Calatoriile europene ale revistei noastre continua. Dupa ce anul trecut v-am invitat la bascii din Pirinei, acum va facem oferta de a ne insoti in Alpii Orientali, un taram fabulos, unde traieste o populatie extrem de asemanatoare cu noi, romanii: Romansii, o falanga iliro-traca, refugiata in urma cu mii de ani, pe crestele muntilor ce fac parte astazi din teritoriul Elvetiei. Vanatoarea de trecut romanesc ancestral este o aventura spirituala fara egal. Pe parcursul a cateva numere de revista, vom incerca sa va facem partasi la emotia extraordinara pe care am trait-o, intalnindu-ne la o distanta asa de mare, printre ghetari si piscuri de piatra, cu oameni care vorbesc aproape la fel ca noi. Crescatori de vaci si de capre, neclintiti in traditia lor pastorala, nu-si dau libertatea si limba strabuna, pe toate bogatiile dimprejur. Iar daca ceea ce vom scrie n-o sa va placa, "iartat de ce am fat" (iertati-ne pentru ce am facut). "Bun di!" (ziua buna)
Imaginati-va mai intai munti inalti de 4000 de metri care se intind de jur imprejur cat vezi cu ochii. O mare de munti pana la orizont, cu varfuri ascutite de piatra zgariind cerul, cu zapezi care nu se topesc niciodata, cu ghetari incremeniti in eternitate. Imaginati-va ici si colo mici lacuri glaciare de un verde adanc, sagetate de soare. Cerul este deasupra, sprijinit pe creste, ca o cupola din sticla, iar norii aluneca atat de concreti si atat de aproape, incat ii poti atinge in orice clipa cu mana. Sunteti undeva sus, foarte sus, la inaltimea crestelor de piatra alburie. Trageti aer in piept, un aer moale, in care stau suspendate miresme de iarba. Coborati-va privirile incet, de pe creste, si atunci o sa vedeti paduri de larice si de pini agatate de stanci, covoare de iarba fara de cusur, ca si cum totul n-ar fi decat visul unui pictor obsedat de perfectiune. Atunci cand o sa va spun ca plutim deasupra Elvetiei, o sa ziceti "da, desigur, asa ne si inchipuiam Elvetia, ca pe o tara al carei peisaj e aproape de perfectiune". Numai ca in cazul acesta e mult mai mult de atat. Suntem in Engadin, peste Alpii Rasariteni, deasupra stravechii tari a romansilor, plina de sate arhaice, izbitor de asemanatoare cu satele romanesti de la munte. Engadinul e cea mai salbatica, cea mai speciala, cea mai tulburatoare si cea mai misterioasa zona a Elvetiei. Nici o legatura nu exista intre Elvetia bancilor si a ceasurilor perfecte si aceasta lume de sate risipite pe coastele muntilor, nici o legatura intre bulevardele scortoase ale Genevei si Zurich-ului si salbaticia acestor asezari stranii. Poate doar panglicile acelea subtiri de asfalt, ondulandu-se pe coastele muntilor si care leaga intre ele asezarile risipite, agatate la inaltimi ametitoare, cu case stranse in jurul cate unei biserici cu turla ascutita, atarnata de cer. Caci numai cerul pare a le tine la un loc, sa nu se imprastie.
