Uneori, cea mai frumoasa poveste de iubire este cea pierduta. Au trecut ani buni de atunci, ani in care am avut sufletul ravasit de neputinta mea de a ma desprinde si de a merge mai departe. Ani in care am trait cu regretul ca as fi putut sa-mi schimb destinul si n-am facut-o! Am citit undeva ca dintre toate cuvintele scrise sau rostite vreodata, cele mai triste sunt acestea: ar fi putut sa fie...
Aveam 24 de ani, absolvisem facultatea si ma pregateam sa particip la un concurs pentru ocuparea unui loc de munca. Una dintre probele de examen era limba engleza. Pe atunci nu existau cursuri intensive, casete si Cd-uri de tot felul. M-am hotarat sa caut un indrumator bun, care sa ma ajute in cele trei luni de pregatire pe care le aveam la dispozitie. O cunostinta mi-a vorbit despre un profesor deosebit, dar care din pacate nu mai facea pregatiri in particular. Dintr-un impuls bizar, i-am cerut numarul de telefon, spunandu-mi ca poate voi reusi sa-l conving. Trebuia neaparat sa iau postul. L-am sunat. Nici acum nu-mi explic gestul. Nu mai facusem niciodata asa ceva. Eram de felul meu timida, retrasa, tacuta. M-am prezentat si i-am spus ca sunt genul de om care nu accepta raspunsuri negative. Au urmat 40 de minute de conversatie, pe care nici unul dintre noi nu gasea puterea s-o incheie. Dupa trei zile, a avut loc "marea intalnire". Practic, nu stiu cand s-a produs miracolul, cand sufletul meu a prins aripi! Atunci cand i-am auzit vocea la telefon, sau in clipa in care i-am intalnit privirea?!
Mi-e greu sa transform sentimentele in poveste. Mi-e greu sa vorbesc despre ceea ce a existat dincolo de cuvinte. In momentul in care l-am intalnit, am simtit ca fiinta mea s-a intregit. Pe atunci eram casatorita. O bariera suficient de inalta pentru ca nici unul dintre noi sa nu poata sa faca nici un pas catre celalalt. Dar... sedinta stabilita la doua ore se prelungea cu inca doua ore. Nu stiu cand, nu stiu cum, stiu doar ca ne trezeam intr-un tarziu, uimiti de cat de repede trecuse timpul. Gaseam mereu subiecte de discutie. Am descoperit aceeasi nevoie de puritate, de iubire, de bucurii simple, de fericiri marunte... Aceeasi "sete", acelasi dor, aceeasi asteptare!...
Am descoperit un suflet sensibil, profund si atat de curat! Am daramat zidurile dintre noi ca sa ne putem intalni si intalnirea sa fie desavarsita. Am umplut prapastia creata de ani - multi - care ne desparteau - ca sa ne putem atinge! Fizic nu ne-am atins niciodata. Doar sufletele s-au gasit intr-o imbratisare perfecta si s-au topit unul in altul...
M-a ajutat asa cum n-o facuse nimeni pana atunci. M-a ajutat sa ating cerul, sa-mi recapat increderea in mine, si-n oameni. M-a incurajat si m-a sustinut atunci cand eram pe cale sa renunt... Nu mi-a cerut nimic in schimb. Intr-o seara, cu privirea alunecand pe langa mine, mi-a spus doar atat: "Avem aceeasi constructie sufleteasca, simti asta, nu-i asa?". Apoi a adaugat: "Tu ai un sot, tu ai un drum al tau pe care n-am nici un drept sa ti-l tulbur!". N-am spus nimic. N-am avut curajul, puterea... Cum sa-i spun ca drumul meu nu ducea nicaieri?! Incercam sa ma eliberez de sentimentele acelea amestecate, despre care n-aveam puterea sa vorbesc. Era o lupta permanenta cu mine. Am simtit aceeasi lupta dusa si-n sufletul lui. "Esti o fata minunata, copil si femeie la un loc, de o naturalete cum rar mi-a fost dat sa intalnesc. Numai sa-ti fi oferit viata ceea ce meriti".
As putea spune ca am fugit. N-a aflat niciodata ceea ce am simtit cu adevarat. N-a stiut ca in vreme ce afara era cald si soare, in mine se dezlantuia o adevarata furtuna. Tarziu de tot, am inteles ca fugeam de mine insami. Mi-a trebuit mult timp ca sa-mi revin. Zecele luat la examen n-a reusit sa-mi schimbe starea sufleteasca. Desi e mult de atunci, ma intreb si azi cum ar fi fost viata mea, fara toamna aceea in care m-am zbatut intre agonie la extaz? Mai fericita sau mai saraca? Si cum mi-ar fi fost sufletul, fara amintirile acelea albe, pe care ma sprijin, uneori, in clipe de cumpana?! Recitesc ceea ce am scris si-mi dau seama ca n-am reusit sa cuprind in cuvinte vraja, magia, emotia, lumina, intensitatea clipei. Au ramas acolo unde le este, de fapt, locul: in suflet.
