Un sat in lumina lunii
Alb. Galben. Rosu. In lumina galbuie a lunii, culorile se preling pe fatadele caselor ca niste umbre. Umbre colorate. Eu nu mai fac nici macar un pas. Am ramas nemiscat in mijlocul piatetei. In jurul meu sunt casele astea pictate fabulos. Imi cobor privirea. Piatra cubica straluceste si ea in lumina lunii. Piatra langa piatra, cub langa cub, de un gri inchis. Slefuit de trecerea a milioane de pasi. Pietre asezate in semicerc, cu firicele de iarba care au reusit sa tasneasca printre ele. Ce sa fac? Sa imi mai ridic inca o data privirea? Oare casele pe care tocmai le-am vazut sunt adevarate? Poate e din cauza noptii, a oboselii, a miilor de kilometri facuti din Romania pana aici, in Scuol, primul sat romans din Elvetia in care ne-am oprit. Privesc din nou. Incet, respirand profund aerul umed al noptii, ca si cum daca va fi adevarat, sa pastrez in minte toate detaliile unei minuni, de la taria aerului la culoarea lunii si a caldaramului. Si este adevarat! Casele sunt tot aici! Ochii inca nu se pot obisnui. Privirea fuge de la o fatada la alta. Inca nu vad detaliile, grabit sa ma uit de jur imprejur. Casa galbena cu ferestre albe, alba cu ferestre roscate, gri cu ferestre albe. Imi rotesc privirea. Prin intunericul luminat de luna, incep sa ajunga la mine detaliile. Cismeaua de piatra susura si este singurul sunet al pietii. La o fereastra, vapaia unei flori pictate in rosu. O poarta de lemn brun impodobita cu albul unei tulpini incolacite misterios. Un soare cu ochi, gura si nas. Animale fantastice alearga pe zidurile caselor. Ferestre ca niste ochi curiosi care ma privesc. Ferestre asimetrice, mari, mici, puse parca la intamplare. Sunt case, dar atat de diferite... Impodobite, pictate. Din ghivece se revarsa peste galbenul zidului, rosu sangeriu de muscate, peste griul altui perete, florile sunt albe, si peste albul altuia sunt violet. Usile au in fata bancute din trunchiuri groase, taiate pe jumatate. Portile sunt rotunde. Totul este asezat pana la cel mai mic amanunt, de la micile obloane verzi, inflorate, la jardinierele si perdelutele perfect intinse in ferestruici. Casele au un aer misterios, construite un pic stangaci, cu ferestrele puse parca la intamplare, unele atat de mici, incat ma intreb la ce folosesc, pentru ca nici macar capul unui om nu ar incapea pe-acolo. Case gigantice facute pentru pitici. Privind detaliile imi dau seama ca nu lipseste nimic, totul e acolo unde trebuie. Nimic in plus, nimic in minus. Este la locul lui pana si muntele din spatele satului, cu zapada reflectand lumina lunii, se vede intr-un coltisor chiar si turnul bisericii. Insasi piateta unde ma aflu pare un decor si ma tem ca un pas gresit l-ar ridica brusc, ca pe-o panza pictata din spatele unei scene. Fac cativa pasi. Nu e nimeni in piata si nici pe strazile ce pornesc de aici, ca niste raze. Nici un om, nici o masina, nici un zgomot. Sunetul pasilor mei rasuna, umple aerul dintre case, se impleteste cu susurul fantanii si pleaca sa hoinareasca pe strazile pustii. E atat de liniste, incat ma tem ca pietricica ce suna ca un zar aruncat pe caldaram ar putea face sa dispara toata aceasta frumusete tacuta. O fereastra galbuie. Cineva inca nu s-a culcat. Deci cineva locuieste cu adevarat in casele astea. O lumina palida, ca de lumanare, face satul locuit si real. Aici locuiesc oameni care se iubesc, maine se trezesc dimineata, se duc la serviciu si revin seara acasa. Viata lor de zi cu zi este in astfel de case. Asta este pentru ei normalitatea. Banuiesc in interior camere imbracate in lemn, calduroase si bune, cu un foc arzand incetisor. Totul devine familiar, si piata insasi pare un salon. Ma apropii de una dintre case. In lumina lunii, vad sorii desenati de jur imprejurul ei, ca un brau colorat. Sunt identici cu cei de pe portile maramuresene, si asta imi da un sentiment de acasa, la mai bine de doua mii de kilometri de Romania. Pana si modelele geometrice, ca niste impletituri de piatra, ca niste valuri nemiscate pe ziduri, sunt asemanatoare modelelor populare romanesti. Ma apropii si descopar cu uimire ca desenele sunt de fapt... un soi de basoreliefuri sau mai degraba zgarieturi in zidul caselor, facute peste zugraveala. Degetul meu porneste pe razele soarelui, urmeaza coama valurilor si impletitura din jurul ferestrelor. Senzatia ciudata ca sunt case vii. Ca cineva a tatuat in pielea lor de huma desene fantastice. E primul sat in care am oprit de la intrarea in Elvetia. Oare asa sunt toate celelalte? Asa sunt toate casele de aici, pregatite intotdeauna pentru sarbatoare? E viata de zi cu zi a romansilor o astfel de sarbatoare? Romansii! Limba lor semanand izbitor cu cea romana, fratii nostri de limba. Engadina de Jos. Vreau sa ii cunosc, sa aflu secretul caselor astora, sa aflu cat de reale sunt.
