Ploile si torentele din aceasta vara au dezvelit din somnul cel de moarte resturile unor elefanti preistorici. Un intreg cimitir al elefantilor. De la prima descoperire, un rest de fildes lung de mai bine de un metru, localnicii au devenit cautatori de relicve. Pleaca de dimineata dupa vacile preistorice de la care spera sa mulga o caruta de bani. Putini au rezistat ispitei de a sapa pamantul in cautare de potcoave de cai preistorici morti.
Specialistii au privit cu oarecare interes truda localnicilor, dar nu au bani si nici timp sa se ocupe de acest sit istoric. Relicvele nu merita efortul. Ar fi vorba de o specie de mamut, premergatoare elefantului indian, traitor pe meleagurile mioritice acum un milion de ani. In ciuda indiferentei specialistilor, localnicii si-au umplut hambarele cu aceasta recolta. Asteapta acum sa vina americanii in safari, prin Estul salbatic, sa le cumpere la kilogram un fildes, un os, o coasta, o masea de mamut. Harnicia localnicilor, dezinteresul specialistilor au dus, ca si prin alte parti, la degradarea sitului arheologic.
Nu e singurul caz in care resturile istorice sunt lasate la mila cazmalelor nespecialistilor. Acum cativa ani, un senator caruia i se restituise mosia parintilor confiscata de comunisti a dat buzna cu buldozerul intr-un sit preistoric. Specialistii au vazut toate acestea peste umarul buldozeristului oprit cat sa-si aprinda o tigara. Ironia sortii face ca senatorul sa fi fost la acea ora si ministru al culturii, remarcat printr-o indelung criticata opacitate fata de finantarea cercetarilor si conservarii patrimoniului. Acestea sunt doua file din dosarul nepasarii fata de trecutul istoric. Pot fi adaugate cateva randuri scrise cu plugul intre zidurile cetatii Sarmizegetusei, ca si in oricare dintre orasele cetate ale sasilor din Transilvania
De 16 ani municipalitatea incearca sa dea o forma centrului istoric al Bucurestiului. Locatarii zonei, multi fara acte, si patronii de buticuri s-au opus. Acum, cand reabilitarea centrului pare sa fi intrat pe un fagas normal, cladirile, multe seculare, arata ca dupa razboi. Bucurestiul a pierdut sute de case de patrimoniu, tot din pricina inertiei bulzoderelor.
Este uimitor cum oamenii care se plang ca le-a fost furata tineretea se complac de ani in neagra vesnicie a uitarii. Nepasarea autoritatilor, pentru care istoria era o sursa interminabila de alibiuri politice, i-a facut sa considere ca preocuparea fata de trecut tine de patologie. Poate ca grijile care-i fortau sa traiasca de pe o zi pe alta i-au facut sa ignore tot ce depaseste orizontul anotimpului petrecut in infernul comunist. Mult invocatul respect fata de istorie, in toate formele, de la fapte si ruine pana la limba si obiceiuri, se dovedeste o figura de stil.
Tara Zarandului este mai populata de arheologi de duminica echipati cu detectoare de metale, decat de specialisti in istorie veche, plecati pe teren sa apere si sa conserve siturile istorice. Peste tot oamenii doboara la pamant fara sa verse o lacrima casele batranesti care ar face fala muzeelor de arta populara, pun pe foc furcile si razboaiele care au tors si au tesut in lana istoria sensibilitatii populare. Sunt la fel de nepasatori cu aceste vestigii cum sunt fata de limba pe care o vorbesc, ea insasi plina de ruine glorioase. Pentru ca suntem, probabil, singura natie civilizata care nu are, la ora actuala, un dictionar tezaur al limbii romane, desi proiectul dateaza de peste o suta de ani. Limba romana, ea insasi pastratoare de istorie si traditii, sta acum risipita ca argintul prin miile de tomuri acoperite de praf si uitare. Sta ingropata ca vestigiile istorice, asteptand vremea cand oamenii vor cauta fructele pamantului, sa-si astampere foamea cu ele.