Acum suntem aproape, turla e atat de subtire si atat de inalta, ca o lance din piatra veche, crescuta din trupul bisericii si al muntelui, pana la nori. Acoperisurile caselor sunt si ele din piatra, asa cum se faceau acum sute de ani, si strazile sunt de piatra, niste ulite povarnite pe pantele muntelui, trecand pe langa piete minuscule, pavate cu piatra, pe langa fantani de piatra cu forme de pasari, impodobite cu flori nemaivazute. Ce fel de sate sunt acestea, incremenite in aerul rarefiat al Alpilor elvetieni, o sa va intrebati, ce fel de oameni sunt aceia care au ales sa traiasca atat de sus si atat de departe de marile orase si de civilizatia lor? Ce fel de case sunt acestea, atat de straniu intocmite din ziduri stravechi, putin inclinate, pictate si decorate pe dinafara cu imagini fantastice, personaje din basme si mituri stravechi? La inceput nu vezi pe nimeni, e ca si cum ai fi nimerit in mijlocul unui decor de film pentru copii. Pasii suna stingheri pe stradutele pietruite, pentru ca toate casele au bolti inalte din piatra si porti rotunde ce par a duce undeva, in adancurile muntelui. Bagi de seama ca din fantanile cu ciocuri de pasari curg izvoare curate si reci, bagi de seama inscriptiile enigmatice de pe ziduri si incepi sa banuiesti ca oamenii acestia sunt niste oameni speciali, ca traditiile lor trebuie sa aiba ceva venind din timpuri foarte vechi. Deasupra ferestrelor sunt insemne solare, la fel ca pe unele dintre portile noastre de lemn din Maramures, sunt cruci bizare, cu capetele in forma de manere de sabie, in tencuiala caselor sunt scrijelite figuri ale Apocalipsei, balauri scuipand flacari peste lume, lei si nimfe si siluete de corbi si de serpi cu cap de lup, totemuri necunoscute, cu fiinte din alte lumi, in care unicorni cu aripi intinse sunt prinsi in plase facute din plante enorme si tinuti prizonieri. Am vazut vrajitoare calarind pe maturi si vrajitori tinand stele si luna in palme, gnomi si spiridusi si zane incrustate in carnea caselor, si atunci mi-am spus ca poate oamenii acestia isi deseneaza povestile in loc sa le scrie. Ca poate acesta e felul lor de a-si spune istoriile. Apoi am descoperit ca nu numai casele au fiecare o poveste scrijelita in semne, dar fiecare sat are propriile lui personaje si propriile lui povesti, pe care le spune public in felul acesta. Oricine se plimba pe stradute citeste povesti istorisite intr-un fel fascinant.
Apoi, intr-un moment in care soarele statea pironit in crucea zilei, sub anul 1456 incrustat pe una dintre acele case ce pareau stapanite de duhuri, am descoperit, scrise, numele celor care o facusera: Ion si Maria Vulpi. Ion... Un sentiment neclar, ca ceva ne uneste pe noi, romanii, cu satele acestea din afara de timp, a pus stapanire pe mine. Ca in spatele ferestrelor acoperite cu perdele facute de mana sunt oameni ale caror povesti le-as putea asculta si le-as putea intelege. O enorma, o arzatoare curiozitate ma indemna sa trec dincolo de rotundele porti din lemn, dincolo de obloanele incrustate, as fi vrut sa cobor in adancurile acestor case si sa ascult istoriile spuse de romansi, poporul acesta misterios, ale carui origini se pierd in negura timpului. Stiu din carti ca limba lor seamana cu a noastra, stiu ca pe vremuri ei erau oameni ai muntilor si ai padurilor, ciobani si stiutori ai semnelor cerului si pamantului. Dar ce a mai ramas oare din toate acestea, cat mai exista din toate acestea? Am mers mai intai in micul tintirim aflat imprejurul bisericii din sat si am aflat ca numele de Ion este unul obisnuit; am intrat pe stradutele laturalnice si am vazut ca fabuloasele lor case impodobite au in spate sura si grajduri, la fel cum au si casele noastre din Ardeal; am pandit la ferestre chipuri ale unor localnici si am vazut ca fizionomiile lor si hainele lor, si felul lor de a zambi seamana cu ale noastre. Am patruns in adancul unei taverne si, pe tavan, deasupra semineului, era pictat un balaur cu o suta de capete intr-o suta de culori. Apoi, intr-o clipa miraculoasa, dorinta mi s-a implinit. Trageam cu ochiul aparatului de fotografiat prin crapatura unei ferestre, atunci cand ea s-a deschis. Omul