Desi semnez aceasta scrisoare cu un pseudonim, rusinea si umilinta pe care le incerc nu sunt cu nimic mai prejos. Voi incepe abrupt: la 24 de ani, dupa numai doi ani de la casatorie, am descoperit ca sotul meu m-a inselat. O descoperire cruda, impusa, care mi-a infipt un cutit in suflet. Intr-o duminica dimineata, tocmai cand ne pregateam sa plecam la plimbare cu fetita noastra in varsta de un an, a sunat cineva la usa. Cel care s-a dus sa deschida a fost sotul meu. Eu eram in baie si prin usa deschisa l-am auzit, mirata putin, ca vorbea cu o femeie in frantuzeste. Mirarea a fost si mai mare cand a intrat impreuna cu ea in casa, prezentand-o "o prietena de la Paris". Era alb ca varul la fata si-avea vocea schimbata, asa ca am inteles ca se intamplase ceva neplacut. "Cine este?", am intrebat. Raspunsul mi l-a dat straina aceea, nici frumoasa, nici eleganta, mai degraba o oarecare. "Am venit sa-l iau la Paris. Cat a fost la bursa in Franta, am trait impreuna. A stat la mine. Ne iubim si cred ca trebuie sa-i acorzi dreptul la fericire." "E-adevarat?", am intrebat ingrozita, simtind ca ma voi prabusi la pamant. "Da", a raspuns sotul meu, "dar n-o iubesc, a fost o simpla aventura." Fara o vorba, mi-am luat fetita in brate si am plecat. M-am dus la mama, care cand m-a vazut a inceput brusc sa planga. Aratam groaznic. Am ramas o luna la ea, apoi, la insistentele sotului meu, care venea zi de zi sa isi ceara iertare, am cedat si m-am intors in apartamentul care fusese candva "casa noastra", cuibul viselor mele de fericire. Brusc, devenise un loc strain si pustiu, locuit de-un barbat cu care stiu sigur ca nu mai am ce imparti. A fost marea dragoste a vietii mele. O iubire care a inceput in anii liceului, care a rezistat facultatii, o iubire pe care am descoperit-o impreuna, fizic si psihic, in care am crescut si ne-am maturizat. Am avut incredere totala in el, mai ales dupa ce s-a nascut si fetita, asa ca am fost de acord sa plece la bursa in Franta, sa promoveze un masterat care avea sa il propulseze in varful firmei la care lucreaza ca economist. Iar acum... Acum povestea s-a terminat. Au trecut sase luni de la intamplarea pe care v-o relatez, si pe zi ce trece sunt mai convinsa ca singura solutie e despartirea. Imi spune ca ma iubeste, ca a fost o aventura fara semnificatie, ca abia acum e responsabil de ce inseamna familia, ca e gata sa faca pentru mine orice. Cuvinte pe care nu pot sa le ascult. Cuvinte care se lovesc de imaginea torturanta a sotului meu imbratisandu-si amanta, facand aceleasi gesturi intime pe care le facea si cu mine. Oribil! Imi vine sa vars de scarba. Nu-l mai pot lasa sa ma atinga. Cred ca am inceput sa-l urasc... Intrebarea mea e totala: mai e ceva de facut? Cum sa actionez? Ce trebuie sa faca o femeie inselata? Pe ce resort sufletesc sa apas ca sa ajung la iertare? Cum sa sterg imaginile tradarii, filmul acela porno care ma chinuie? Astept un raspuns, un sfat, orice. Credeti ca exista solutie?
Dora
Draga Dora,
Cea mai buna solutie este timpul. Sa-l lasi sa treaca, sa vezi daca se poate schimba ceva. Asteptarea este un sfetnic bun cateodata. Furia trece, si chiar daca durerea ramane, poti sa judeci cu sange rece ce s-a intamplat. Nu toate femeile reactioneaza la fel in fata tradarii. Unele dau dovada de intelepciune, zicandu-si ca toti barbatii din lume sunt la fel: mincinosi, tradatori, poltroni. O imagine ca un antinevralgic. O inghiti cu putina apa si durerea iti trece. Fireste, doar temporar. Tradarile nu se uita in veci. Indiferent daca reactionezi patimas sau cu diplomatie, durerea este aceeasi. Si umilinta, rusinea, injosirea... Nu, nu e usor de uitat, si n-o sa-ti fie nici tie. Experienta prin care ai trecut, atat de banala in fond, atat de frecventa in viata de cuplu, va asterne o umbra rece peste sufletul tau. Ceva nu va mai fi niciodata asa cum a fost. Mirajul iubirii perfecte, taina ei, inefabilul. Emotia aceea coplesitoare care insoteste fiecare atingere cand stii ca cel de langa tine e doar al tau. Libertatea intimitatii, energia si fericirea fidelitatii care te ajuta sa treci peste denivelarile vietii cantand. Cu toate astea, incearca, totusi, sa iti ierti sotul. Cel putin intr-o prima etapa. Intelege-l si iarta-l. Chiar daca are gust de lesie, iertarea se poate invata. Il iubesti cu adevarat, iar criza mariajului vostru il face sa inteleaga cat de mult a gresit. De altfel, trebuie sa-i acorzi cateva circumstante atenuante. Avand in vedere ca sunteti din liceu impreuna, era exclus ca el sa nu exerseze erotic pe alte clape, experienta lui sexuala dinainte de tine fiind departe de a se fi implinit. Singur la Paris, la doar 21 de ani, ar fi fost greu sa nu bata la alte usi. Fidelitatea este o problema de experienta, de inteligenta si de cultura, greu de respectat cand abia iti mijesc mustatile. Nu ii tin partea, dar la 21 de ani bulimia sexuala a unui barbat ii inghite luciditatea. (Si nici femeile nu fac exceptie de la regula uneori.) In concluzie, eu te sfatuiesc sa te pregatesti de iertare, dar fara sa incerci sa fortezi. Exteriorizeaza-ti starea de spirit, asa cum simti. Daca iti vine sa tipi, tipa, daca iti vine sa plangi, plangi. Nu te preface. N-o juca pe indiferenta. Exorcizeaza raul pana la ultima picatura... Iar daca in ciuda stradaniei tale, suferinta va persista, renunta. Mai bine singura, decat intr-o strachina cu ciorba reincalzita. Compromisurile in dragoste sunt lespezi de mormant.
Sanziana Pop