Marele premiu: 25.000.000 lei; Premiul I: 20.000.000 lei; Premiul Ii: 15.000.000 lei
Premiul Iii: 10.000.000 lei; Trei mentiuni: 5.000.000 lei fiecare
Marele Premiu
Cosmin Stefan Boghiu
Ana
E dimineata, devreme, deschid incet un ochi si imi dau seama ca nici macar soarele nu s-a trezit, iar pe peretele din fata mea inca se mai vad alergand unele dupa altele umbrele stelelor. E liniste... Am 20 de ani si iubesc. Iubesc asa cum nici macar soarele cel lenes si somnoros nu e in stare s-o faca... Imi simt fiecare particica de suflet cum rade in hohote, si poate tocmai de aia ma trezesc mereu asa de devreme, pentru ca nu mai am rabdare sa numar secundele si clipele si toate umbrele de pe pereti, pentru ca ard de dor si pentru ca simt cum, chiar si acum, sub plapuma, emotia ma incolaceste.
Am incercat de multe ori sa-mi amintesc in ce imprejurari am vazut-o prima si prima data pe Ana. As vrea chiar sa pot retrai momentul acela exact, dar memoria mea nu retinuse aproape nimic. Ana se pierde in multimea acelor figuri nesigure pe care le cunosti de pe strada, din tren sau de la Sinaia, formule vagi care acopera cu ceata lor prima strangere de mana, intaiul cuvant schimbat. Mai tarziu, am aflat, dintr-un cuvant aruncat la intamplare, ca petrecusem candva o vacanta impreuna, foarte aproape unul de altul, fara sa ne cunoastem insa. Dar momentul in care eu mi-o amintesc cu adevarat, cu toate amanuntele si detaliile posibile, a fost prima zi de facultate, cand am intrat intr-o sala mica, ingusta, cu banci de lemn si cu o usa care se deschidea si se inchidea mereu. Vedeam doar un amestec de buimaceala si indiferenta, fete ingrijorate, priviri somnoroase, o rumoare continua de soapte, chemari surde si hartii rasfoite. Gasisem un loc in fundul salii, langa fereastra. Ea era in fata de tot, in prima banca, aplecata probabil peste un caiet. Pentru a o zari, trebuia sa ma ridic din cand in cand in picioare, si nici atunci nu o vedeam bine decat din spate, cu umerii inclinati spre banca din fata. Asa au fost primele luni de scoala, eu, timid, de fiecare data in fundul salii, uitandu-ma mereu la ea, iar Ana, de fiecare data in prima banca, atenta la ce se vorbea in jurul ei, numai la mine, nu. Si cand ieseam de la facultate, Ana o lua tot timpul inainte, in mare viteza, de parca in fiecare zi intarzia la o alta si alta intalnire importanta. Nu ne vorbeam. Treceam pe langa ea, doar cu un salut, cu o privire, dar ne intelegeam foarte bine din ochi si stiam amandoi ca pentru ce am vrea noi sa ne spunem nu sunt cuvinte. Ne-am intalnit insa intr-o duminica din intamplare, la un colt de strada, unde ne-am iesit inainte, lovindu-ne aproape din mers. Ana avea obrajii rosii de frig si mergand se inveselea de orice, de zgomotul masinilor, de scartaitul bocancilor in zapada. Mergeam inspre Cismigiu si schimbam cuvinte intamplatoare, despre orice ne iesea in cale, jucandu-ne cu vorbele, cum ne-am fi jucat cu bulgarii de zapada. Ne opream in fata cinematografelor, sa citim titlurile filmelor cu voce tare, iar rasul Anei suna distinct, lovindu-se parca de aerul rece ca un clopot de sticla.
