Apoi coteste la dreapta ca sa ne arate animalele. Pe peretele grajdului o pancarta scrisa cu verde ne anunta unde am ajuns: "Biologischer Landbau Consequent kologisch" - Ferma de produse ecologice a sotilor Winzap.
In muntii Elvetiei, in satul Falera, sat incarcat de misterele unor civilizatii stravechi, Pius Winzap are grija de mica lui afacere de familie, mostenita din tata-n fiu: o ferma de vaci si de gaini pe sistemul asociatiei familiale, model pe care oficialii de la Bruxelles il propun si pentru satele romanesti.
Dupa un drum serpuitor printre casele si hambarele din Falera, ajungem in sfarsit sus, pe un platou alpin. Pius e bucuros de oaspeti, desi echipa noastra e destul de numeroasa si zgomotoasa: reporteri, fotografi, un traducator de romansa si ghidul locului, d-l Ignaz Cathomen. Fermierul ne arunca priviri calduroase, pe sub borul sepcii care, ca si tricoul, poarta sigla fermei lui. Si fiindca nu vorbeste alta limba decat romansa, Pius suplineste cu zambete largi cuvintele de bun venit. "Ma numesc Pius Winzap si locuiesc in Falera", spune el zambind larg, mandru de micul lui paradis montan. "Sunt propriul meu patron, sunt independent si fericit, iubesc padurea si-mi place sa stau aici cu sotia mea. Noi, oamenii muntilor, suntem niste oameni liberi."
Raiul vacilor
"Acolo e grajdul celor cincisprezece vaci si al celor cincisprezece vitei ai mei." Grajdul este din lemn si in fata lui se afla o gramada mare de balegar, o aparitie inedita, in curatenia de farmacie a pajistilor din jur. "Am grija de vacile mele ca de ochii din cap. Ele nu sunt niciodata legate si, pe timp de vara, usa grajdului e mereu deschisa. Vacile intra si ies cand vor, nesilite de nimeni. De la mijlocul lui iulie pana la mijlocul lui septembrie sunt in munte. Dimineata, cand se trezesc, iau singure drumul catre Alpi si tot singure se intorc acasa. Cred ca sunt niste vaci fericite." Mica afacere a lui Pius Winzap n-ar putea rezista fara sprijin. Piata elvetiana e invadata de carne de vita care provine din marile crescatorii aproape industrializate. Norocul lui Pius este asociatia Bio Suisse, care promoveaza agricultura biologica, o ramura de mare viitor, in toata Europa.
"Eu cresc vaci doar pentru carne, dar carnea pe care o produc este de prima calitate. Nu folosesc hormoni ca sa-mi ingras vacile si nici un fel de chimicale. Daca se imbolnavesc, veterinarul evita sa le dea antibiotice. Nu cumpar nici un fel de furaj, pentru ca ele se hranesc numai cu fanul de pe pamantul meu. Am aproape 25 de hectare de pamant si ma ocup singur si de fan. Singurul lucru pe care il cumpar sunt paiele pe care vitele dorm in grajd."
Daca in satele noastre de munte e ceva normal ca vaca sa fie dusa la taur, in Elvetia asta a devenit o raritate. Vacile sunt inseminate artificial. Dar fiindca Pius nu este de acord cu nimic ce este impotriva legilor naturii, el tine si un taur si se mandreste ca este printre putinii tarani din zona care mai respecta traditia.
Solul e ingrasat numai cu balegar, iar fanul este tinut intr-un hambar special, dotat cu un sistem de ventilatie care asigura umiditatea si care il impiedica sa se taseze sau sa se usuce prea tare.
***
Intr-o carte pe care am rasfoit-o, intitulata "Locuri de mare energie in Elvetia", autorul Adolphe Landspurg, specialist in radiestezie si vibratii energetice, propune un circuit insolit, care cuprinde si Falera, pentru faptul ca e una din cele mai vechi asezari din Engadin si pentru sanctuarele ei de divinatie celtica. La Falera exista un grup impresionant de menhire, care formeaza un soi de orologiu astronomic inedit. Iata pasajul pe care mi-au cazut ochii: "Elvetia este un pamant celtic, o tara a traditiilor pe care, din pacate, o laudam doar pentru bancile si autostrazile ei. In realitate, acest tinut, in aparenta anodin, cu muntii, vaile si pasunile lui de carte postala, este un teritoriu incarcat de mistere".
