Cand am ajuns la Manastirea Agafton, toamna mirosea a nuci si frunze uscate. Totul pare acolo frumos si vechi: fosnetul stins al padurii, satul de maici, cu casute cu prispa si pridvor taranesc, linistea de dinaintea vecerniei si straturile cu tufanele din fata chiliilor, un mic rai floral, ca o pregustare a impacarii cu cele ceresti.
Saraca si retrasa tacut la adapostul unor tei batrani, manastirea nu are ziduri protectoare si nici porti falnice de stejar. E un sat molcom si fara viata, cu multe case abandonate, cu ulite si poteci napadite de iarba, cu doua biserici vechi si o staretie modesta, ce tine loc si de trapeza, si de arhondaric. Jur imprejur, cat vezi cu ochii, se intinde padurea - nelinistita si misterioasa, ca un vers eminescian.
Mi-au placut Agaftonul, biserica si chiliile acoperite cu sita, aromele pastoase ale toamnei, clipocind in nuante filigranate de verde, galben si mult ruginiu. Mi-au placut tristetea caselor si saracia demna a maicilor bolnave si ostenite de atatea rugaciuni, gata oricand sa-ti povesteasca, aproape plangand, cum au fost alungate din manastire in 1959 si prin cate au trecut pana sa revina in metocul lor de inchinaciune, in dragul si ingerescul Agafton.
Pasind prin livada mohorata a manastirii, ma preumblam alene si nehotarat, cautand ceva ascuns, imprecis si fara nume - o stare, un gand, o amintire ce nici macar nu-mi apartinea, pana am ajuns in cimitirul bisericii din vale si m-am oprit, tresarind, in dreptul a trei cruci infratite, pe care scria cu litere adanci si improspatate: Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu - matusile cele credincioase si iubitoare ale lui Eminescu. Nu a mai fost nevoie sa intru in vorba cu nici o maica batrana, batandu-i la poarta si iscodind-o cu intrebari fara rost. In clipa aceea, am inteles. Brusc, tristetea si nostalgia tulburatoare din jur capatau un nume. Ajunsesem in chiar locul copilariei lui Mihai Eminescu.
"Fiind baiet, paduri cutreieram"
In timpul zilei, Agaftonul e un loc pustiu. Impovarate de boli si neputinte, maicile stau retrase in ghiocul chiliei, cautand linistea rugaciunii. Pentru multe dintre ele, manastirea e deja un capat de drum, o ultima oprire, dupa ce, vreme de 40 de ani, au ratacit prin lume, cu speranta tot mai pierduta ca odata si odata, clopotele Agaftonului vor reincepe sa bata, masurand inserarile, slujbele si orele de priveghi din biserica.
Iesita in pragul casei, maica Adriana priveste galbenul de miere al soarelui de toamna, asculta fosnetul frunzelor si al nevazutelor insecte, cugeta si ia aminte, dupa care face o cruce mare si o plecaciune adanca, murmurand cu buzele ei obosite si arse de sete: "Mare esti, tu, Doamne. Fara egal este puterea Ta". Pare ca nu se mai satura privind in jur si surade fericita.
In chilia ei simpla si taraneasca, mirosind a var proaspat si a gutui insirate cuminte pe pervaz, zaresti o candela si cateva icoane, o carte de rugaciune, o cruce si un Acatistier si, alaturi, pe o policioara de lemn, doua fotografii inramate simplu, infatisand - nu sfinti sau duhovnici celebri, ci pe Eminescu, alaturi de matusa Olimpiada, monahia cu ochi rotunzi si adanciti in orbite, atintiti sever la ratacirile si desertaciunea lumii. Maica Adriana ofteaza si prinde o bruma de lacrimi in gene, ca amintindu-si de o ruda apropiata sau de cineva drag. Da, l-a "cunoscut" pe marele poet. L-a "vazut" cum arata si cum se plimba prin manastire, prin povestirile batranei sale starete, Agafia Moise, care, copil de 7 ani, a intrat in casa matusilor lui Eminescu si a ucenicit apoi alaturi de ele. Acum, amintirile Agafiei sunt ale maicii Adriana, o mostenire de mare pret. Maica Adriana pastreaza tot ce i-a lasat stareta: lucruri marunte, doua fotografii ingalbenite, cateva intamplari si un nume de alint, "Mihaita", cu care matusile isi intampinau in vacante nepotul, pregatindu-i mancarea, in timp ce copilul se strecura in livada si mai departe, in inima padurii, doar cu o desaga ciobaneasca pe umar - o straita de lana invarstata cu rosu, mereu impovarata de o carte, doi-trei covrigi uscati si cateva mere.
