Fata de boier si tiganul cautator de comori
Am ajuns in Basca, intr-o seara plecata spre noapte adanca. Cu greu am reusit sa gasesc intrarea in sat. Intunericul greu lasat peste asezare, colinele serpuinde urcand spre inaltimi, pustietatea ce mi se asternea inainte mi-au intarziat drumul.
Satul e locuit in intregime de tigani (250 de familii), dintre care 700 "cu drept de vot", cum ne spune parintele Ioan Parnica, parohul acestei comunitati. In majoritate covarsitoare, locuitorii sai sunt agricultori. Interesant e ca agricultura pe care o practica ei o fac in cu totul alte parti, fiindca satul e asezat intre paduri, cu un pamant lipsit de posibilitatea cultivarii culturilor traditionale. "Cumparam totul: si faina, si porumb...", ne marturiseste parintele. De aceea, o mare parte a anului, satul ramane pustiu. Cu mic, cu mare, tiganii pleaca la lucru cu ziua in zone mai prielnice. Cei de aici fac parte dintre tiganii ursari. Oameni muncitori, asezati in indeletniciri stabile. Au ajuns aici, spun batranii, ca urmare a cutreierarii zonei de catre un mare boier, insotit de sclavi tigani, in cautare de comori. Aici, fata acelui bogatas se indragosteste de unul dintre tigani. Negasind comorile dupa care venisera, bogatasul cu sclavii sai pleaca, iar fata se ascunde cu tiganul de care se indragostise pe locul actual al satului. Urmasii lor sunt astazi locuitorii Bascai. Unii dintre batrani mai povestesc cum, pe vremea lor, erau in sat doar sapte case, uitate de lume. Rand pe rand, neamul li se inmulteste, ajungand astazi la o comunitate de aproape 1.000 de suflete.
Inaltare de preot
Dupa ani de rugaciune si strigare la Dumnezeu, in Basca s-a ridicat prima biserica din istoria satului. Cu atat mai impresionanta cu cat atat initiativa, cat si derularea intregii constructii apartin in intregime credinciosilor. Basca nu mai avusese pana atunci nici macar un preot care sa se incumete sa se aseze intre ei. Ba, mai mult decat atat, sunt alungati sau ironizati de diferiti slujitori ai Bisericii, in locurile in care indrazneau sa se mai abata, in cate o duminica, pentru odihna sufletului. Toate acestea i-au facut sa-I ceara mai cu ardoare lui Dumnezeu un lacas in care sa i se inchine. Sufletul acestei initiative a fost nimeni altul decat un tanar tigan pe nume Ioan, parintele de mai tarziu. Pe vremea cand s-a apucat de construirea bisericii, nu se gandea ca va deveni si parohul acestei comunitati. "Dorinta noastra a fost sa avem si noi biserica in sat, biserica noastra, locasul nostru de rugaciune", ne spune el. Impreuna cu alti cativa credinciosi, dragi sufletului sau si lui Cristos, incepe sa colinde tara in lung si in lat pentru strangerea de fonduri necesare inaltarii acestui indraznet edificiu. In doar cativa ani, pe un loc "pustiu si neumblat", se inalta lacas de preamarire lui Dumnezeu. O biserica cum rar mi-a fost dat sa intalnesc in vreun satuc romanesc, respirand a sfintenie si a prezenta a lui Dumnezeu printre oameni.
Biserica fusese adusa la stadiul de sfintire. Se astepta venirea parintelui care sa le slujeasca in aceasta minune de lacas. Ionica, care intre timp se inscrisese la Seminarul teologic, impreuna cu toti satenii, se ruga necontenit sa le trimita Dumnezeu un preot, care sa le fie parinte si duhovnic. Dumnezeu, care pe toate le randuieste cu finete si rasplatire deplina, si de aceasta data i-a coplesit pe credinciosii din Basca. "Cand am terminat primul an de seminar, a venit P. S. Ioachim Bacauanul sa sfinteasca locul pentru biserica intr-un sat vecin. Am fost si eu acolo. Am cantat la strana. Si se tot uita la mine Preasfintitul. De unde sa stiu eu ce ganduri are? Am venit acasa. Cand, vad deodata o multime de masini cum coboara spre Basca. S-au oprit la biserica. Cheile de la biserica erau la mine. Am fugit degraba sa deschid. Cand ma uit: Preasfintitul! A inceput sa vina lumea din sat, lume de pe lume. S-a umplut biserica. Stateam intr-un scaun la strana, imbracat ca pe langa casa. Incepe sa vorbeasca Preasfintitul. Intre timp, ma ia de dupa gat si ma trage mai la mijloc. Zice: "Vreti in mijlocul vostru pe fratele Ion ca preot?". M-am cutremurat cu totul. Nu-mi venea sa cred ca spune Preasfintitul vorbele acelea! "Vreti sa-l aveti in mijlocul vostru ca preot?". Tot satul: "Da! Vrem! E de-al nostru, ne stie, ne cunoastem!". M-am retras asa, incet, spre locul meu. Cum sa stau in mijlocul a toata lumea? Continua Preasfintitul: "E om de aici din sat, de la voi, e la seminar. Hai sa il ajutam sa va fie preot aici. Va cunoaste greul, va cunoaste firea!"... Toata lumea a spus: "Da!". Cand am iesit afara, Preasfintitul mi-a spus: "Frate Ioane, nu iti pot spune inca nimic sigur, pana nu vorbesc si cu Preasfintitul Eftimie. Lumea e de acord cu tine. Vrei si tu sa le fii preot?". Am spus: "Preasfintite, cum as putea sa spun da?! E ceva care ma strange de gat! Nu pot!..."."