Mi-au revenit in minte cuvintele astea in timp ce stateam in fata casei lui Pius, mancand cozonac de un galben auriu, facut in cuptor de gazda noastra. In vale se insirau megalitii care fac atat de celebru acest satuc alpin. Blocuri inalte de piatra necioplita asezate izolat sau in grup, calendare solare, marturii fara grai ale astronomiei celtice. Cum au ajuns ele in Alpi? Sa fie adevarat ca retii, stramosii romansilor, au fost celti? Aceiasi celti care si-au lasat tiparul in Transilvania? Pietre aliniate ca la Falera se mai gasesc doar in sudul Angliei, in unele zone din Bretania si in cetatile dacice din Muntii Orastiei. Vechi de peste 3500 de ani, pietrele acestea incarca locul cu o energie greu de cuantificat, dar sesizabila pentru oricine traieste aici, cu atat mai mult pentru fermierul nostru. "Nu as pleca nicaieri altundeva. Aici stau de cand eram pusti si ma trimitea tata cu vacile sus, in Alpi. Aici, in Falera, cerul e mai aproape ca in alte parti si iarba miroase mai bine", spune Pius, in timp ce ne indeamna sa mai luam cozonac. L-am intrebat daca s-ar muta, totusi, la oras. "Jamais", a fost raspunsul, insotit de un hohot de ras sanatos si de un gest al bratului care ne lasa sa intelegem ca nici in ruptul capului nu s-ar da dus. Ce se compara cu raiul de la Falera? In timp ce vorbeste, privirea lui Pius se odihneste pe un lac urias, apoi urca cu zborul unor pasari, pana deasupra unui ghetar acoperit de zapezi. Ma trage apoi la o parte, ca sa-mi arate partiile netede care iarna se acopera cu un alb de poveste. Sunt printre cele mai cunoscute si apreciate partii de schi din Elvetia, celebra "arena alba", si acolo se duce si el in fiecare iarna cu cei doi copii ai sai, o fata si un baiat, care studiaza momentan tot scoala agricola, pentru a putea continua traditia de familie.
Pentru fermierul pe care il cunosc doar de doua ore, lucrurile sunt frumoase pentru ca sunt la fel de cand era copil. A crescut jucandu-se pe langa megaliti, ascultand pasarile, invatand de la bunicul lui plantele bune de ceai, facandu-si bastoane din lemn de fag, pazind vacile in munte si invatand sa faca branza sau cas ("casel", spune el in romansa). S-a impregnat de salbaticia Alpilor, alergand dupa marmote, ascultand ciocanitorile sau pandind apropierea bufnitei cu urechi lungi. Si-acum, in timpul liber, reface traseele de odinioara. Face plimbari lungi prin padurile de pin, e fericit ori de cate ori ii taie drumul vreo vulpe. Acasa, isi mangaie si isi rasfata animalele si cauta retete noi de branza. Dupa ce termina de supravegheat vacile, se aseaza in fata calculatorului si se documenteaza pe Internet. Pius e un taran modern. Are propria sa pagina web, prin care comercializeaza in multe zone din Elvetia carne si oua, produse naturale de la ferma lui. Si, nu o data, isi petrece timpul citind lucrari despre agricultura. De necrezut, dar asa a dat peste... "Formula As". In cautare de retete noi de branza, a gasit una la "Cosul cu targuieli". Nu stie romaneste, dar cum romansa e sora buna cu limba romana, a inteles esentialul si a trecut la fapte.