In capatul strazii, un pod de lemn. Se aude falfait de aripi. Lilieci. Si iarasi casele cu perdelute lucrate de mana, din care iti zambesc sori sau tarani in costume populare, ce par sa se tina de mana, gata si ei de sarbatoare.
Scuol. Da, e un sat. L-am ales intamplator si am nimerit intr-un sat de poveste, de turta dulce. Oricand ar putea iesi pe portile rotunde pitici cu barba pana la pamant sau zane imbracate in alb. Cate o masina parcata discret langa casa iti spune totusi ca nu esti intr-o bucla a timpului si nici intr-o poveste. Stradutele sunt inguste, de parca fiecare casa incearca sa iti iasa inainte spunandu-ti: "Priveste-ma pe mine mai intai! Stai, nu te grabi sa ne lauzi, ai vazut ferestrele mele? Dar ai vazut desenul meu, dar chiar sub acoperis te-ai uitat sa vezi ce frumos sunt eu decorata?".
Romansii dorm in case frumoase. Sunetul pasilor mei se impleteste acum cu falfaitul liliecilor si zboara peste casele si romansii care dorm scufundati in lumina lunii. Poti sa ai cosmaruri in astfel de case? In romansa nu exista cuvant pentru cosmar. Exista doar "somn rau". De-aici, de unde sunt, vad ceasul din turnul bisericii. Ii straluceste o singura limba, ca si cum aici, in Engadina, timpul se masoara doar in minute. Poate soarele de dimineata nu va risipi, ca pe-un abur, casele si piata si stradutele. Poate maine dimineata vor fi tot aici.
Sgraffito, arta si mister
Si s-a facut dimineata, peste casele din Scuol. Peste cele din Ardez, din Guarda, din Ftan sau Zuoz. Soarele s-a ridicat peste Engadina de Jos si peste toata valea Mustairului, stralucind in varful ghetarului Diavolezza. La lumina zilei, casele romansilor din Engadina sunt si mai frumoase, si mai misterioase. Culorile, florile, ferestrele lor te inveselesc, te fac sa pasesti mai usor pe strazile inguste. Desenele sunt de fapt zgarieturi. Unele sunt colorate, altele sunt lasate in nuante de alb si gri. Numele lor este sgraffito. Unii spun ca vine din italienescul sgrattare, a zgaria, ca tehnica vine din Italia, aflata la doi pasi, peste munti. O intreaga mitologie a fost scrijelita intre ferestrele caselor romanse. Pe zidul unei case, diavolul-tap avand coarnele rasucite s-a ridicat pe copitele din spate. Pe o alta, pesti cu cap de om isi innoada cozile, balauri cu patru cozi, cerbi si pasari fantastice. Desene venite parca dintr-o alta lume, sau poate doar simboluri ancestrale, mostenite de la primii oameni ajunsi in aceste locuri. Coarnele prelungi ale cerbului le-am mai vazut undeva. La fel si cei trei iepuri asezati in cerc. Sarpele incolacit mancand din propria coada... Da, le stiu de pe coifurile tracice de-acum cinci mii de ani, de pe bijuteriile tracice descoperite in Romania, facute in cel mai pur aur. Cum au ajuns aici?
