N-am citit cartea de debut a Celei (Luminita) Varlam, Trec randuri, randuri, muritorii, distinsa cu un premiu al Uniunii Scriitorilor in 1998, si nici volumul ei de povestiri Lumea dintre lumi din 2001, asa ca lectura romanului pe care vi-l recomand azi mi-a produs surpriza descoperirii unei prozatoare care are ce povesti si o face cu pofta si talent. Originalitatea ei consta in alegerea unei perspective a anilor 1960-2000 in Romania, inca neabordata in literatura noastra de dupa 1989: ceausismul si perioada de tranzitie sunt vazute prin ochii unei fiice de nomenclaturist din esalonul de varf. Roman de dragoste in primul rand, Sa nu-mi luati temnita traseaza doua destine intersectate in copilarie si adolescenta si apoi despartite de o taina ce se dezvaluie abia in ultimele pagini. Naratoarea, Lukiana, il cunoaste pe baiatul rebel si superinteligent Boris inca de la gradinita, iar in liceu traiesc o scurta si dureroasa iubire adolescentina, sfarsita brusc si inexplicabil. Adolescentii indragostiti nu fac parte din acelasi mediu social, fiindca societatea asa-zis egalitara era adanc fracturata intre lumea inchisa a demnitarilor comunisti, beti de putere si bucurandu-se de privilegii, si noi, ceilalti - o masa terorizata, mintita, umilita, abrutizata de lipsuri si constrangeri absurde. Lukiana descopera la 17 ani duplicitatea conditiei sale: ii e rusine ca se afla printre privilegiati, ca fata de mare stab, dar in acelasi timp se simte ocrotita de sistemul aflat la dispozitia nomenclaturii, se bucura de cizmarii si croitorii care ii confectioneaza lucruri de lux, de personalul casnic, de confortul, voiajurile si distractiile asigurate de pozitia tatalui, ajuns primar al Bucurestiului si membru in Cpex. De obtinerea unui post pe plac, de secretar literar intr-un teatru (si nu o naveta chinuitoare la tara, ca mai toti absolventii de facultate). "Nu stiu cand am aflat despre mine ca imi era bine sa traiesc in incompatibilitatea dintre euforia si rusinea care impachetau pozitia mea sociala cu aceeasi funda, dar din insasi aceasta aberatie imi luam si framantam materialele de constructie pentru ciudata mea alcatuire. Devenise un fel de sport extrem, consumat sub efluvii de adrenalina, sa incalec cele doua lumi aflate la ani lumina distanta. Dar nimic din ceea ce simteam nu avea, cu siguranta, nici o legatura cu libertatea. Dimpotriva, eram captiva din doua parti si dependenta de punerea lor impreuna."
Romanul incepe cu regasirea tarzie, pe e-mail, a acum cincuagenarilor Lukiana si Boris, prima - ajunsa dupa Revolutie o profesoara oarecare, mama a doi copii mari, la casa lor si locatara a unei mansarde "la comun", cel de-al doilea - un eminent chirurg in Israel. Epica avanseaza prin schimbul lor de epistole si prin comentariile-rememorari ale femeii. Ni se releva faptul ca plecarea precipitata a lui Boris din viata Lukianei se datoreaza Securitatii si Cabinetului Ii: mama fetei, lamurita de emisari ca dragostea cu un evreu nu e bine vazuta "sus", ii ceruse lui Boris cea mai mare dovada de iubire - sa renunte a-i mai vedea fata si sa plece din tara.
Cela Varlam isi intregeste povestea cu destinele parintilor - mama, rapusa de o boala necrutatoare inainte de 1989 ii dezvaluie inainte de moarte discutia ei cu Boris si convingerea ca a actionat spre binele fetei; tatal, inchis la Jilava dupa Revolutie (scenele din penitenciar si discutiile dintre fostii demnitari comunisti despre evenimentele Romaniei in tranzitie sunt memorabile), se stinge senil, nemaistiind pe ce lume se afla. Parasiti de prietenii din vremurile lor "bune", Lukiana si sotul ei arhitect urmaresc evolutia lumii in care se ridica o noua nomenclatura, in care se produc spectaculoase imbogatiri, fosti securisti cunoscuti de ei ajung prosperi oameni de afaceri...
Un cronicar ii reprosa Celei Varlam ca nu prezinta in romanul ei si vietile mutilate, chinuite, ale milioanelor de romani sub dictatura. Sa nu-mi luati temnita e un roman, nu un document, si n-am sa fac eroarea comuna de a identifica personajul narator cu autoarea. Personajul Lukiana are coerenta psihologica si limitele unei fiice de mare demnitar comunist. Ar fi fost neverosimil ca ea sa-si judece si sa-si condamne parintii pe care i-a iubit, sa aiba viziunea unei victime a sistemului, cand a fost o beneficiara a lui. Romanul e interesant tocmai prin dezvaluirea dinauntru a vietii nomenclaturii, intr-o fictiune scrisa bine, de un om sensibil, cultivat si inzestrat.