***
Muntii sunt inalti si acoperiti de zapada, ca in cartile de povesti. Iarba este verde verde si cerul este albastru albastru. Si totusi, pe nesimtite, de undeva de deasupra s-a strecurat peste inaltimile din Falera un nor diafan si aproape transparent, din care a inceput sa ploua cu picuri mari si reci. Undeva, sus, soarele inca mai ardea in timp ce stropii rari, dar grei, se spargeau pe fetele noastre incinse. Ploaia ne-a prins exact cand Pius ne conducea intr-un tur al fermei. Are o combina-tractor, cu care face toate muncile campului si care a costat 80.000 euro, din care 40% a platit statul, care ii incurajeaza pe micii producatori. In plus, este constituit si el intr-o micro-asociatie si foloseste masina impreuna cu inca un fermier. Ne povesteste despre periodicele care se scot pe tema agriculturii si care ii sunt trimise acasa, despre cursurile la care participa regulat si despre scoala pe care a facut-o, "Ecole de Paysans" (Scoala de tarani), unde a invatat cele mai multe lucruri despre agricultura. Si fiindca toata lumea forfoteste in jurul lui si fiindca traducatorul ii vaneaza fiecare cuvant, el se cazneste sa dea raspunsurile cele mai potrivite.
De-abia cand ajungem in dreptul fanarului, cand intrebarile se mai potolesc, reusesc sa-i surprind o sclipire in privire. In fata noastra se ridica cel mai mare hambar de fan pe care l-am vazut vreodata. O scara uimitor de lunga, cum nu-mi imaginasem vreodata ca poate exista, sta sprijinita de patul hambarului, pana sus. Urc treapta cu treapta, cu tremurul in picioare, pana ce, ajunsa in varf, pot sa-mi dau drumul pe partea cealalta, intr-un ocean parfumat de fan. Printre scanduri, se strecoara dare luminoase, si chiar in fata mea, prin usa deschisa, pot vedea straturile de flori si de legume, marginite in fundal de maretia muntelui. Si, dintr-o data, totul imi devine clar. Pentru Pius Winzap, Alpii nu sunt vacanta si nici excursie, ci sunt viata lui. A fi fermier e, pentru el, o mandrie la fel de mare ca aceea de a fi romans.
Am coborat scara fanarului cu sentimentul clar ca, desi turul oficial s-a terminat, mai exista mistere nedezlegate. Si-atunci, stand in picioare, pe jumatate acoperiti de streasina fanarului, pe jumatate lasand ploaia sa ne ude fata, l-am intrebat despre anii aceia de demult, din copilarie, cand bunicul l-a luat prima oara de mana sa-l duca in grajd. Si povestile au inceput sa curga: istorisiri cu salbaticiuni, cu piscuri inalte si pasari de prada, cu vulpi, cu zane si spiridusi, cu diavoli sturlubatici si batrani intelepti.
In Alpi, de la 4 ani
De mana cu bunicul lui, tot crescator de vite, Pius a colindat muntii de la patru ani. Cand a mai crescut, tatal lui l-a trimis in munte patru veri la rand, ca sa-si faca ucenicia ca vacar. "Atunci am invatat sa am grija de vaci. Conditiile erau dure sus in munte si nu aveam voie sa fac nazuri. Eram o echipa de patru oameni, unul mulgea vacile, altul facea branza. Eu plecam cu vacile la pascut. Si nu era simplu. Am invatat ce inseamna responsabilitatea pentru fiecare animal in parte. Stiam numai dintr-o privire daca e ceva in neregula, daca vreo vaca a mancat vreo iarba rea si e bolnava. Eram cu ochii pe ele sa nu dispara una si stiam sa le recunosc pe fiecare." Fermierul imi povesteste repede in romansa si, pana ce traducerea incepe sa rasune clar in franceza, eu deja simt ca am inteles destul din graiul lui: "paie", "fein", "corn", "vaca", "taur", "saira", "cas". "Sus, in munte, pe vremea cand eram baiat, am invatat si sa-mi stapanesc teama. Dar mai ales sa respect spiritele naturii. Ciobanii batrani la care uceniceam le cereau voie zanelor sa scoata vitele afara din staul. Si bunicul meu, care nu lucra cu masini ca mine, ci cu furca si cu plugul, mi-a spus sute de povesti. De la el am invatat ca nu trebuie sa deranjez niciodata celelalte fapturi nevazute din jurul nostru: spiridusii, zanele, nalucile... toate vietatile fara chip care au si ele o viata a lor. Le spuneam povestile acestea si copiilor mei, cand erau mici. Si atunci faceau ochii mari si imi ziceau "mai spune, mai spune". Acum rad, cand isi aduc aminte, si nu vor sa creada ca e mai mult decat o legenda oarecare."
