este ca Pnl-ul, cu ponderea cea mai mare in Da, s-a mentinut tot timpul in defensiva, apeland la disculpari si compromisuri, desi ar fi putut sa-si impuna oricand "linia". Pd-ul nu poate in situatia actuala sa joace singur si sa castige. Este drept insa ca si o rasturnare de aliante, prin formarea unei majoritati Pnl-Psd-Udmr ar fi mortala pentru liberali, care au mai suferit consecintele unor convietuiri cu "dusmanul". Prins intre doua tendinte (de mentinere sau de rupere a Da), incapabil de ofensiva, Pnl-ul este condamnat la "baltire", anuntandu-se ca o victima sigura a viitoarelor alegeri. Pd-ul continua sa-i administreze mici intepaturi ce, treptat, ii vor provoca o hemoragie intensa, cum s-a vazut in cazul "telefonului la procuratura". Contactarea de catre premier a procurorului general nu a fost un caz anormal, pentru ca era firesc sa se informeze despre situatia lui Dinu Patriciu, unul din liderii si sponsorii puternici ai partidului. D-l Tariceanu nu a influentat actul de justitie, dar a gresit ca nu si-a facut public gestul, normal, revin, atunci cand este vorba de membrii partidului pe care il conduce. Repetate, astfel de situatii vor face ca trendul electoral al Pnl sa devina marcat descendent, desi primul ministru nu poate fi demis pe cai constitutionale.
Ce-i ramane de facut, in context, "batranului" partid? Ratarea fuziunii cu Pd-ul, in care Pnl-ul era indreptatit sa solicite conducerea, lasa doar doua posibilitati: fie fortarea "polului popular", facuta printr-o fuziune cu "mostenitorul" Pntcd-ului, Ppcd-ul, si trecerea la o formula ofensiva in coalitie, fie scindarea. In ambele situatii, Pnl-ul trebuie sa se transforme. In ultima insa este condamnat la un inevitabil deces.