S-a pastrat putin din trecerea poetului prin Agafton, dar putinul acesta face cat o pagina sfanta de istorie. Era credincios Mihaita si cu dragoste de cele sfinte. Nu-i placea sa se joace ca alti copii si nici nu radea. Singuratec si tacut, cu parul mereu ciufulit si hainele cam sifonate, poetul se afunda in codrul aramiu al toamnei, discutand cu Dumnezeu si toate vietatile padurii, in ritmul pasilor lui meditativi, pana spre caderea intunericului, cand matusile rasuflau usurate si il strangeau in brate, oferindu-i darul mainilor si al iubirii lor: un sumacel din aba alba si calduroasa, ornat cu mici flori cusute la poale, si un canacel colorat, prins la chiotoarea gatului.
Trebuie sa fi fost un copil trist si profund, un copil aparte, despre care Olimpiada spunea mereu: "M-am straduit, dar nu l-am inteles. Sufletul lui avea un lacat prea mare pentru mine". Statea nemiscat la pravila, dimpreuna cu matusile, si nu scotea nici un cuvant, zile la rand. Era de felul lui asa sau, mai degraba, cu ochii mintii aluneca dureros in timpul ce avea sa vina, presimtind boala, suferinta si blestemul abatute pe familia lui: moartea prematura a celor trei frati (Ruxandra, Maria si Vasile), sinuciderea lui Neculai, moartea timpurie a posacului Iorgu (cand radea el, se schimba vremea), accidentul cumplit al lui Ilie sau paralizia chinuitoare a Harietei. Nu vom afla niciodata.
Desfiintat de mai multe ori, transformat in anexa a Cap-ului sau in Camin de batrani si, apoi, reinviat din propria cenusa, Agaftonul isi pastreaza miraculos memoria in povestirile soptite de maicile cele vechi si batrane, in "Condica de toate monahiile" din 1872 sau in simple insemnari scrijelite pe marginea unor carti de cult, unde gasim - printre iconoame, arhondarite, clopotarite si tipicarese - figura Olimpiadei Iurascu ("par sur, ochi caprui, nasul si gura mari, avand un semn de fript la piciorul drept") sau a Fevroniei ("par sur, ochi caprui, gura cu buze latarete si fata albineata"). Chiar si casa actuala a maicii Adriana e o amintire tacuta a chiliei mostenite de la stareta Agafia, care, la randul ei, a mostenit-o de la Olimpiada Iurascu, stareta si ea, pana in 1902, cand s-a mutat la Domnul.