Multa vreme, intalnirile noastre au fost la fel, intamplatoare, lasandu-ne in voia norocului, care nu ne dezamagea. Apoi am trecut la un alt nivel, cand dupa vreo luna de "accidente", am indraznit sa-i cer numarul de telefon. Eu as fi vrut mai mult, dar trebuia sa ne multumim cu ceasurile putine ale plimbarilor noastre zilnice si ne straduiam cat puteam ca din aceste intamplari in cadru anonim sa facem ceva personal, intim, care sa ne apartina numai noua, care sa ne bucure numai pe noi. Seara, tarziu, cand trebuia sa ne despartim si cand asteptam impreuna tramvaiul Anei, taceam brusc, cu o tristete adanca ce-mi umbrea fruntea. Iar ea simtea si facea tot ce-i statea in putere sa piarda un tramvai dupa altul, ca sa ramanem inca o clipa impreuna, si inca una, crezand ca eu n-am sa banuiesc aceasta pacaleala. Dar pana la urma, tot trebuia sa plece, si eu ramaneam cu sufletul greu. Apoi am trecut si mai departe, am inceput sa ne vedem la ea acasa. Crezusem la inceput ca nu puteam sa intru in casa ei decat emotionat, ca trebuie sa fie in acest simplu fapt un anumit mister, ca ceva esential, ca o revelatie, va fi schimbat dragostea noastra. Aveam acolo, in camera ei, impresia de a fi departe de oras, singuri, cum am fi fost intr-un adapost de munte, surprinsi de o avalansa ce inchide toate drumurile de intoarcere. In mijlocul incaperii, trupul Anei se misca timid, dar fara incordare, cu o molcoma intindere de animal, pe care somnul il ajunge din urma si-l doboara. Daca se rezema de fereastra, daca isi ducea mana la frunte sa-si indrepte o suvita de par, sau daca ridica numai bratul, oricare din aceste miscari o dezgolea, ii desprindea rochia, lasand-o sa cada in jurul corpului ei adormit... Acum relatia noastra decurge frumos, ne intalnim la fel de des ca inainte, poate chiar mai des, ne intelegem perfect si imi dau seama, de fiecare data cand sunt in preajma ei, ca ea este tot ce imi puteam dori de la viata.
Ma uit pe peretele din fata mea si umbrele s-au topit de mult. Simt cum ma cuprinde din nou emotia, dau repede plapuma la o parte si sar din pat, ma grabesc sa plec, pentru ca incepe o noua zi, poate mai lunga si mai frumoasa, in care o voi vedea pe Ana.
Am 20 de ani si iubesc. Iubesc asa cum nimeni n-ar putea s-o faca. Nici macar soarele cel lenes...
Premiul I
Constanta Dumitrescu
Vremea bujorilor
...Doamne, ce sa fac? Cui sa cer ajutor? Doamne, dar nu este timpul! Sunt doar sase luni si jumatate - cum sa nasc acum? Ce se-ntampla cu mine? Ma framantam, plimbandu-ma prin camera, cu dureri care imi sfasiau mijlocul si picioarele. Eram singura - adica nu, cu acea faptura din mine care nu voia sa mai astepte. Atat imi amintesc exact. Apoi numai ceata... telefon, Salvare, spital, oxigen, sala de nasteri. Nimic clar, numai voci si sunete de instrumente medicale. Si niste fantome alergand in jurul meu, parca dansand...
Si m-am trezit. Intr-un pat alb, singura in salon, cu trupul si sufletul gol; verdictul: nastere prematura. Nu mai simteam nimic, disparuse totul si, mai ales, durerea... Am adormit. Intr-o dimineata din alt timp, am deschis ochii si i-am vazut pe ei, bujorii visinii, imbobociti, cu corola aplecata spre patul meu. Cati erau? Unsprezece, treisprezece? S-a deschis usa incet si a aparut doctorul, cel care ma salvase. La prima intalnire, m-au izbit ochii: negri-cenusii, cu sclipiri de otel, pe o fata alba, imaculata, precum halatul. M-a privit, s-a asezat pe marginea patului si a inceput sa explice tot ce s-a intamplat cu mine si cu copilul. Il auzeam de departe, din alte sfere, si nu eram in stare sa raspund nici unei intrebari. ("Sotul meu? A, nu stie, e plecat din tara. Nu, nu va suferi, nu a vrut nici o clipa copilul. Mi-am asumat singura sarcina".) Dar eu, de fapt, nu-i raspundeam doctorului decat in gand. Nu puteam rosti o silaba, doar il priveam, il priveam... Atat de cald si imbietor era acel glas! Imi mangaia sufletul sfasiat. Si-mi era bine, era cald si somn!
