Nu fac parte din cei ce stramba din nas la succesul comercial imens al unor romancieri de azi precum Stephen King, Dan Brown, Paolo Coelho s.a. Faptul ca milioane de oameni din culturi diferite gasesc placere in a citi cartile lor e un lucru bun, cand exista concurenta televizorului, a computerului si a altor distractii mai putin benigne. Ideea ca o fictiune de top international la un moment dat (moment care poate dura luni bune si chiar ani) e neaparat mediocra si perisabila fiindca e pe gustul comun si supusa modei, iar adevarata literatura, cea care va ramane, are un public restrans de cunoscatori - nu prea mai tine. Si nu mi se pare deloc intamplator ca multi dintre autorii de best-seller sunt profesori universitari de literatura, semioticieni si teoreticieni ai receptarii, care stiu totul despre romanul foileton din sec. al Xix-lea sau romanul gotic englezesc. Ei aplica premeditat retete verificate in timp, exploatand pofta de aventura-mister-groaza-ezoterism-iubiri patimase ale omului cantonat intr-o viata anosta, le asezoneaza cu meditatii asupra destinului, credintei, intelepciunii, dand cititorului impresia ca accede la adevaruri profunde, ii flateaza cu povesti inteligenta. Fiindca, de fapt, majoritatea subiectelor acestor carti sunt articulate dupa morfologia basmelor (sistematizata pe la mijlocul secolului trecut de folcloristul rus V.I. Propp), care functioneaza fara gres, demonstrand inca o data nevoia de poveste a copilului ce supravietuieste in fiecare dintre noi.
Nici "industria" ce se dezvolta pe langa fenomenele editoriale de amploare nu mi se pare blamabila. Ecranizate si dramatizate cu profit comercial scontat (ceea ce prelungeste tirajele si aduce noi valuri de cititori), continuate sau completate cu publicatii adiacente sau chiar cu excursii turistice prin locurile unde se petrece actiunea - cartile populare aduc totusi si un profit intelectual. Ce poate fi rau in faptul ca turme de americani, nordici si japonezi ignorante viziteaza Luvrul, biserica Sfantul Petru, castelul San Angelo din Roma si catedrala Canterburry de langa Londra pe urmele lui Robert Langdon, eroul din Codul lui Da Vinci? Ceva din marea cultura a Europei tot le ramane. Felul de baza al romancierilor abili si toba de carte este amestecul politisto-istorico-ezoteric, preparat de Umberto Eco inca de acum un sfert de secol in Numele trandafirului. De la un autor la altul, atragatorului amestec i se variaza garnitura, condimentele si recipientul, iar accesul facil la documentatia vasta de pe Internet le usureaza munca pregatitoare. Ceea ce rezulta - o spun ca una care am citit cateva din aceste "noi biblii planetare" - e pasionant la lectura, chiar daca stii ca este manipulat si mai vezi pe ici-colo si sforile.
Este si cazul cartii pe care v-o recomand azi, ca o placuta petrecere a timpului liber. Catalanul Carlos Ruiz Zafon e relativ tanar, are vreo 40 de ani, si a mai scris trei romane inainte de a da lovitura cu Umbra vantului in 2001. Devenit in urmatorii patru ani best-seller mondial (a fost tradus in 50 de tari, nemaivorbind de faptul ca spaniola originalului e o limba de cea mai larga circulatie) si vandut ca painea calda, romanul de aproape 500 de pagini iti mentine treaza curiozitatea de la inceput pana la sfarsit prin intriga sa spiralata.
Actiunea se petrece intr-unul din cele mai fascinante orase europene, Barcelona natala a lui Zafon (devenita personaj central si decor deopotriva) si incepe in 1945. Cand naratorul, baiatul de 11 ani al unui anticar, e dus de acesta la Cimitirul Cartilor Uitate, un depozit labirintic, cunoscut doar de initiatii mari iubitori de lectura. Traditia locului cere ca novicele sa "adopte" o carte de acolo si sa promita ca o va mentine vie cat va trai. Cartea aleasa la intamplare de Daniel Sempere se numeste Umbra vantului si e semnata de un necunoscut, Julian Carax. Vrand sa afle cine a fost acest scriitor uitat, Daniel incepe o investigatie ce va dura ani si ani si-l va antrena in aventuri primejdioase. Ii va aduce prieteni buni si dusmani de moarte, iubite si emotii intense, dar mai ales nenumarate povesti arborescente ale unor destine. Existenta si moartea misterioasa a lui Julian Carax, reconstituita din marturii adevarate si false, are ceva de telenovela, cu bastarzi, indragostiti care se dovedesc a fi frati, cu rivalitati ce duc la crime, cu bogati si saraci, cu buni si rai. Neverosimila prin senzationalism dar cu mult suspans si rasturnari de situatii, cu un bine dozat du-te - vino intre prezentul lui Daniel si trecutul lui Julian, epica din Umbra vantului are parfum si culoare, accente picante de erotism si nebunie, referente reale istorice si referinte livresti, o boare de fantastic si poezie. Caci Zafon stie bine psihologia publicului de azi (a lucrat in publicitate) si asteptarile lui, ca sa-i dea ceea ce doreste, fara sa faca majore concesii nivelului intelectual. O literatura "de consum" de buna calitate si delectabila - asta e Umbra vantului.