"Sunt adepta lucrului mic, facut exceptional"
Micuta dar decisa si indrazneata, face slalom la volan prin puhoiul de masini din intersectie. Ma ia ca din zbor, ignorand claxoanele nervoase. Asa, fara machiaj, fara peruca, in blugi si haina de ploaie, pare o pustoaica in plina joaca de-a v-ati-ascunselea. Ochii lungi, migdalati, tenul smead, fara imperfectiuni... nu prea zici ca fata de la volan este binecunoscuta interpreta de muzica pop pe care scena si televizorul o transforma intr-o vedeta cu "staif". O zvarluga de copil, mai degraba, cu voce ragusita, care abia de ajunge cu piciorul la pedala acceleratiei.
Acrobatie de inalta clasa
- Draga Roxana, trebuie sa recunosc: aparitia ta in Festivalul de la Mamaia, in formidabilul recital cu Monica Anghel, Luminita Anghel, Nico si Andra, este motivul pentru care vorbim astazi. Ai fost la inaltime, dovedind ca ai un calibru mai mare decat acela al unei soliste vocale de grup, si anume, o voce de exceptie, care iti permite o cariera muzicala independenta.
- Multumesc frumos. Intr-adevar, recitalul organizat intr-una din serile festivalului a fost extraordinar. Recunosc ca mi-a fost putin teama la inceput, nu pentru ca n-as fi fost sigura de mine, nu din cauza minunatelor mele partenere de cantare, ci pentru ca intre toate solistele de acolo, eu aveam cea mai putina experienta de cantare in direct. Dar am putut sa ne alegem singure piesele, iar acum am sa-ti destainuiesc un mic secret: mi-am ales piese usoare, piese care sa-mi dea libertatea de a le canta foarte bine, de a arata cine e Roxana. Eu sunt adepta lucrului mic facut exceptional! Daca un solist nu poate "jongla" decat intr-o singura octava, dar ceea ce face el acolo iti da fiori pe sira spinarii, e mult mai bine decat sa aiba un ambitus de opt octave, dar sa nu stie sa-l foloseasca, sa nu impresioneze deloc. Eu am incercat in acest recital sa ma desprind de note, de text si sa ma concentrez numai pe interpretare. Am vrut sa castig sufletul publicului. Am cantat Fotoliul din odaie, Casa mea (lansate de Mirabela Dauer si Angela Similea), cantece cu care-am crescut, si am terminat cu Sa nu-mi iei niciodata dragostea, pentru ca Holograf a fost si ramane formatia mea de suflet. Mi-a placut sa cant alaturi de vocile de elita ale muzicii usoare romanesti, si ce m-a impresionat in mod deosebit au fost prietenia, colegialitatea, lipsa de invidie la acest nivel. Sa canti pe scena de la Mamaia alaturi de patru dintre cele mai bune voci feminine din tara, iar atmosfera sa fie de-o veselie fara margini, de bucurie de-a canta cu cineva care te sprijina pe scena..., toate astea sunt lucruri rare, lucruri care te marcheaza pe viata.
- Iar la astfel de momente nu se ajunge dintr-o data, ci dupa un drum adeseori anevoios... Cum a fost drumul tau, o potecuta cu flori sau o carare cu... spini?
- Drumul meu a fost si este in continuare palpitant. Nu am inceput cu muzica, ci cu patinajul artistic. Apoi, de la 6 la 17 ani am fost gimnasta si dansatoare la Palatul Copiilor, iar undeva, pe la mijloc, am facut sase ani de inot. Intre 17 si 18 ani, am lucrat la Circul de Stat din Bucuresti (sase luni acrobatie pe sarma, sase luni acrobatie pe cai). Circul a fost o nebunie de-a mea, ceva ce trebuia neaparat sa incerc, ca sa-mi descopar limitele rezistentei si curajului fizic, iar locul acela este extraordinar, nu cred sa existe meserie care sa ceara mai multa devotiune si mai mult sacrificiu precum circul. Este o arta care se mosteneste, circarii se nasc cu ea in sange, singurii veniti din afara fiind sportivii care au renuntat la performanta sau au suferit accidentari. A urmat Facultatea de Teatru, intr-un moment in care eu deja cantam, si m-am gandit ca actoria mi-ar prinde bine pentru scena, pentru interviuri, pentru dictie, pentru a masca anumite stari. L-am avut ca profesor pe Virgil Ogasanu, un om cum rar mi s-a dat sa cunosc, si pe care cred ca l-am prins chiar in perioada sa de apogeu ca pedagog. A avut asa o abilitate de a ma "pacali", incat am ajuns sa iubesc meseria de actor, mult mai mult decat mi-as fi imaginat, m-a "imbolnavit" de ea. Si nu m-am oprit la actorie, ci am continuat nebunia facand cascadorie. In momentul acesta, am cam zece filme in care sunt cascador, lucrez in continuare si imi place la nebunie.
