In tot Engadinul nu exista o biserica mai frumoasa si mai ciudata ca "St. Martin" din Zillis. De cum deschizi poarta imensa de stejar nituita cu ghinturi aspre si ascutite, o imagine tulburatoare te tintuieste chiar in prag: nimeni nu se roaga; oamenii stau si privesc nemiscati in niste oglinzi dreptunghiulare, asezate cuminte si rabdator pe genunchi. Cufundati in tacere, admira in luciul lor, imaginea rasfranta a tavanului intesat cu sute de icoane, croite, parca, dupa chipul si asemanarea icoanelor noastre transilvane. Asemanarea este atat de puternica, incat, pentru o clipa, simti impulsul naiv de a intinde mana, petrecand degetele intr-o atingere usoara si negrabita peste glaja taraneasca imperfecta, peste desenele de o simplitate teribila ce infatiseaza Mantuitorul binecuvantand, Fecioara Maria cu Pruncul calare pe un magar, sfinti cu picioare desculte si imense, cai si vite surazand uman la ieslea cea sfanta din Bethleem. Intr-un colt, un ghid local repeta in soapta, ca o poezie, istoricul bisericii vechi de la anul 830 - ultima amintire a Raetiei latine si a stramosilor retoromani si misterioasa aparitie a unui pictor, pe nume Lopincinus, care, la 1130, a invesmantat tavanul bisericii cu 153 de panouri din lemn de brad, matuite apoi cu un consistent strat de ipsos si var, dupa o reteta proprie, ramasa necunoscuta pana in ziua de azi. Ghidul e mandru si absolut convins ca tavanul de la "St. Martin" nu are egal in lume, ca nicaieri nu vei gasi picturi in culori la fel de intense si originale. Insista pe unicitatea imaginilor si pe forta expresiva a artei populare romanse, dar eu il ascult zambind. Originalitatea artistica despre care vorbeste ma face, de fapt, sa ma simt ca acasa. Ma simt ca la biserica si muzeul din Sibiel, inconjurat de sfinti cu infatisare de tarani puternici, cu maini enorme, grele si obosite de munca, redate cu indrazneala omului simplu si neinstruit, in nuante complementare de rosu si caramiziu, in linii si tuse ce rastoarna fara complexe tipicul canonic si legea proportiei.
Troite cu nume de Ion, Gheorghe, Ileana
Sunt multe lucruri ciudate, ramase fara explicatie la Zillis. Daca turistii sunt impresionati de frumusetea tavanului pictat, eu ma intreb daca similitudinile dintre credinta romansa si cea ortodoxa sunt intamplatoare. Cum au patruns intr-o biserica catolica (extrem de elitista si de unitara) niste icoane naive, taranesti? Cum se explica forma ascutita, musatina, a acoperisului de pe clopotnita si asemanarea frapanta cu Putna, cu manastirile noastre bucovinene? Dar frescele exterioare, astazi distruse si acoperite cu var de catre protestanti? Dar traditiile precrestine ale focurilor purificatoare de primavara, ale zilelor interzise lucrului cu lana, cu acul sau cu coasa?
Doctorul in istorie Martin Bunti ne spunea ca, in ciuda consemnarilor riguroase din cronici si registre necrologice pastrate inca de la anul 1000, figura pictorului popular Lopincinus ramane inconjurata de mister. Nu se stie, prin urmare, daca era localnic sau venetic stabilit in Zillis, asa cum nu se stie cu aprobarea carui ierarh a incalcat el canoanele catolice ale picturii. Important este altceva - regiunea Grisonului (urmasa Retiei stravechi) avea, ca republica independenta, legaturi uimitor de stranse cu Transilvania, documentele consemnand, de pilda, numele marii familii romanse Salis sau al lui Marcelo Scuarcia Lupi, care a emigrat in 1560 la Alba-Iulia si apoi la Cluj, unde a publicat o importanta carte despre izvoarele terapeutice ale Alpilor, devenind apoi prieten si consilier al principelui transilvan Stefan Bathory.