avea o pipa in gura si un suras sculptat in ridurile fetei. "Ion-Borzano", a spus, intinzandu-mi mana. "Sunt roman", am zis. "Romans" a adaugat el, si m-a poftit in casa. Ce minunatie! Aveam sa descopar ca fiecare casa de romans este un muzeu extraordinar, plin de mobile stravechi, pictate si impodobite dupa regulile basmului, de lazi de zestre asemanatoare cu cele pe care le aveau taranii romani. Clopote uriase decoreaza pretutindeni intrarile, caci holurile acestor case stravechi nu sunt decat tunelurile boltite pe unde inainte vreme intrau carutele pline cu fan. Am vazut cu cata sfintenie isi pastreaza oamenii acestia semnele trecutului, plugurile cele vechi si hamurile cailor, greblele lor de fosti tapinari, topoarele de taietori de lemne ale unor timpuri cand pe-aici inca se mai putea taia vreun copac. Am vazut sanii extraordinare, atat de impodobite si atat de frumos lucrate, incat pareau facute pentru zane sau pentru un Mos Craciun extravagant! Am vazut in ferestre perdele facute de mana care infatisau siluete ale unor femei torcand cu fusul si vartelnita, cuptoare la fel ca cele din casele taranilor romani, pe care strabunii lor dormeau!
Dar sa ne intoarcem o clipa la Ion Borzano, fost invatator intr-un sat romans din Engadin, si la casa cladita cu 300 de ani in urma de un stramos pe care il chema la fel ca pe el: Ion Borzano. Patrundem, asa cum imi dorisem, in adancurile casei de piatra, in ceea ce-mi inchipuisem a fi un labirint care trebuia sa duca in galerii misterioase din trupul muntelui. Dar acolo, in adancuri, nu erau decat niste camere boltite, in care fostul invatator pastrase ca intr-un muzeu ciubere de facut branza si alte unelte stravechi. Pe cheia de bolta a uneia dintre camere era scrijelit sarpele cu cap de lup inghitind soarele si un personaj mergator pe nori luptandu-se cu el. "Ce poveste este aceasta?", l-am intrebat. "Povestile se mostenesc odata cu casele. La vechile povesti se adauga unele noi, scrijelite de noii proprietari. O poveste care se scrie continuu." Ion romansul zambeste. "Suntem romansi. Romansii sunt romansi si gata."
Mult mai tarziu aveam sa inteleg ce voia sa spuna batranul Borzano. Romansii sunt pur si simplu un mister. Originile lor sunt misterioase si pline de controverse, limba lor, atat de asemanatoare cu a noastra, este si ea un mister pentru lingvisti, felul incapatanat in care ei au ramas agatati pentru totdeauna de muntii lor, suspendati intre un trecut fumegos si neinteles si un prezent caruia ei nu ii apartin, toate acestea ii fac sa fie "altfel". "Diferiti." Au rezistat valurilor succesive ale unor civilizatii straine, fara sa-si piarda limba, inconjurati de nemti, de italieni si de austrieci. Casele si satele lor arata la fel ca acum sute de ani. Nu vor sa renunte la felul lor de a fi. Nici ei nu stiu de ce, simt doar ca asa trebuie sa stea lucrurile. Romansii sunt poate singurii tarani ai Elvetiei care mai cresc inca vaci si capre pe langa casa, care mai au inca stane ratacite in creierul Alpilor. Am vazut cu ochii mei capre manate cu batul din spate pe stradutele unui sat romans, sub privirile uluite ale unor turisti de aiurea. Romansii au uitat istoriile lor vechi, dar au continuat sa le scrijeleasca pe case, intr-o tulburatoare incercare de a ramane ceea ce sunt. Continua sa creasca si sa adune fanul de pe pajistile din munti, desi felul lor de viata ii tine departe de bogatia celorlalte cantoane elvetiene. Bisericile lor sunt aproape goale, desi sunt ingrijite si mandre, pentru ca romansii il poarta pe Dumnezeu cu ei. De ce fac ei toate acestea? Cum se explica paradoxurile si misterioasa, incapatanata lor rezistenta? De unde vin conservatorismul lor teribil, obstinatia cu care isi pastreaza semnele, arhitectura, modul de viata? Sa vina toate acestea din trasatura aceea fundamentala pe care o au pretutindeni oamenii muntilor, ciobanii? Sa fie vorba despre psihologia aceea a enclavei care-i face pe oameni supusi invaziilor straine sa se refugieze cu cerbicie, in limba si in traditiile lor? Oricare ar fi raspunsul, sigur este faptul ca romansii sunt, cum a spus batranul Borzano, "altfel". "Romansii sunt romansi."