Nu stiu cate dimineti am cunoscut balsamul vocii lui. Nu stiam ce se-ntampla cu mine; asteptam, asteptam, sa se deschida usa, sa apara ochii aceia negri-cenusii si glasul lui bland. (..."Mai sunt patru zile si veti putea iesi in parcul spitalului; inca mai trebuie sa luati medicamente, sa evitam "furia laptelui", sa controlam temperatura si... somn, somn!")
Asa a fost pana m-am trezit cu adevarat si, deodata, m-am intrebat: dar ei, ei, bujorii imbobociti, cum au ajuns pe noptiera mea? Am aflat de la o sora medicala vorbareata: "Vai, ce l-ati mai speriat pe domnu doctor! Zicea ca un caz ca al dvs. e unul la 10.000! Atat de tanara si... cat sange ati pierdut! "Lucretia", a zis domnu doctor, "du bujorii acestia in salonul domnisoarei de la 13!"". Multe am mai aflat de la sora Lucretia: doctorul, la a doua tinerete, era considerat cel mai delicat om din spital; bolnavele il vedeau ca pe un inger. Si pentru mine a fost un inger, in cele treizeci de zile cat am stat acolo. Dar, oare, numai atat?
...Diminetile erau luminoase pentru ca aparea el; serile erau proaspete, pe aleile parcului spitalului, pentru ca - uneori - venea si se aseza ganditor si obosit, pe o banca. Pe acea banca s-au depanat franturi de cuvinte si sperante ale existentei noastre, s-au incrucisat ganduri, trairi intense, ivite parca din alta lume. Cate asemenea momente au fost? Nici atunci si nici acum nu le stiu numarul. Pentru mine au ramas asa, vesnice!
Cum sa exprimi acea stare a naufragiatului care se agata de o ramura intinsa si spera sa fie salvat? Cum sa-ti inchipui ca in cele mai negre momente exista - asa, foarte aproape de tine - gesturi, ganduri care, marturisite, fac sa-ti vibreze sufletul aflat in agonie?!
Nimic din viata de dupa spital n-a mai repetat starea aceea de vibratie, de asteptare si nerabdare, de tremur al vocii, al mainilor, al inimii... La fel pentru mine, la fel pentru el! Am trait atunci clipe unice si, cu siguranta, cea mai frumoasa poveste de iubire din viata mea. Era vremea bujorilor imbobociti!
Premiul II
Iuliana Lemni
Printul din cutia cu scrisori
"Cat o fi ceasul? Ar fi trebuit sa plec deja, am de traversat tot Parisul in metrou, iar pana la Defense mai fac jumate de ora cu autobuzul!" O ultima privire in oglinda, de verificare: par stearsa de ani? Am pielea terna si obosita? Trag aer adanc in piept. Fie ce-o fi. Peste cateva zeci de minute se va-ntampla neintamplabilul, timpul ma va aduce inapoi, in trecut...
Zece ani mai devreme
Obositi dupa doua zile de calatorie in microbuz, ne vedeam ajunsi in sfarsit in Dehre, satucul german unde un grup de tineri ca noi asteptau sa petrecem o mica vacanta impreuna. Pe majoritatea ii cunoscusem cu vreo trei ani inainte, cand venisera cu ajutoare pentru o casa de orfani nu departe de Suceava, si surprinsi sa afle de existenta unui grup de tineri de etnie germana in zona, au poposit si pe la noi. Astfel ne-am imprietenit si, de la o vara la alta, incercam sa ne petrecem vacantele impreuna, fie ei in Romania, fie noi in Germania.