Pare greu de crezut, dar in urma cu 500 de ani, Europa era mai libera si mai putin ingradita de granite ca acum. Se circula enorm in vechime si, nu intamplator, inca de la 1600, se constituise deja o comunitate breslasa puternica de cofetari romansi in Cluj. Explicatia istoricului Martin Bunti pare elementar de simpla - din totdeauna, romansii i-au simtit pe romani ca pe niste rude apropiate, avand aceeasi latinitate a limbii, acelasi suflet cald, comunicativ si plin de temperament, acelasi imaginar mistic si inclinat spre fabulos: "E cu neputinta sa nu tresari, auzind in romana expresia romansa: "Carnea e buna" sau cuvantul baraca, venit din limba noastra primara, retziana", ne marturiseste dr. Bunti. "Cei 2000 de kilometri care ne despart geografic ne-au apropiat spiritual si sufleteste mai mult decat suntem noi in stare sa acceptam si sa intelegem".
Refugiata in defileul prelung si adancit ce duce la Viamala, biserica din Zillis sta neclintita la poalele Alpilor, ca un imens semn de intrebare. In afara icoanelor taranesti, orice apropiere cu religia si spatiul romanesc pare fortata si nelalocul ei. Ramane, in schimb, uimirea de a afla ca prima biserica de dinainte de 830 era construita, asemenea sfintelor lacase maramuresene, din lemn imbinat, fara nici un liant metalic; ramane uimirea de a descoperi in cimitirul din spatele bisericii "St. Martin" troite si, alaturi, nume familiare de Ion, Sion, Gheorghe, Florin Cajori sau Ileana Fimian.
Indarjirea de a ramane romans pana la moarte
E greu de spus prin ce rasuciri sau intamplari istorice au ajuns aceste nume tocmai in Zillis. In orice caz, in oglinda asezata cuminte pe genunchi, iti apare fabulos un cer de icoane si multime de sfinti cu maini uriesesti de ciobani osteniti la stana sau la munca grea a campului si, brusc, iti dai seama ca - din orice colt de lume ar fi - taranii seamana intre ei, regasindu-se in aceleasi gesturi si taceri scrutatoare, in aceeasi rabdare colturoasa si indarjita. Atat cat au mai ramas, pastorii Alpilor urmeaza calendarul aparte al ciobaniei, masurand timpul si sarbatorile de peste an dupa verdele proaspat vopsit al ierbii si mugurii sfiosi ai copacilor, dupa raceala vantului si desisul ploii. Intreband un taran romans cat loc ii lasa lui Dumnezeu in viata lui, primesti ca raspuns doar un tresalt de privire uimita si o exclamatie fara nici un ascunzis: "Dumnezeu e totul. E aerul si respiratia mea. E iarba si mielul abia nascut. In mai, cand plec cu oile la pasune, simt ca ma indrept spre Dumnezeu. Acolo ma asteapta in fiecare an - sus, pe varful cel mai inalt al muntelui".
Ca si ciobanii din Marginime, taranii romansi nu sunt bisericosi sau habotnici. Simplu si in tacere neclintita, il poarta pe Dumnezeu cu sine, invocandu-L cu o rugaciune scurta, pe vreme de furtuna sau inainte de culcare, sub lumina piezisa si rece a Lunii. Noaptea, incalzindu-se la jarul crengilor de molid, trec pustiul singuratatii din munte, istorisind povesti cu zani si zane, cu diavoli negri si gelosi care starnesc cumplite avalanse de omat si de pietre, sau blestema drept razbunare unele fantani, omorand chinuitor si cu incetul, pe oricine ar bea din ele - oameni sau animale de povara.
In viata lor grea si aspra de munteni, romansii nu prea stiu ce este veselia. Aproape ca si-au uitat cantarile din fluier si dansul, iar grelele costume nationale din brocart rosu, plin de dantele, nu le imbraca decat la mari sarbatori locale sau nunti deosebite. Cu teama si adanc respect, mai pastreaza cateva obiceiuri din vechea Retie: chargiada (un fel de "masurare a laptelui), hom dstrom (arderea piticului de paie), trer schibettas (aprinderea focurilor) si, mai ales, cutumele stravechi legate de cultul mortilor, cum ar fi priveghiul sau deschiderea "ferestrei adormite" (un mic chepeng taiat sub streasina acoperisului), pentru a inlesni plecarea usoara a sufletului spre cele vesnice.