In Guarda ma opresc in dreptul unei case ce sta cu fata la soare. Ingalbenita parca de razele lui. Langa mine s-au mai oprit cativa turisti francezi. Stam si privim umbra frumoasa a singurului balconas. Se misca incet pe fatada casei, dupa cum se misca soarele. Un balconas mic, din lemn, cumva suspendat deasupra portii. Nici umbra nu are nimic special: este o pata mai inchisa de lumina ce se prelinge incet pe zidul casei. Si totusi, e ceva magic in toata simplitatea asta, in fatada veche, in iarba dintre pietrele strazii, in usa rotunda, in bancuta din fata care te invita sa te odihnesti, sau in susurul fantanii care te cheama sa iti alini setea. Plecam fiecare in alta directie, si ei, turisti ca si mine, privirile complice ni se intalnesc si stim ca ne leaga o tacere, un loc, o umbra, chiar daca nu ne vom mai intalni niciodata. Apoi plec mai departe la vanatoare de sirene. Sirene scrijelite stangaci pe zidurile romanse. Unele sunt frumoase, au o coronita pe cap si parul ondulat ca de printesa. Dar cele mai multe sunt facute stangaci, primitiv, ca niste desene rupestre. Sirene cu doua cozi, sirene tinandu-si fiecare coada in cate-o mana, in timp ce privirea te fixeaza amenintatoare. Parul despletit e adunat in suvite ca niste serpi. Ce cauta sirenele in varful muntelui? Nimfa, najada sau raina da laua (regina apei) ii spun romansii. Protectoare a pestilor si a aurului din ape, pazeste casa pe care e desenata de boli si pacate, aduce fertilitate si bogatie, apara sufletele copiilor. Unde poate locui nimfa aici, la munte? In fantani, in lacurile de un albastru caraibean, in izvoare. Obiceiuri pagane pastrate poate dintr-o intuitie ancestrala. Demonii de sub cornisa, sirenele, dragonii si diavolii apara casa de aceiasi dragoni si demoni. Dar leul asta? Facut pe o casa din Guarda, il vezi cand urci pe strada ce duce printre dealuri spre satul vecin, Ardez. Ma priveste fix, coada se balanseaza in aer. Are corp de leu, insa gatul e de centaur si capul pare a fi de om. Leul ma priveste, si ceea ce spune el tuturor trecatorilor, de la taranii romansi la turistii pe biciclete sofisticate sau la cei cu masini luxoase, sta scris deasupra: "Incearca sa nu fii doar ambitios, dar si generos, ca mine". Multe case romanse au astfel de inscriptii, proverbe sau devize ce i-au calauzit in viata pe proprietari si pe care acestia vor sa le spuna mai departe celor ce trec pe acolo. Cateodata sunt versete din Biblie, alteori ganduri pur si simplu. Miros de fan proaspat ma duce pe drumul catre Ardez. Intr-un vechi grajd, un taran romans a facut hotel. Poti dormi in fan, el iti inchiriaza cearsafurile. Mirosul ma imbie, insa sirenele cu doua cozi ma cheama mai departe, pe serpentinele ce duc la Ardez. Si in Ardez casele au sgraffito. Ca in toate satele romanse, dar altfel. Mai viu colorate, cu povesti, cu personaje in actiune. Aici se afla probabil cel mai cunoscut sgraffito din toata Engadina de Jos: Adam si Eva si caderea in pacat. Facut chiar pe casa preotului. A inceput sa ploua. Eva ii intinde marul lui Adam. Sarpele priveste. Pe strada, cateva oi se grabesc singure spre casa. Turisti elvetieni, din cealalta Elvetie, a bancilor, le fotografiaza. Sarpele pare multumit. Adam inca nu s-a hotarat daca e bine sa ia marul. Intreaga casa e acoperita de vita de vie pictata. Pe o alta casa din Ardez sta scris: Mumaint es rai da leternita. Clipa este regele eternitatii.
Cantecul caselor
Paulin Nuotkla este unul dintre putinii artisti care mai fac sgraffito in Engadina. Il astept pe podul din La Punt, unde ne-am dat intalnire. Si iata-l ca apare. Grizonat, cu o privire ironica, un pic pierdut si distrat. Tricoul e plin de vopseluri si, mergand alaturi de el, am senzatia ca intregul sat nu e decat marele sau atelier. Ceea ce nu e departe de adevar: multe dintre casele din La Punt au fost redecorate de el. Vremea cand oamenii isi decorau singuri casele, scrijelind peretii cu ace cu manere de pluta, a cam trecut. Acum, ca sa ai o casa cu sgraffito e destul de complicat si costisitor. Nimic nu se face fara aprobarea consiliului local si a arhitectului-sef. Asta, daca e o casa noua. Daca este una veche, trebuie restaurata, si atunci sunt necesare si aprobari de la Ministerul Culturii, de la Patrimoniu. Nimeni nu se supara, romansii engadinezi inteleg importanta caselor lor, a necesitatii de a pastra satele cat mai autentice. Satele si casele sunt marea lor bogatie. Din cauza asta, acum nu mai poti construi oricand si oricum in Engadina, si nici nu poti darama sau modifica dupa bunul plac. Dar tot din cauza asta, satele