De-abia descarcaseram bagajele, ca oboseala drumului s-a si volatilizat, lasand loc povestilor si voii bune. Insa in anul acela ceva era schimbat: in anul acela, in seara aceea, doi ochi necunoscuti inca, dar deosebit de dragi de la prima privire, ma fixau curiosi: un tanar german pe care nu-l vazusem inca in cei trei ani, un tanar foarte frumos, cu parul blond inelat, de a carui privire verde-albastruie m-am lasat cucerita pe loc. Parca nici n-a fost nevoie sa facem cunostinta, ne intelegeam asa de bine din priviri! Din prima seara, rasetele noastre erau la unison, mainile noastre nu s-au mai desprins, ochii nu ni s-au mai dezlipit unul de altul; cuvintele-n engleza sau germana isi gaseau repede rostul la cei 16 ani pe care ii aveam.
A fost cea mai frumoasa vacanta din viata mea: cele cateva zile au fost un Paradis nesperat, o poveste cu printi si printese pe taramuri de vis. O poveste alaturi de Printul meu. Descopeream o tara cu oameni si locuri minunate, faceam calatorii in fiecare zi: parcuri de distractii, muzee, planoare, cai, motociclete, vaporase, corturile noastre langa piscina locala, zoo si serate cu bere, porc la protap si trupele locale de muzica, alaturi de corala noastra din Romania!
In adancul sufletului stiam insa ca zilele vor trece mult prea repede si ca el va ramane acolo, iar eu ma voi intoarce acasa! Si un sentiment de neputinta si de revolta punea incet, incet stapanire pe mine: nu aveam decat o vacanta, poate ultima, unii alaturi de ceilalti, inainte de a pleca la facultate!
Si ultima zi de vacanta a venit, rucsacii si corturile si pielea bronzata - sus, in microbuz, iar lacrimile despartirii se striveau neputincioase de geamul fierbinte. L-am zarit multa vreme, alergand prin iarba campului, in urma masinii, in dara de fum, cu obrazul stralucind de lacrimi si cu mana intinsa - cersind cerului si timpului un pic de ragaz! Un pic de ragaz!
Iar apoi? Odata intorsi in taricica noastra mica si saracacioasa - timpul s-a topit in obligatii cotidiene. Printul meu si prima mea poveste de dragoste isi disipau incet conturul in mintea mea, devenind o aura de lumina calda. Au urmat Bacul, cei patru ani de facultate departe de casa, care m-au instrainat incet de locuri si de oameni, de primii mei prieteni, care-au devenit si ei intre timp oameni mari; iar scrisorile Printului si ale Printesei si-au gasit loc pe fundul cutiei, pregatite de praf si de-ngalbenire...
Apoi, dupa absolvirea facultatii, am plecat la Paris. Am regasit emotia unui loc minunat, stralucitor, in care sa ma simt bine si sa ma misc libera si fara constrangeri de orice fel ar fi! Am uitat nostalgiile tineretii. Doar scrisorile, pe care le-am purtat mereu peste tot cu mine, in valiza, imi scuturau inima din cand in cand...
Dupa zece ani
Metroul e blocat! Megafoanele anunta: "Alerta la bomba", jandarmii evacueaza subteranul, nimic nu mai circula. Doamne!, gasesc in graba un autobuz periferic, care ma duce pana la Arcul de Triumf. De-acolo metrourile circula bine. Se lasa noaptea, deja am plecat de o ora si jumatate de-acasa. Trebuie sa schimb din nou metroul, e cald, e plin de lume, dar o scanteie licareste in sufletul meu si zambesc, si zambesc, si timpul mi se pare mai bland!
In sfarsit, statia Porte de Charenton. Cobor. Afara ploua si e intuneric demult. Inima-mi bate nebuneste. Parca nu mai am echilibru, trotuarul umed scanteind sub lumina felinarelor imi sustine pasii, inaintez si nu stiu unde, pana la un semafor, apoi ma opresc: pe partea cealalta a Bulevardului Periferic, sub un felinar aruncand o lumina rosiatica, o privire verde-albastruie ma invaluie cald. Respir adanc, in vreme ce lacrimile ma inabusa... Da, este acolo. Printul meu revenise in poveste! In secunda urmatoare eram in bratele lui, agatandu-ma de el ca o iedera. Imi fusese atat de dor! Mana lui calda mi-o cuprinse pe-a mea, si-am coborat usor inspre cafeneaua din colt, razand si povestind ca si cum nu zece ani, dar nici macar o luna nu ne-ar fi despartit. Cinci zile, atat, cinci zile in trecere prin Paris. Timpul se oprise, in sfarsit.