Povestea alpului ratacit
Cele mai frumoase povesti le stie de pe vremea cand se aseza pe scaunelul de facut branza, langa bunicul lui, si era asa de mic, ca ajungea cu fruntea doar la nivelul genunchilor batranului. "Eram mic, mic si ma uitam la bunicul de jos in sus. Era intotdeauna incruntat si atent sa faca branza. Si-mi dadea tot felul de sfaturi, dar nu se uita niciodata la mine. Vorbea de parca ar fi fost singur si, totusi, cateodata isi lasa mana grea cu miros de lapte pe capul meu. Mi-a spus odata, cand eram molesit de oboseala: "Pius, sa nu te fure somnul. De-acolo vin toate necazurile". N-am inteles atunci ce spune, dar apoi a inceput sa depene una dintre povestile lui. Bunicul incepea intotdeauna asa: "Demult, in vremea lucrurilor nevazute...", si apoi continua cu voce joasa, ca si cand mi-ar fi destainuit un secret."
Pius se uita la mine pe sub borul sepcii. Ochii lui albastri au o umbra pe care nu stiu inca daca s-o pun pe seama neincrederii sau pe seama vremii schimbatoare. Dar, dupa ce il asigur ca abia astept sa-i aflu povestea, muschii fetei i se destind, isi mototoleste putin sapca cu mana si incepe sa vorbeasca in romansa lui fermecata. "Ei bine, au fost odata, in vremea lucrurilor nevazute, doi tarani care dormeau impreuna in aceeasi stana. Unul dintre ei era chinuit noapte de noapte de un alp mic si buclucas, adica de un spiridus rautacios, care ii aducea cosmaruri in timpul somnului. Asa ca si-a rugat tovarasul ca atunci cand il vede in somn ca se chinuie, sa se ridice si sa acopere gaura cheii, ca sa-l poata prinde. In noaptea ce a venit, omul a indeplinit exact rugamintea. Trezit din cosmar, taranul chinuit de spiritul rau a prins un manunchi din fanul in care dormea si l-a pus pe masa. Au adormit amandoi si cand s-au trezit, au vazut langa soba o fata nemaipomenit de frumoasa, pentru care au inceput sa se certe. Cand unul dintre ei a renuntat intr-un final, celalalt a luat-o de nevasta, au facut copii si au trait fericiti. Totusi, femeia isi ruga adesea barbatul sa-i arate locul pe unde a patruns ea in casa. Mult timp a rezistat fermierul acestei rugaminti, pana cand, intr-o zi, ea s-a rugat cu lacrimi spunand ca-si aude mama strigand dupa porci si ar vrea sa-i mai auda vocea pentru ultima data. Impresionat, fermierul a dus-o la gaura cheii. Mai tarziu, cand el a atipit, ea s-a facut nevazuta, s-a strecurat prin gaura cheii si nu s-a mai intors niciodata."
Cam asta vrea sa insemne, vasazica, sa nu te lasi furat de somn cand nu trebuie, sa stii sa-ti pastrezi vigilenta. Cainele familiei Winzap isi face de lucru printre picioarele noastre. Soarele nu mai arde chiar asa tare si picurii grei au incetat sa cada. Inspre partiile de schi cerul e vargat de razele soarelui care se strecoara printre nori. Letizia, sotia lui Pius, vine sa-i aduca vesti si sa puna la cale ce au de facut dupa ce noi vom pleca de acolo: hrana pentru vaci, o curatenie prin gradina... "Si seara?", intreb eu. "Cand vine seara, dupa ce ma plimb prin jurul casei si privesc stelele, ma uit la televizor." Evident, nu inainte de a pune matura ridicata in usa si de a aseza pantofii langa pat intorsi invers, pentru ca, de la o vreme, il mai fura totusi somnul, oboseala nu-i mai da voie sa fie asa vigilent si, oricand, prin gaura cheii, poate sa patrunda un alp ratacit...
(Fotografiile autoarei)