"Daca auzi ca se redeschide Agaftonul,
in coate si in genunchi sa te intorci"
Daca o intrebi pe maica Adriana de ce a revenit in manastire dupa 40 de ani, te priveste usor nedumerit, de parca nici ea nu ar intelege prea bine. Asa trebuia sa fie. Asa a fost randuit de Dumnezeu si de maica cea veche - nimic din tot ce a fost sa nu se piarda. La aproape 70 de ani, a trecut prin multe incercari - poate prea multe pentru o viata de om. Copila fiind, a intrat in manastire inca din 1949, locuind impreuna cu batrana stareta Agafia Moise, cea plina de har, de dragoste si intelepciune. "Au fost cei mai frumosi ani din viata mea", isi aminteste maica Adriana. "Dimineata, cand desfaceam larg ferestrele chiliei si vedeam turla bisericii, parca imi intra soarele in casa. Cand maica Agafia vorbea, parca se deschideau ceaslovul si cartile filocalice. Vedea in duh maica, si multe din cate mi-a spus s-au implinit intocmai. Nu m-a lasat sa depun voturile si sa ma tund in monahism, zicand va vor veni vremuri grele, de ratacire si prigoana, tot ea indemnandu-ma sa-mi termin studiile, sa devin contabila. In 1959, dupa decret, cand masina Securitatii a oprit la poarta, pregatindu-se sa ne alunge din manastire, toata lumea plangea ca la mort. Plangea in hohote, lovindu-se cu pumnii in cap. Maica mea era, insa, linistita. Ridicandu-se din scaunelul ei impletit din rachita, m-a luat deoparte si mi-a zis: "Sa nu te tulburi, caci Dumnezeu e mare. Calugarii de rand se vadesc dupa haina. Tu vei face altfel - de azi inainte, sa-ti calugaresti limba si mintea, nu hainele". Apoi, m-a trimis la Iasi, la o sora de-a ei, nu inainte de a strange toata obstea si, impreuna cu duhovnicul Nicanor, sa ne intareasca: "Daca o sa fiti curate si veti pazi calea, tot la manastire, tot acolo unde va este locul, veti ajunge". Asa mi-am petrecut viata - in asteptare, in rugaciuni si metanii, slujind la "Trei Ierarhi", unde am fost de toate - si femeie de serviciu, si ghid, si contabil. Mi-am ascultat maica si m-am calugarit in sufletul meu.
Poate nu o sa ma credeti, dar, dupa 40 de ani, nici acum nu cunosc strazile si cartierele Iasiului. Nu am iesit niciodata din curtea bisericii. Am stat intre cele patru ziduri, rugandu-ma necontenit: "Doamne, du-ma inapoi la Agafton. Nu ma lasa printre straini". M-am clatinat de multe ori, indoindu-ma, dar Dumnezeu a facut minunea si a redeschis portile manastirii. O clipa nu am mai stat pe ganduri, chiar daca stiam ca imi pierd pensia si casuta pe care o reparasem cu multa truda. Am revenit in Agafton, sora incepatoare la 55 de ani, dar fericita ca locuiesc din nou in chilia maicutei mele Agafia, dimpreuna cu amintirile ei si icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, la care se inchinau pe vremuri Eminescu si matusile lui dupa mama: Sofia, Fevronia si Olimpiada. Am revenit, pentru ca numai asa pot implini porunca dragii mele Agafia. Pe patul de moarte, mi-a luat mana ei in a mea si privindu-ma in ochi, mi-a zis: "Daca auzi ca se reface Agaftonul, in genunchi si in coate sa te intorci. Locul acesta e sfant. Niciodata nu trebuie lasat fara rugaciune". Avea 95 de ani si s-a mutat la Domnul, stiind ca nu o voi dezamagi in veci."
Icoana facatoare de minuni
a Maicii Domnului si tristetea
din privirea ei
Ascultand povestea maicutei Adriana si vazand frumusetea tainica a locului, incepi sa intelegi de ce Agaftonului i se spunea in vechime "Manastirea Pacii", fiind cea mai mare lavra din tot tinutul Botosanilor - un intreg sat monahal, cu 96 de case si 300 de vietuitoare. Intelegi de ce, dupa 40 de ani, maicutele scoase cu patul armei din chilii s-au grabit sa revina la matca, intr-o manastire ruinata ca dupa razboi, infruntand lipsurile si saracia crunta, ocarile si procesele puse la cale de mai marii locului.