Azi
A trecut inca un an, eu sunt tot aici, in Paris, el e acolo, in Germania, scrisorile sunt tot pe fundul cutiei, ingalbenite de ani, dar visul s-a implinit. Timpul a avut rabdare cu mine. Sunt o fiinta fericita, imi impart de cativa ani viata cu o persoana pe care-o respect si-o iubesc si care ma iubeste si ma sprijina la randu-i. Existenta mea se oranduieste dupa ritmul banal al zilelor, cu bucuriile si grijile lor. Iar povestile de odinioara, nostalgiile si aducerile-aminte stau cuminti in scrinul lor parfumat, gata sa ma aline in momentele cele mai dificile! Si Printul meu e acolo mereu, ascuns in inima mea, gata sa ma reconforteze cand e nevoie. El e ingerul meu pazitor, care-mi da curaj si putere sa merg mai departe, care mi-a demonstrat ca totul este posibil, ca sperantele, ca si povestile tineretii, nu mor niciodata!
Premiul III
Cozma Ioana Valentina
Iubitul de pe Internet
Traiam o iluzie. Inca mai speram ca unele lucruri se vor schimba. Credeam ca asa-i dragostea. Ma simteam ingrozitor de singura, desi aveam un prieten cu care urma sa ma casatoresc. Traiam de trei ani impreuna, iar de aproape un an locuiam cu parintii lui. Pe masura ce zilele treceau, crestea si singuratatea mea... acel gol interior, pe care nu credeam ca voi ajunge vreodata sa-l umplu. Credeam ca e nevoie la infinit de compromisuri. Simteam nevoia ca ceva sau cineva sa trezeasca in mine acea explozie de bucurie, vibratia ametitoare a iubirii adevarate. Cand credeam ca viata mea nu mai are nici un sens, miracolul s-a intamplat.
Era o zi superba de inceput de primavara. Urma sa ies cu prietenul meu in oras, la o plimbare prin parc. Aveam atata energie in mine! Simteam cu tarie ca ceva urma sa se intample in acea zi... ceva care-mi va schimba totalmente viata. Dar, fara nici un motiv intemeiat, ne-am certat. El a ramas acasa, iar eu am plecat. Hotarata sa nu imi mai plang de mila, mi-am luat cartea pe care o citeam si am iesit singura in parc. Atata bucurie in jurul meu, atatea mame cu copii la plimbare, atatia oameni simpli, dar fericiti. Zambetul mi-a revenit pe buze. Simteam ca mai am o sansa. M-am asezat pe o banca, la umbra unui copac, si mi-am trimis gandurile spre Dumnezeu, cerandu-i un semn... un semn care sa imi arate drumul pe care trebuie sa il urmez. Cand m-am trezit din ganduri, soarele incepuse sa apuna, iar parcul devenea din ce in ce mai pustiu. Am fost nevoita sa ma intorc acasa.