sunt minunate si atrag vizitatori din lumea intreaga. Paulin Nuotkla este unul dintre artistii "acreditati" sa execute sgraffito. Nu a urmat nici o scoala pentru asta. Intamplarea a facut ca de la zece ani sa devina ucenicul lui Constant Konz, unul dintre cei mai renumiti artisti din zona. De la el a invatat si a furat meserie. Pentru ca sgraffito, desi arta celebra si in Italia, si in Elvetia, nu are o scoala propriu-zisa. A fost un fel de arta populara si asa a ramas. Profesorii sunt mari mesteri, discipolii sunt ucenici. Arta sgraffito s-a transmis din generatie in generatie, din om in om. In drum spre casa lui, Paulin imi arata sgraffito, aici un stil, dincolo altul, o casa restaurata, alta moderna. Incep sa vad, sa fac distinctii si sa inteleg ca arta asta a evoluat in timp. Ca fiecare artist are maniera sa de lucru, culorile preferate, temele preferate. Exista si sgraffito kitsch, asa cum exista si case mutilate cu sgraffito nereusit, facut de amatori. Acum, Paulin isi renoveaza propria casa. Peste tencuiala proaspat intinsa adauga un strat de pasta de var. Dupa cateva minute, cu un compas mare, incepe sa traseze inflorituri cu miscari simple si eficace. Liniile apar, se intersecteaza si incep sa disting o floare, exact ca cea de pe troitele romanesti. Cu un cutit asemanator celui de intins culorile in ulei pe panza, dar mai solid, Paulin curata varul de prisos. Se creeaza un joc de gol si plin, un ritm al desenului care capata in acelasi timp volum. Tencuiala de dedesubt este mai inchisa la culoare decat cea ramasa neatinsa pe restul fatadei. Practic, folosind doar pasta de var, a reusit sa aiba trei culori pe care le alterneaza. Efectul e uimitor. Atat de simplu si atat de eficient. Tot ce iti trebuie este o rigla, un compas, un sgrattin - cum se numeste cutitasul - si o pensula.
Cateva sate mai departe, in Zuoz, locuieste maestrul lui Paulin, Constant Konz. In satele dimprejurul Zuozului, toata lumea il stie pe maestrul Konz si casa lui galbena, din spatele bisericii. Ma astepta la poarta si m-a condus, cu pasi inceti, prin labirintul casei uriase. Pana undeva sus, intr-o camaruta. O camera burdusita cu carti, desene, schite si tablouri. Miroase a panza proaspat pictata. Miroase si a lemn dulce. Batranul vorbeste rar, intr-o franceza perfecta. Nu mai picteaza case. Acum picteaza doar pentru el, tablouri. "Inainte, cand se facea sgraffito pentru o casa, era un adevarat ritual. Azi, mergem la fabrica si luam varul in saci, gata preparat. Cand eram tanar, varul se facea in cuptoare de piatra, acoperite, unde piatra de var era topita trei zile si trei nopti la foc continuu. Proprietarii pazeau focul sa nu se stinga. Cu mult inainte de vremurile astea, oamenii de aici erau niste munteni obisnuiti, isi faceau casa din lemn. Casele de piatra erau semn de prosperitate. Cei pe cale sa se inavuteasca isi faceau doar bucataria din piatra, pentru ca bucataria noi o numim, si acum, casa focului. Incendiile faceau ravagii in satele romansilor de altadata. Satul Guarda s-a pastrat asa de bine pentru ca este unul dintre putinele locuri unde nu au mai ars case de la 1600. Casele de-aici sunt mandria noastra. O casa trebuie facuta cu fata catre strada, neaparat. Chiar daca inseamna mai putina lumina inauntru, dar sa fie cu fata catre strada. Un obicei vechi, pastrat de cand oamenii voiau sa isi vada vitele venind de la pasune. Eh... au trecut vremurile alea... Au ramas casele. Casele romansilor vorbesc despre placerea lor de a trai. Despre nevoia de frumos in viata lor. Decorau totul: casele, dulapurile, pana si uneltele aveau o monograma sau un semn distinctiv. Pentru noi, casa este la fel de importanta ca mama. Este locul unde te nasti si mori. Fatadele caselor de aici vorbesc, spun ceva."
El, maestrul Konz, le-a facut toata viata sa vorbeasca, le-a dat glas caselor. Ma conduce cu aceiasi pasi marunti spre iesire. La plecare, imi zambeste timid: "Ati observat? Unele case canta, trebuie doar sa stii sa le asculti".
Plec mai departe, sa ascult cantecul caselor romanse. Unii tarani romansi ma invita sa le vizitez in interior, sa imi arate ceea ce au pastrat de la batrani: o soba de teracota, camerele imbracate in lemn parfumat, vechea veranda prin care vitele intrau in grajd, transformata in salon. Eu am insa o singura curiozitate: la ce foloseste cea mai mica fereastra a casei, fereastra aceea de-o palma? "Ferestruica aceea?", ma priveste un batran romans clipind des. "Ei... Cand cineva moare in casa, pe-acolo ii pleaca sufletul. Pe-acolo se duce. In vazduh sau in munti... cine poate sti?"