Dupa 10 ani, in care a renovat biserica cea mare si parte din vechile chilii, cu eforturi si zbateri numai de ea stiute, maica Ambrozia, actuala stareta a manastirii, se minuneaza si crede tot mai mult ca la Agafton s-a savarsit un miracol; ca manastirea ar fi fost si astazi pustie, fara ajutorul si rugaciunea Cuviosului Agafton, cel despre care se spune ca, sihastrind pe la 1770 in padurea Baisa, s-a rezemat de un stejar falnic si in interiorul sau a auzit glasuri ingeresti cantand troparul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, deopotriva cu indemnul de a face biserica din trunchiul acelui copac. "E loc sfintit si tainic", zice stareta Ambrozia. "De cate ori am vrut sa plec si sa las lucrarea altora mai vrednici, simteam o mana nevazuta, care fie imi oprea motorul masinii, fie ma impiedica, pur si simplu, sa ies pe poarta. Nu cred in semne, dar ceva se intampla aici, in casa Cuviosului Agafton, unde in vechime veneau sa ceara sfat cei mai mari sfinti ai neamului nostru: Onufrie de la Vorona, Paisie de la Neamt, Vasile de la Poiana Marului. Prea se leaga toate, prea se potrivesc. Studiind intr-o zi arhiva, am descoperit ca, in 1803, mitropolitul Veniamin Costache a transformat Agaftonul in manastire de maici, aducand monahiile de la Varatic si Agapia. Ei bine, dupa 200 de ani, scenariul s-a repetat, Agaftonul reinviind tot cu maici, aduse, ca si mine, de la Agapia. Nimic nu este intamplator - Cuviosul Agafton s-a canonit ani de zile, dormind intr-un bordei, sub pamant, pana sa termine schitul. Noi, peste veacuri, ne-am adapostit in baraci, incalzindu-ne la caldura candelei o iarna intreaga. Tot Cuviosul a proorocit, suparat pe pacatele obstii, ca nu o sa ramana urme de calugari in manastire si, intr-adevar, curatind cimitirul si mormintele, nu am mai gasit nici o cruce cu nume de barbat, singura marturie a acelor timpuri ramanand un pomelnic scris pe lemn, cu nume de: Ambrozie, Alexie, Antonie, Ghedeon, Ioasaf sau Longhin."
Maica stareta stie ca, pe langa multe alte griji materiale si duhovnicesti, are de implinit o misiune. A depasit de mult indoielile si ironiile celor din sat, care o intrebau de departe: "Maicuta, ce pacate ai mai facut la Agapia, de te-au pedepsit sa vii aici?". Stie ca in lucrarea ei nu e singura, ca mereu va avea alaturi veghea Cuviosului si ajutorul icoanei Maicii Domnului - cea care, se zice, ar fi fost faurita din lemnul miraculosului stejar al lui Agafton si care, in mai multe randuri, a refuzat sa plece din biserica: o data, cand angajatii de la Culte au vrut sa o ia la Muzeul din Botosani, alta data, cand doi sateni (Ratoi si Dabija), incercand sa o mute din calea zidarilor restauratori, au cazut la pamant, ca paralizati.
Maica Ambrozia se roaga la icoana si spera in zile mai bune si in oameni mai omenosi, dar cu greu isi ascunde naduful, vazand ca apar in tara multime de manastiri noi, in timp ce lavrele cele vechi si de traditie raman in ruina. Oricat ar incerca, nu intelege de ce nimanui de la judet nu-i pasa de pictura tot mai deteriorata din biserica, de casele maicilor (tot mai darapanate) sau macar de numele lui Eminescu, nepomenit pe nici o harta turistica, pe nici un pliant. Un singur bust facut din teracota, pus cu mare tam-tam publicitar sub o bolta stinghera din beton, este cam tot ce au gasit de cuviinta sa faca autoritatile, pentru a cinsti un loc de doua ori sfintit: de genunchii insangerati in rugaciune ai Cuviosului Agafton si de pasii marelui poet.
Ne amintim de Eminescu festivist, din cand in cand, tratandu-l adesea ca pe o naluca, fara stare civila, fara copilarie, fara credinta. Nu ni-l mai amintim nicicum - fie copil, fie in pragul mortii. L-am uitat, pomenindu-l la tot pasul. In tot acest timp, urmele lui si ale matusilor sale se pierd in pamant si in sleiala timpului. Casa Olimpiadei Iurascu sta sa cada la prima ploaie, policandrul daruit de Fevronia a disparut, asa cum au disparut, in cine stie ce cotlon de muzeu, si salbele de aur de la gatul icoanei facatoare de minuni, parca lasand chipul Maicii Domnului sa priveasca, trist si ingandurat, la pacatele si indiferenta oamenilor.
Fotografii de Emanuel Tanjala
Cine vrea sa ajute sfanta manastire are la dispozitie contul Iban Ro53Rncb 1700000014150001