Fara un chef de a face ceva anume, m-am asezat in fotoliul de la geam si am continuat sa citesc ultimele pagini ramase neterminate din carte. Prietenul meu dormea. Simteam nevoia teribila de a face o nebunie. Am pornit calculatorul cu gandul de a intra pe Internet si a-mi face o alta casuta postala (e-mail), pentru a comunica mai usor cu una dintre cele mai bune prietene ale mele, plecata in America. Tocmai terminasem si ma pregateam sa inchid calculatorul, dar fara sa ies mai intai de pe Internet, asa cum era normal sa fac. Stateam plictisita cu mana pe butonul de stingere, cand, din senin, pe micul ecran mi s-a deschis o fereastra, insotita de un mesaj in limba engleza: "Hi! Wanna chat?" ("Buna! Vrei sa povestim?"). Ma uitam nedumerita la monitor. Nu intelegeam prea bine cum functioneaza noul sistem. Ma uitam de la calculator la prietenul meu care continua sa doarma. Mi-am zis in sinea mea: "De ce nu? Ce-am de pierdut?". Si-am inceput da dialoghez in eter... M-am ridicat din fata calculatorului a doua zi dimineata, cand desteptatorul anunta ora 7. M-am pregatit sa plec la serviciu. Am dat drumul la muzica si am inceput sa dansez. Prietenul meu m-a intrebat ce-i cu mine, de unde atata fericire pe capul meu. L-am mintit, spunandu-i ca m-a binedispus cartea citita. Incercam sa ma controlez, dar toata lumea in jurul meu observase schimbarea. Visam cu ochii deschisi. Abia asteptam sa se faca seara, ca sa intru din nou si din nou pe Internet. Dupa doua saptamani, relatia de patru ani cu prietenul meu a luat sfarsit. Nu m-am simtit nicicand mai libera sa traiesc, mai libera sa iubesc.
Au trecut apoi doi ani de dialoguri pe Internet. Aveam atat de multe lucruri in comun cu nevazutul meu interlocutor care imi schimbase viata... Puteam vorbi ore in sir, fara sa realizam trecerea timpului. In sfarsit, gasisem si eu un barbat cu care puteam comunica, un barbat care sa ma faca sa-mi doresc mai mult de la viata. In sfarsit, eram eu insami. Relatia cu el m-a facut sa ma cunosc cu adevarat, sa-mi cunosc adevarata valoare si potentialul de care dispuneam. Hotarata sa-mi iau viata in maini, mi-am dat demisia de la locul de munca si m-am mutat din micul orasel de provincie in care traiam, direct in inima zgomotoasa a stupului. Am dat masteratul, mi-am luat brevetul in turism, am facut o serie de cursuri de limbi straine recunoscute toate pe plan international. Mi-am schimbat locul de munca. Am inceput sa-mi arat valoarea. Ma simteam atat de bine in "noua mea piele". In cei doi ani, n-am avut nici o alta relatie, dar ma simteam atat de fericita, incat nu voiam mai mult. Ma obisnuisem sa merg singura la dineuri, expozitii si evenimente care cereau compania unui partener. Prietenii si colegii de serviciu ma intrebau cum pot fi atat de fericita, stiind ca nu am nici o relatie. De corespondentul meu nu stiau nimic. Le-am spus: "Cineva acolo sus ma iubeste si mi-o va arata la timpul potrivit". Nu voiam sa grabesc lucrurile. Ma simteam implinita pe plan profesional. Dar imi doream atat de mult sa-l cunosc, sa-l ating, sa stiu cum arata. In cei doi ani, nu ne-am trimis nici o fotografie. Simteam atat de multa dragoste pentru el, incat nu-mi pasa cum arata. Tot ce voiam era sufletul lui alaturi de al meu. Gandurile mi-au fost citite si, intr-o seara, mi-a propus sa ne intalnim pe teritoriu neutru, departe de lumea lui sau a mea. Mi-era frica. Nu voiam sa stric relatia pe care o construisem asa de trainic, in timp. Dar mana providentei a facut sa fiu trimisa in interes de serviciu, pentru cateva zile, la Paris, orasul lui preferat. Nerabdarea m-a facut sa ajung cu o zi mai devreme. Am hoinarit de-a lungul Senei ore intregi. Eram pentru prima data la Paris. Se facuse seara. Cautam