Dupa ceva vreme, fratele Ioan este chemat la episcopie. "Mi-a dat telefon parintele Arsenie de la Manastirea Sf. Sava (parintele care il va creste in tot acest urcus duhovnicesc - n. n.) si mi-a spus: "Nu stiu cu ce te duci, calare, cu trenul, cu aerul, la Roman, ca maine dimineata trebuie sa fii la episcopie sa te faca diacon!...". Era vineri seara. Am inceput sa plang. Era pentru mine o noapte cum nu pot spune. Am vorbit cu cineva cu masina sa ma duca. Erau niste noroaie!... Au venit si mama si tata, am impins masina pana la drum, sa putem pleca. Am ajuns la Roman. Nu aveam nici straie, nu aveam nimica. Imi daruise parintele de la manastire o dulama de calugar, pe care o tineam pe brate. Preasfintitul a binecuvantat-o si mi-a spus sa ma imbrac cu ea. Aveam o stare de teama, asa... M-am imbracat cu dulama si m-au luat preotii de mana. Nu mai eram eu. Ma uitam la mine si nu-mi venea sa cred. Nu-mi mai simteam trupul, nimic! Nu mai era parca nimic al meu, era altcineva acolo cu preotii!... Ma uitam in biserica sa-l vad pe omul cu care am venit cu masina. As fi fost bucuros asa, macar sa il vad, sa mai prind un pic de curaj. Dar el s-a ascuns dupa un colt in biserica si plangea, plangea mai tare ca mine. Am citit Apostolul plangand.
Cand am venit acasa, oamenii erau la munca, faceau scena pentru a doua zi. Cand m-au vazut din deal, venind la vale, au inceput sa strige: "Uite, diaconul nostru!..." A doua zi a venit si Preasfintitul... A venit si televiziunea atunci!... Ce-a mai fost acolo!..."
Despre momentul hirotonirii, parintele nu poate sa ne spuna prea multe lucruri. Astfel de stari nu se spun, se traiesc! Din lacramarea sa intelegi insa ce a insemnat pentru el. "Nu meritam toate acestea! Nu meritam!... Dar ma simt multumit sufleteste. Daca ma duc asa, pentru om, prin sat pe la mine, vad cum lumea se schimba, are un respect!... E prea mult pentru un om muritor!..."
Minuni soptite
De trei ani de zile, Ionica Parnica este preotul satului Basca. Un sat care dintr-o fundatura a devenit gura de rai. Iar biserica de aici, poarta binecuvantata catre Cer, strunga spre Imparatie.
"La inceput, era galagie extraordinara", ne spune parintele. "Oamenii nu erau obisnuiti cu linistea de la Sf. Liturghie, iar eu nu puteam sluji asa. Am iesit in fata - asa fac si acum - inainte de Sf. Liturghie si le-am spus: "Frati crestini! Incepand cu clipa de fata, facem Sf. Liturghie! Am terminat cu miscarile, cu iesirile, cu vorbitul in biserica, cu rasul, cu tot!". Si oamenii au ascultat. Si ne-am obisnuit asa. Cand incepe Sf. Liturghie, nu mai misca decat copiii mici. Si de copii are grija paracliserul. Ii ia, ii plimba pe afara, ii linisteste, dupa care ii aduce inapoi."
Randuiala din sfanta biserica se muta apoi in randuiala oamenilor. Biserica lor e vesnic in asteptare, impreuna cu preotul lor, la a imparti lumina, alinare, binecuvantare. "Ne intelegem, pentru ca asa simt eu, sa le fac serviciul lor la orice ora din zi si din noapte, indiferent. Am avut cazuri cand au venit la mine pe la doua-trei noaptea. Le-am spus mereu in biserica: "Nu conteaza, puteti veni la orice ora din zi si din noapte". Eu asa vad misiunea preotului. Altfel nu o vad. Si va spun cu mana pe inima ca atunci cand vine omul sa se marturiseasca si sa ii dai dezlegare, simti ca il trimiti pe om in cer, ca asa e randuit de la Dumnezeu. Se intampla ceva!... De fiecare data, la sfarsitul Sf. Liturghii, rog lumea sa se roage si pentru mine. Daca se duc ei in rai, poate se va indura Domnul si de mine!..."
Si in cazul inaltarii bisericii din Basca (atat a celei sub forma de sfant lacas, cat si a celei vii, a credinciosilor inviati la Cristos), tiganii de aici au simtit, efectiv, binecuvantarea lui Dumnezeu revarsata cu imbelsugare asupra lor. S-au savarsit aici minuni care, poate, nu ar trebui soptite decat in taina, ca spovedanie a bucuriei implinite. Prin rugaciunile lor, un credincios de undeva, de departe, pe care nu l-au cunoscut niciodata si care nu a fost niciodata in Basca, le-a daruit o suma extraordinara pentru pictarea bisericii. Alta credincioasa daruieste sfintele vase, dintr-o mostenire pe care o incredinteaza Bisericii. Si cate nu am putea adauga la nobletea aceasta de har a lui Cristos!...
La Basca nu poti ajunge de prea multe ori in viata. Pentru ca aici nu poti ajunge fara pregatire. Pregatirea de a-L intalni pe Cristos batand strazile cu piciorul, randuind si daruind fata catre fata binecuvantare.
Romeo Petrasciuc