Muzica s-a insinuat cumva pe nevazute in viata mea. Eram intr-un ansamblu de dans la Palatul Copiilor si impreuna cu colegele mele devenisem prietene bune cu baietii din orchestra Palatului, trei dintre ei fiind actuali membri Krypton. La un moment dat, Ovidiu Petrescu, unul dintre baietii din orchestra, m-a auzit fredonand o piesa si mi-a zis ca am "gat" bun, sa nu-l las sa se iroseasca. M-a sfatuit sa fac Scoala Populara de Arta, ceea ce am si facut. Din 2003, am inceput constructia trupei Spin, alaturi de Catalin Popescu, cu care colaborasem si pe cand cantam in Capuccino. Formatia asta a aparut din dragostea noastra nebuna pentru muzica live, pentru muzica de trupa. Din pacate, la noi continua sa fie o problema cantatul in direct, din cauza lipsei de dotare tehnica. Spin a refuzat zeci de cantari, pentru ca eram obligati sa facem play-back, iar mie mi s-a pus pata neagra, inca de pe vremea formatiei Capuccino, cand la un moment dat, colega mea de trupa a trebuit sa cante la o telecomanda cu un burete in varf, pentru ca nici macar doua microfoane nu existau.
- Muzica formatiei Spin e ceea ce-ti place cel mai mult sa canti?
- Mie imi place absolut tot ce cant. Da-mi o piesa de doi lei si am sa-i dau ceva culoare. Nu este o lauda, este doar o consecinta a faptului ca eu cant din placere, nu din nevoie, nu din obligatie, si asta imi da o mare libertate de miscare, o mare lejeritate in interpretare. Am trecut de perioada de inceput, in care un cantaret se chinuie sa copieze tot felul de mari voci, iar norocul meu este ca nu-mi place numai una, imi plac o multime: de la Janis Joplin la Mariah Carey, de la Celine Dion la Alanis Morissette... Iti spun de ce este un noroc: pentru ca acum nu seman cu nimeni, ci poate am doar franturi din oamenii pe care-i admir, franturi care si ele se sterg in timp. Timbrul meu e un pic altfel, la fel trairea in momentul in care cant, si poate de aceea ma remarc putin intre vocile de la noi.
Daruri ceresti
- Ce te inspira pe tine, ce te face sa tresari?
- Tot. (Rade) Tot ce ma inconjoara ma inspira. Primavara, cand vad prin geam cum din crengile acelea inghetate si goale iese un pic de verde, ma inspira o vorba care-mi trece pe la urechi la radio, ma inspira un chip de om de pe strada. Eu le spun lucrurilor acestora "venite de Sus", "trimise", si le iau ca atare, din instinct, nu le judec. De pilda, scriu cate o poezie intreaga, fara sa tai nici un cuvant. Asa si traiesc, impulsiv, din trairi de moment, duse pana la capat atunci, pe loc. Saracii parinti, cate au indurat de la mine, din cauza felului acestuia de-a fi. Dar au avut rabdare. Cel mai mare sprijin, de cand ma stiu eu, l-am avut in ei. Prietenii? Prietenii au un mod mai ciudat de a sprijini, un mod care nu este total, iar pe mine m-a durut cand am inceput sa realizez acest lucru. Acum imi dau seama ca este normal, caci pentru ei, eu nu sunt totul, prietenii au serviciu, au familiile lor, sustinerea lor apare numai atunci cand sunt liberi, liberi emotional. Or, pentru parinti, problemele mele sunt prioritare in absolut orice moment, mai ales ca sunt singurul lor copil. M-au sfatuit, m-au lasat sa incerc, m-au prins cu intelegere si blandete cand am mai "cazut". M-au invatat importanta unui lucru, a muncii, a studiului pe care nu l-am abandonat niciodata. E o minciuna ca in viata artistica nu mai ai timp de nimic. Eu am. Am timp sa citesc, am mereu patru-cinci carti incepute, am timp sa cos goblen, am timp sa dau iarna zapada din fata scarii blocului, am timp de toate tabieturile si placerile mele.