un mic restaurant in care sa-mi iau linistita cina. Nu voiam sa ma intorc atat de curand la hotel. Plimbandu-ma de-a lungul Senei, imi razbat de undeva in urechi vechi melodii cunoscute mie - Edith Piaf. Un mic restaurant specific frantuzesc. Am cerut o masa pe terasa, la marginea apei. Era atat de multa liniste in jur! Linistea nu dura insa prea mult. Barbatul de la masa vecina incerca, in cea mai proasta franceza, sa-i explice chelnerului ceea ce dorea sa comande. Enervata de discutia lor, m-am hotarat sa-l ajut, ca sa-mi recapat linistea si sa-mi continui reveria. Nu-i vedeam fata. Era intors cu spatele la mine. La auzul vocii mele, si-a intors capul. Era un barbat de-a dreptul incantator, brunet, cu ochi albastri. Mi-a multumit pentru ajutorul acordat intr-o engleza perfecta si m-a invitat sa iau loc la masa. L-am refuzat politicos. Tot ce voiam era sa-mi savurez cina si sa ma intorc la hotel, nerabdatoare pentru a doua zi. Un vant usor a inceput sa-mi adie prin par. Instinctiv, mi-am lasat usor capul pe spate si am inchis ochii zambind. Eram fericita. Nu stiam ca sunt studiata de la masa vecina. Mi-am deschis ochii la aparitia chelnerului, care-mi spunea ca barbatul cu ochi albastri imi oferise o sticla de vin. N-am mai putut sa refuz. I-am multumit si l-am poftit la masa mea. Am conversat ore intregi, evitand sa vorbim lucruri personale sau sa ne aflam unul altuia numele. Zorii zilei au inceput sa-si faca aparitia. Ne-am plimbat de-a lungul Senei admirand cel mai frumos rasarit de soare pe care l-am vazut vreodata. Mi-am luat ramas bun. Mi-a cerut un numar de telefon, un nume, hotelul la care locuiesc, ceva... I-am spus ca daca destinul vrea sa ne mai intalnim o vom face, chiar si intr-un oras asa de mare ca Parisul. Dupa ce am ajuns la hotel, unde de regret mi se intipareau in minte. De ce n-am vrut sa-i dau vreun detaliu despre mine? Dar faptul era deja consumat. Mi-am schimbat hainele si am luat-o din loc. Trebuia, in sfarsit, dupa atata timp, sa-mi cunosc iubirea in carne si oase. Trebuia sa ne intalnim sub Turnul Eiffel, fiecare avand asupra lui florile preferate ale celuilalt. Asa ca am pornit in cautarea unui trandafir purpuriu. Asa de multi turisti! Ma intrebam oare cum am sa-l recunosc intre atatia oameni. Plimbandu-ma cu trandafirul in mana, dintr-o data, imi cad ochii asupra unui barbat mic de statura, putin chel in varful capului, destul de plinut, care tinea in mana un buchet de margarete. Am ramas nemiscata. Stateam si-l priveam. Am inceput sa pasesc spre el. Nu parea a-mi cunoaste intentiile sau motivul pentru care il priveam cu atata interes. La al doilea pas, o mana se aseza pe umarul meu. O voce abia soptita imi spuse: "Are you looking for me?" ("Pe mine ma cauti?"). N-am mai putut sa ma misc. Priveam doar la barbatul cu margarete, caruia ii venise intre timp iubita. Am inceput sa tremur, desi afara era foarte cald pentru acel inceput de primavara. "Caut un suflet cu parfum de margarete", am spus, apoi m-am intors si-am ridicat privirea. In fata mea statea barbatul pe care il intalnisem cu o seara inainte pe malul Senei. Tinea in mana buchetul de margarete pe care il asteptam. Nu-mi venea sa cred. Parca visam. M-a intrebat zambind daca nu am ceva pentru el. I-am intins trandafirul. Mi-a luat mana si a dus-o la buze. A fost cea mai fericita zi din viata mea. I-au urmat multe altele, pentru care nu voi putea multumi niciodata indeajuns.
Stiu sigur: la fiecare cotitura a vietii, Dumnezeu iti da semne. Depinde doar de noi sa le vedem si sa le intelegem, sa nu le lasam sa se piarda in infinit.
(Premiul III a fost acordat ex equo si lui Relu Zgubea, pentru textul "Dragoste la 40 de ani", care va fi publicat in numarul viitor)