In Engadinul profund, neturistic, pastorii romansi reprezinta o enclava fragila si lesne de asimilat de catre germanii majoritari. Banii si confortul vietii moderne par sa le rapeasca - incet, dar sigur - datinile si credinta, transformandu-i pe nesimtite in niste simpli functionari ai muntelui. Atat cat pot, taranii engadinezi se indarjesc sa fie pana la sfarsitul vietii romansi, refuzand proiectul cantonal de unificare a dialectelor intr-o limba literara comuna, si insista ca, in primii patru ani de scoala, copiii sa invete numai in graiul local: sursilvan, surmiran, puter sau vallader. E o lupta grea si fara mari victorii - o lupta dusa in ascuns de catre intelectuali si mai ales de preoti care, la fiecare slujba duminicala, au grija sa tina predica in toate cele patru dialecte romanse, indemnandu-i pe enoriasi sa nu-si uite originea latina.
Muster: casa lui Dumnezeu
Chiar daca bisericile sunt cam pustii si lipsite de fior mistic, in sinea lor, romansii nu si-au pierdut credinta. La vreme de necaz sau boala, taranii alearga la Dumnezeu, umpland catedrala manastirii benedictine din Muster - "Disentis" (Casa lui Dumnezeu) - cea mai veche lavra romansa, vietuita neintrerupt de 1300 de ani, inca de pe vremea lui Carol cel Mare. Ca si credinciosii romani, engadinezii merg macar o data in an la hramul Manastirii Muster (la inceput de iulie, de Ziua intemeierii) ca sa participe la marea procesiune in care se scot relicve de sfinti si cruci. E ziua randuita taranului romans sa se spovedeasca, sa se inchine la moastele Sfantului Sigisberd sau sa se roage la statuia Fecioarei Maria cea facatoare de minuni, asezata cu multa cinste intr-un paraclis cu peretii intesati de multumirile celor care s-au vindecat de cancer sau au fost salvati, miraculos, din felurite accidente.
Vizibila doar in detalii si ascunzisuri bine pastrate, asemanarea cu ortodoxia noastra pluteste usor in aer. Imbracati in rase simple si negre, harnici si rugatori de noapte, fratii benedictini seamana mult cu monahii romani. Ii apropie severitatea pravilei zilnice (Ora et labora), simplitatea vietii de obste, iubirea traditiei si a Sfintilor Parinti si respectarea desavarsita a celor trei voturi monahale, la care benedictinii din Muster au mai adaugat unul: sa nu-ti parasesti niciodata, pana la moarte, chilia si duhovnicul hotarat de superiorul manastirii.
Afland ca suntem romani, batranul abate Daniel Schonbachler ne-a intampinat cu zambetul pe buze si bratele larg deschise, ca pe niste frati. Stia multe despre ortodoxia si catolicismul romanesc, pomenind numele monseniorului Petre Gherghel de la Iasi, invitat sa tina conferinte si sa slujeasca in fata credinciosilor romansi. Benedictin de rit oriental, abatele Daniel nu se sfia sa-si arate respectul si admiratia fata de biserica rasariteana, uimindu-se de ravna fierbinte a credinciosilor romani, de imensele procesiuni mariale de la Cacica si Sumuleu, de seminariile teologice intesate de tineri dornici sa intre in monahism si misionariat. "Suntem rude apropiate, rude de sange si de credinta", a repetat de mai multe ori abatele, vorbindu-ne apoi despre comuna noastra origine latina, despre rolul bisericii si miracolul pastrarii identitatii nationale, in ciuda opresiunilor de tot felul - sarazine, germane sau turcesti -, despre pericolele secularizarii si ale proiectatei globalizari europene, nu fara a ne avertiza sa luam aminte si sa nu repetam greselile bisericii de Apus.
Ne-au mirat afectiunea deosebita a batranului abate si multimea cunostintelor sale despre istoria si spiritualitatea romaneasca, dar nu am indraznit sa-l tulburam cu uimiri de prisos si intrebari iscoditoare. Intr-un tarziu, am inteles. Poftindu-ne in biblioteca manastirii, parintele ne-a prezentat comoara abatiei - incunabule si cronici pictate de caligrafi anonimi inca de la anul 1000, harti, icoane si aurite obiecte de cult, iar alaturi, asezata la mare cinste, o carte cu versuri de Eminescu, talmacit in romansa...
In decorul auster al manastirii benedictine, numele poetului nostru de suflet raspandea in jur ceva din caldura si irizarile luminoase ale spiritului romanesc, asemenea tavanului cu icoane taranesti din oglinzile bisericii "Sf. Martin" din Zillis.