Casa cu caini si pisici
- Te inspira tot, traiesti impulsiv, cosi goblen, faci cascadorii, iti mai ramane ceva energie si pentru iubit?
- Cum sa nu?! Sunt indragostita de zece ani de acelasi barbat si ma simt in fiecare zi la fel de bine cu el. Dar pe langa acest fel de dragoste, eu sunt omul acela care iubeste... in general. Iubesc oamenii, iubesc natura, iubesc animalele peste limita normalului. Am un catel si doua pisici, luate de pe strada, pe altele le-am dus la doctor, le-am gasit stapani. Hai sa-ti povestesc aventura de la Mamaia. Intr-una din seri, am ajuns foarte tarziu la hotel, iar in hol - un prichindel de catel. Se uita numai la usa, parea ca isi asteapta stapanii, dar receptionera mi-a zis ca intrebase pe toata lumea, era al nimanui. Asa ca l-am luat eu. A dormit la mine in camera, i-am dat de mancare, catelul avea niste spasme ciudate. A doua zi, l-am sunat pe Catalin Maruta de la Tvr2, sa dea pe post semnalmentele catelului. Nu-ti spun ca in jumatate de ora, au venit stapanii cu lacrimi in ochi. Cainele era in tratament. Vezi, toate se intampla cu un scop; sigur mi l-a scos mie Dumnezeu in cale pe acel catel, pentru ca El stie ca as fi facut orice sa-l salvez.
Sunt momente in care viata te lasa cu un gust amar, iar daca nu as avea capacitatea asta de a iubi tot ce misca, de a respira sentimente frumoase, veselie, energie, as deveni un om negru, un om urat. Nu regret nimic din ce-am facut, nu regret nimic din ce mi s-a facut, nu port dusmanie, si asa am puterea sa o iau intotdeauna de la capat. Ma intrebi ce fel de om sunt... Sunt un om norocos. Sunt norocoasa pentru ca m-am nascut intr-o familie care m-a inteles si m-a sprijinit mereu, pentru ca am aceasta capacitate de a iubi, de ma bucura de tot ce vad, de a putea imparti aceasta bucurie cu oricine. De Craciun, imi faceam cumparaturile, si fiindca nu mai erau cosuri in magazin, i l-am cerut pe al unui om care cumparase numai o paine si o conserva. Cand mi l-a intins, am realizat ca pe langa faptul ca era amarat si sarac, era si surdo-mut. I-am dat niste bani. Sa vezi ce inseamna frumusetea omului simplu, cinstit: mi-a facut semn ca acel cos nu costa nimic. I-am spus ca banii sunt cadou de Craciun... a plans el, am plans si eu. Intamplarea aceasta mi-a dat niste aripi mari, mari de tot, nu mi-a mai trebuit nimic, m-am simtit dintr-o data puternica, din nou norocoasa ca am avut sansa sa pot face un asemenea dar.
- Ce-si mai doreste euforica si prietenoasa Roxana Andronescu, ce vise ascunse mai are ea?
- Sa joc teatru si film. Sa-mi trimit parintii in strainatate... Si mai am un mare vis, unul numai si numai al meu: sa-mi permit sa cumpar la marginea Bucurestiului o bucata mare de pamant, pe care sa-mi aduc vreo sase cai, iar pe alta parte a terenului, sa fac padocuri pentru animale parasite. Tot felul de vietuitoare. Sa-mi fac un centru pentru animale, o ferma chiar, cu doi-trei porci (rade), gaini si o camaruta pentru mine. Si am sa-mi implinesc acest vis. Cu rabdare, pas cu pas, se va implini!
- Iar pana atunci, cu ce urmeaza sa ne mai incante formatia Spin?
- Nu vreau sa dau raspunsuri de genul: lucram la un nou album, filmam un videoclip, asta se intelege. Spin este un proiect care trebuie sa mearga inainte, indiferent de ce se intampla. Eu mi-am propus ca trupa asta sa fie ultima mea incercare muzicala, mi-am propus sa o transform intr-un stil de viata. Vreau ca ea sa continue chiar si fara mine, chiar si fara oricare dintre noi. Spin este ceea ce vreau eu sa las in urma.