Poate ca tocmai din aceasta cauza, oricat de stranii, oricat de surprinzatoare au fost unele lucruri pe care le-am aflat in aceasta calatorie, pretutindeni m-am simtit ca acasa, ca si cum niste fire nevazute ne-ar fi unit. Nu e vorba numai despre limba lor sau despre felul lor solar de a fi, semanand cu acela al taranilor romani din Carpati, nici despre felul in care ei stau la poarta, privind lumea si norii, ci despre ceva nerostit, un sentiment straniu ca ceva ne leaga dincolo de cuvinte.
Horia Turcanu
"Ah, fratelo!"
Elvetia: o pata inghesuita de culoare stacojie pe harta Europei, larg deschisa la mine in brate. Caut cu degetul zona in care am ajuns, dar degetul meu e cat tara intreaga. Alte harti mai mari si mai detaliate imi fosnesc pe dinainte si pata cea mica si stacojie creste ca Fat-Frumos din poveste: o retea nesfarsita de strazi si autostrazi, tuneluri de kilometri intregi, marcate pe harta cu albastru sau galben. Engadin, destinatia catre care ne indreptam, e, si ea, tot o pata de un verde pal. Nu, in mod clar, harta nu ma poate ajuta sa inteleg ce se intampla de fapt aici, in patria romansilor, cea de-a patra nationalitate elvetiana. Asa ca imi incalt ghetele, imi pun aparatul de fotografiat in rucsac si plec spre munti, spre satele cele mai indepartate si cele mai inalte, printre ierburi marunte si parfumate, ca sa-i gasesc aievea pe taranii care mulg vacile baltate ca sa prepare branza, unde femei in costume populare rosii cu negru toarna laptele in putini mari, asa cum am vazut cand eram mica, pe cutiile de tabla in care se pastra ciocolata elvetiana. Si mai vreau sa-i vad pe batranii crescatori de capre, fumand alene din pipa la umbra cabanutei de lemn, in timp ce fumul urca alb si rotund spre munti. Muntii lui Heidi, eroina copilariei mele...
Dar mai intai satul...
Ghetele scrasnesc pe piatra cubica ce paveaza stradutele inguste. Case desprinse parca din povesti, cu ziduri groase de fortarete, spoite in culori laptoase, cu ferestre incadrate de muscate si cu nelipsitele blazoane desenate deasupra intrarii, se aliniaza de-o parte si de alta a drumului. Ma aflu in Guarda, una dintre cele mai frumoase asezari ale cantonului Grisson, situata pe o culme de deal, de unde privelistea ti se aseaza supusa la picioare. Printre zecile de turisti care strabat locul, imbracati in treninguri si cu nelipsitele bete de trekking, ii disting pe guardezi: oameni zambitori, linistiti si impacati cu faptul ca de ceva vreme, satul lor a devenit obiectiv turistic. S-au obisnuit ca turistii sa se fotografieze asezati pe bancile din fata casei lor, sa dea la o parte curiosi perdelele tesute in razboi, pentru a arunca o privire inauntru, prin fereastra deschisa. Uimitor cum romansii acestia au stiut sa-si conserve traditiile si spiritul locului, lasand insa loc si civilizatiei si bunastarii. La stanga mea e o veche fierarie, la dreapta, atelierul unei tesatoare. Drumul meu o ia insa in sus, inspre munti.