Marilena Birsan - str. Soveja nr. 41,
bl. S1, sc. B, et. 4, ap. 35,
Constanta, cod 900383
Turcul din cafenea
Ne-am cunoscut intr-o cafenea din Berlin. El - turc nascut in Germania, eu studenta plecata la studii in strainatate. N-a fost dragoste la prima vedere, ci mai degraba furie la prima vedere. Facusem o afirmatie cum ca turcii n-au cultura, sunt barbari si insensibili, ceea ce a facut ca spiritele sa se incinga puternic. Intentia mea nu era sa-l jignesc personal, dar toti turcii pe care ii cunoscusem erau departe de idealul oricarei femei, chiar si fara prea multe pretentii. Mi-am cerut scuze a doua zi pentru ceea ce spusesem, am incercat sa-mi explic atitudinea, sa-mi revars oarecum frustrarile acumulate de-a lungul veacurilor de poporul meu asuprit de poporul lui. Eu traiam undeva in Evul Mediu si el era inca asupritor. Mircea si Baiazid. Un lucru nu-l luasem in calcul: ca s-ar putea sa ma indragostesc. Fusesem inspirata sa-mi cer scuze, pentru ca, asa cum mi-a spus el mai tarziu, asta a schimbat cursul povestii noastre. Il socasem intr-atat, incat era decis sa nu-mi mai taie calea vreodata.
Ceea ce a urmat a fost intruchiparea tuturor viselor mele, a tuturor cartilor citite si a filmelor vizionate. Simteam ca-mi gasisem omul, pe cel pe care mintea mea il faurise atatia ani. Atat de diferiti prin cultura si totusi identici in gandire, in simtiri. Traiam senzatia de deja-vu, imi venea sa strig din adancul fiintei mele: "Evrika!". Au fost saptamani de dragoste patimasa, de discutii intelectuale (isi pusese in gand sa-mi demonstreze ca un turc poate fi mai mult decat un balcanic, cu o atitudine sictirita in fata vietii), de conversatii amuzante, ne completam reciproc. Traiam un extaz. Era inteligent, frumos, amuzant, cu o capacitate de a seduce cum nu mai intalnisem pana atunci, o contopire de oriental si european atat de bine armonizata! Fizicul ii trada originea, insa educatia, modul de viata, ii erau influentate de cultura germana. Descopeream ca am citit aceleasi carti, ca am vazut aceleasi filme, ascultam aceeasi muzica. El era fascinat de sinceritatea mea, de inocenta si copilul din mine, de femeia pe care reusea s-o scoata de undeva, din adancuri.
Credeam ca totul se naruie, cand de Valentines Day m-a cerut de sotie. Nu-mi puteam explica cum un tip destept poate face o greseala elementara. In conceptia mea, nu ceri pe cineva de nevasta dupa 3-4 saptamani. Pentru mine, casatoria are o semnificatie aparte. Acolo, in casnicie, salasluieste o bucatica de divin, nu ai voie sa-ti bati joc de asa ceva, nu o tratezi ca pe o invitatie la cafea. Fusesem dezamagita de gest, cu toate ca mi-a explicat ca ceea ce simte e unic, ca stie ca eu sunt aleasa.
Insa ca orice lucru pe lumea asta care are un sfarsit, si povestea mea ajunsese, se parea, la liman. Sosise momentul sa plec acasa. Mai aveam un an de facultate, iar el trebuia sa-si termine studiile si apoi sa-si gaseasca un serviciu. Eram convinsa ca totul se termina aici. In zilele noastre, nimeni nu asteapta un an si jumatate, cand in jur misuna atatea tentatii. Odata despartiti, ne-am dat seama insa ca toata pasiunea avea un fundament solid: dragostea. Au urmat aproape doi ani in care vorbeam de 3-4 ori pe saptamana la telefon, ne scriam e-mail-uri zilnic. Dupa cateva luni, a venit pentru prima data in Romania. Mi-era greu sa cred ca e adevarat. In acel moment, era dovada suprema ca ma iubeste. Apoi vizitele s-au intetit. Cu toate ca era foarte ocupat cu diploma, reusea sa vina la doua-trei luni. In august 2004, ne-am logodit in Romania, un an mai tarziu ne-am casatorit in Germania, dupa ce amandoi ne-am finalizat studiile.
Acum, cand va scriu povestea noastra, suntem casatoriti de sapte luni si viata noastra a intrat pe un fagas normal, dar suntem la fel de indragostiti. Eu ma simt ca un nou-nascut, am luat viata de la capat: alta tara, alta limba, alta cultura. Ne gandim de multe ori prin cate am trecut, cat de greu ne-a fost fara celalalt. Dar asta ne face sa apreciem si mai mult prezentul.
Si eu, intre timp, am invatat multe despre cultura turca, cu ajutorul familiei sotului meu. Sunt niste oameni deosebiti, cu principii solide si sanatoase. Atat de diferiti, dar atat de asemanatori cu noi!