Oamenii
Am crezut ca voi urca pajisti abrupte si voi strabate multe ulite si ulicioare cu lutul batatorit, dar, spre surprinderea mea, civilizatia soselei a cotropit chiar si cel mai inalt sat din Elvetia (si din Europa): Lu. Ei bine, nu l-am gasit acolo pe bunicul lui Heidi, in camasa lui de in, si nici pe bunicile locului, in costum popular. Satele elvetiene sunt trasate cu rigla si au ceva din rigoarea unui insectar. Strazi perfect asfaltate, grajduri de beton, masini luxoase parcate corect si tractoare multifunctionale pentru munca de toate zilele. As fi fost poate dezamagita daca n-as fi vazut in schimb fetele acestor oameni: intai asprite de lucru, semanand un bob de neincredere, cu priviri aruncate pe sub sprancene, pentru ca mai apoi sa se lumineze ca dupa o ploaie scurta de vara. Romansii sunt primitori si au ceva din caldura ardelenilor nostri. Te invita la masa, daca stiu ca ai calatorit toata ziua, te invita apoi in grajd, sa se mandreasca cu animalele lor. Cred in superstitii si se roaga inainte sa-si urce vitele in munti. Sunt oameni demni si orgoliosi. Chiar si acum, in satele de munte, vanzarile de animale se fac doar pe batutul palmei, fara sa se semneze nici un act. Si mai e ceva care nu poate sa nu te impresioneze: limba lor presarata din cinci in cinci cuvinte cu cate o vorba romaneasca: taur, vaca, aur, fuorma, casa, di, saira... Daca ii spui unui romans ca esti roman, chipul i se va insenina brusc si te va lua de gat: "Ah, fratelo...".
Muntii
Am vazut si lacurile Elvetiei. Printre cele mai frumoase... ba nu, cele mai frumoase lacuri pe care le-am vazut vreodata. De un verde albastrui inchis, niste ochi sapati in stanca ce stralucesc ca faianta. Si muntii... Cateodata albi si pufosi, maturati de nori diafani, altadata intunecati, stand in contra soarelui ca niste uriasi negri. Uneori roscati si sterpi, ca in pustiurile Kazahstanului, alteori verzulii, plini de roci scanteietoare si de flori marunte de culoarea soarelui. Sa mai spun de ghetarii Elvetiei, albi si sticlosi, desenati ca de o pensula fina in vecinatatea unui cer care se ineaca in acuarela albastra?
Elvetia e un joc de imagini extraordinare care, exact ca intr-un caleidoscop, se pot schimba in fiecare clipa, in functie de cum le privesti: cu ochii larg deschisi, cu mana la ochi, furisat pe sub gene sau... de ce nu...cu coada ochiului. Pentru ca de lucrurile vazute doar pe jumatate, nu se prea intampla sa te saturi.
Dia Radu
Dumnezeu in exil
Duminica, la ora Liturghiei, clopotele bisericilor romanse bat altcumva ca in Romania. Sunetul alamit si strident zaboveste minute in sir deasupra caselor, intr-o chemare sincopata si prelunga, careia ii raspunde ca o inganare trista propriul ecou. La Viamala, Guarda sau Scuol, clopotele tulbura doar tihna turistica a hotelurilor de patru stele, in timp ce localnicii se pregatesc linistiti de tabieturile si siesta lor matinala.
Catolice sau protestante, imensele catedrale romanse sunt aidoma pajistilor alpine de pe valea Mustarului sau Poschiavei: curate, ingrijite, de o frumusete rece si cumva aseptica. La fel apare si interiorul. Fara oameni asezati cu evlavie in banci, fara pridvor si catapeteasma, naosul arata ca o singura sala grea si coplesitoare, in care nu adie nici macar amintirea unui bob de tamaie.
In tara romansilor, bisericile sunt aproape pustii. Dumnezeu a plecat in exil. Prea fierbinti, fata de religiile care le-au fost impuse de puternicii vecini germani si italieni, romansii au preferat sa-l gazduiasca acasa pe Dumnezeu. Il celebreaza si I se roaga in sinea lor, asemenea pastorilor romani, nevoiti cateodata sa se inchine in altarul vegetal al padurii, sub candela de stele a cerului de august. Tristetea insa ramane. In lipsa credinciosilor, bisericile din Engadin asteapta incremenite si eterne, ca niste muzee superbe si falnice, dar lipsite de viata, in timp ce batranii romansi stau in ograda lor montana si iau aminte la ceea ce vad in jur: daca ploua de Sfanta Freana, e sigur ca recolta de fasole va fi distrusa; daca ploua de Sfantul Waltermia, nu va fi iarba pentru vite toata toamna.
Elvetia este o tara linistita, bogata si din ce in ce mai batrana - o tara de pensionari apatici si fara griji, instalati confortabil la volanul unor masini noi si luxoase. Nu intamplator, abatele manastirii benedictine din Muster, monseniorul Daniel Schonbachler, constata cu tristete ca in ultimii 8 ani, nici un tanar nu a mai cerut sa intre in manastire ca novice, ca in curand cea mai veche abatie helveta (ctitoria lui Carol cel Mare) risca sa-si inchida portile din lipsa de monahi. Tot el isi amintea nostalgic anii din urma, cand statuia Fecioarei Maria de la Muster savarsea numeroase vindecari miraculoase si biserica era intesata de lume, in timp ce preotul tinea slujba in toate cele trei dialecte principale ale romansei, spre a nu se pierde nimic din limba ultimilor latini.
Ascultandu-l pe parintele Daniel, ma intrebam ce s-a intamplat intre timp cu credinta vechilor pastori engadinezi, cu sufletul lor simplu si deschis spre trairea mistica, si batranul abate, ghicindu-mi parca gandul, si-a indreptat acuzator mana spre ornamentele aurite din belsug de pe pereti, nu fara a constata un mare si dureros paradox: "In urma cu 1000 de ani, abatia Muster s-a ridicat din lacrimile si saracia oamenilor. Acum, tocmai bogatia si viata fara de griji i-au indepartat pe credinciosi de biserica... Am auzit ca in Romania nu este asa, ca bisericile sunt mereu pline, si sute de tineri urmeaza Seminarul Catolic din Iasi. Aveti grija si luati aminte la greselile altora - cand ai de toate, il pierzi pe Cristos".
Cu figura lui serafica de batran intelept, abatele Daniel s-a inclinat usor in fata noastra, retragandu-se in simplitatea chiliei lui benedictine, spre a implini deviza ordinului sau calugaresc: "Ora et labora". In urma lui, au ramas reverberate ultimele cuvinte profetice, la care si noi, romanii, ar trebui sa ne gandim mai serios. Sa nu ne falim cu bisericile noastre intesate de lume. Sa nu ne laudam ca suntem mai credinciosi decat altii. Toate au un pret, si tare ma tem ca atunci cand vom scapa in sfarsit de greutati si de saracie, nu cumva sa-l pierdem, si noi, pe Dumnezeu.
In Engadin, clopotele bisericilor bat altfel decat in Romania. Asa cum stau catarate pe varful muntelui, catedralele romanse sunt frumoase si goale ca niste enorme cochilii de piatra. Daca apropii urechea de ziduri, vei auzi vuietul unui timp grabit si neiertator cu cei care il cauta pe Dumnezeu doar din cand in cand, numai cand sunt la necaz si la stramtoare.
Fotografii de Horia Turcanu si Andrei Cheran