Alina Balli - Germania
Aniversarea
Astazi s-ar fi implinit 25 de ani daca... daca n-ar fi fost acea zi de 23 august! Emilian viseaza. Si ce daca acum este un barbat de 50 de ani, casatorit, cu o sotie care il iubeste si cu o fetita care in curand isi va trai propria poveste de dragoste? Ce, un barbat nu are voie sa viseze la ce a fost? Se vede un tanar inalt, cu par ondulat, cu o gropita - una singura, pe un obraz, care-i indulcea expresia voluntara. Avea o diploma, un serviciu, parinti onorabili si o dorinta de a-si intemeia o familie. Multe tinere il doreau, dar el era in asteptare. In asteptarea unei minuni care sa-i taie rasuflarea, careia sa i se daruiasca cu totul. Si minunea a venit! Prin niste prieteni de familie i s-a vorbit despre o fata care locuia in provincie, oras mare de altfel, universitar. S-a hotarat sa o vada, ce avea de pierdut? A plecat impreuna cu parintii, stabilind intre ei sa reduca la cat mai scurt, timpul vizitei, in caz ca tanara nu ar fi corespuns asteptarilor. Ce i-a placut mai mult la ea? Poate numele, Coralia, nume de sirena, unduind intr-un recif de corali, sau poate ochii aceia intunecati, gri-verzui, ca marea inainte de furtuna, ori poate rochia galbena, care o invaluia intr-un halou de lumina si, desigur, deosebita finete si distinctie a intregii fapturi. Asa se face ca timpul afectat vizitei s-a scurs si Emilian a uitat ca mai trebuie sa si plece. A urmat o perioada febrila, de vizite intre doua trenuri de noapte si, dupa putina vreme, s-au casatorit. Ce nunta frumoasa! Si-au cumparat si mobilat un mic apartament, au avut si o copilita, o fetita cu acelasi par ondulat si gropita ghidusa in obrajor. A urmat o perioada de vis, umpluta de mici bucurii sufletesti si satisfactii casnice. Se distrau mergand la teatru, la concerte, in vizite, sau facand impreuna gospodarie. Coraliei ii placea sa trebaluiasca in bucatarie. Ce satisfactie aveau cand vedeau sticlele de suc de rosii pregatite pentru iarna, invelite in paturi. Sau siruri de borcane cu dulceturi impodobite cu panglici de toate culorile. Viata parea perfecta. Au trecut ceva ani, nu prea multi, pana cand, in urma unor schimbari, Coralia a ajuns in alt loc de munca, in alta institutie, cu alte colege si un coleg de birou. Ce s-a intamplat atunci nu va sti niciodata, dar brusc, ca o lovitura de trasnet, Coralia i-a cerut sa divorteze. Motivul? Nici unul! "E sansa vietii mele", i-a spus. A urmat o perioada in care a incercat sa o faca sa renunte la idee, sa nu dea cu piciorul la tot ce avea, de dragul unei himere. Paruse ca va reusi, pana intr-o zi, in preajma lui 23 august, cand, venind acasa, a gasit un bilet prin care Coralia il anunta ca pleaca. Voia sa scape de tensiunea din ultimul timp. Au urmat trei zile libere. Se vede si acum, stand singur langa telefon, asteptand vreun semn de viata, apoi umbland pe la cei mai apropiati cunoscuti pentru vreo veste. Si a aflat. Coralia plecase la mare cu colegele si colegul ei. Atunci a inteles ca a pierdut. Alegerea fusese facuta. Cuprins de disperare si de tristete, si-a dat totusi seama ca daca o iubeste cu adevarat, ii va reda libertatea sa-si urmeze viata asa cum dorea. Cu inima plina de lacrimi si calcand peste zdrentele mandriei de barbat, s-au despartit in buna intelegere, cu hotararea de a tine legatura. Fiecare si-a refacut viata. S-au recasatorit amandoi si a avut fiecare un alt copil. Coralia locuieste acum intr-o tara din vestul Europei. Au trecut ani multi si in tot acest timp, Emilian a tinut legatura cu Coralia telefonic, ba chiar a fost de cateva ori in tara respectiva, sa le vada pe ea si pe fetita. Si chiar daca timpul nu mai poate fi intors inapoi, si Coralia pare sa-si fi aflat implinirea, Emilian crede ca in ziua cand ar fi trebuit sa sarbatoreasca "nunta lor de argint", gandurile Coraliei s-au intalnit cu ale lui. O frumoasa poveste de dragoste s-a stins prea devreme. Viata, ca si dragostea, are si pete de intuneric. De un singur lucru e sigur Emilian, ca dragostea lui, asa neterminata, va fi nemuritoare.
Victoria Sagodici - Micro 5, bl. 19,
sc. B, ap. 24, Buzau
(Reproduceri dupa picturi de Iosif Iser si Gheorghe Petrascu)