Azi, insa, nu munca, ci lenea a inceput sa capete culoare politica. Oamenii au fost incurajati de politicile sociale sovaielnice si parca debusolate ale diverselor guverne care s-au succedat prin Palatul Victoria, sa leneveasca dintr-un motiv sau altul. Li s-au dat ajutoare de stat sau subventii grase, li s-au promis compensatii pentru perioadele de somaj, au fost restructurati, dar li s-au umplut conturile cu bani. Au primit ajutoare peste ajutoare si li s-a garantat un venit minim, asa ca, de 15 ani, munca poate sa mai astepte.
Politicienii care le-au spus romanilor ca, daca vor s-o duca mai mult si mai bine, trebuie sa munceasca mai mult si mai bine au fost considerati de comentatorii politici niste sinucigasi. E drept ca nici o platforma electorala nu spune negru pe alb asa ceva. Iar cei care au apucat sa spuna asa ceva s-au grabit sa deschida punga subventiilor, pentru a demonstra ca bugetul nu e atat de sarac incat sa forteze pe cineva sa munceasca impotriva propriei vointe.
Politicienii insisi nu stiu cum sa impace sentimentul ca ar trebui sa se schimbe ceva in viziunea romanului asupra muncii cu propria lor lene si lipsa de vointa. Mai cu seama ca, in ceea ce-i priveste, filosofia lucrului bine facut pare sa fie legata nu de eficienta gesturilor lor politice, ci de longevitatea cu orice pret in Parlament sau in fruntea vreunui partid.
Ideea ca munca ar putea fi pontata si platita in functie de calitate si cantitate i-a revoltat pe sindicalisti si, dupa ei, pe politicienii de stanga. Nu, spun acestia, patronul, fie ca e particular, fie ca e insusi statul, trebuie sa-si imparta profitul conform unei ecuatii stabilite prin greve si presiuni de strada. Oamenii trebuie platiti bine, indiferent de productivitatea lor si de eficienta afacerii. Patronii, la randul lor, au inventat tot felul de formule pentru a plati cat mai putin, pentru cat mai multa munca.
Asa s-a ajuns la paradoxul ca, intr-o tara care are nevoie de muncitori si de munca lor, exportul de forta de munca este mai mare ca oriunde si oricand. Nici cand vine vorba despre obiectul muncii, politicienii si guvernele postcomuniste n-au avut inspiratie. S-a spus ca unii dintre somerii de lux ar putea lucra in industria turismului, in constructii, pe marile autostrazi care n-au apucat inca sa depaseasca stadiul de fantoma care bantuie Campia Romana. Dar industria turismului a fost acaparata peste noapte de cei care si-au castigat banii prin devalizarea bancilor, constructia de locuinte este cvasi-inexistenta, iar politicienii trag de capetele de autostrada, ca de o haina pe care o ravnesc si pe care, in foamea lor de prestigiu, ar vrea s-o imbrace cand ies la televizor sa-si faca reclama electorala. Milioane de oameni, muncitori, tarani si intelectuali, se infratesc la cozile din fata oficiilor de munca pentru strainatate, sa-si faca drum peste granita pentru a se integra mai eficient in Europa. Ciunga de mainile sale de lucru, economia s-a umplut de insi care au reusit sa faca bani repede si multi folosind combinatiile politice ale momentului pentru a deschide seifurile trezoreriei de stat.
Asa s-a ajuns la paradoxul ca politicienii care spun ca munca ar trebui sa fie o prioritate nationala si ameninta ca vor lupta pentru a elimina cea mai mare parte a alocatiilor sociale sunt considerati niste demagogi periculosi, iar cei care propun noi programe sociale, cei care arunca cu lopata promisiunea unei vieti fara transpiratie si efort sunt etichetati drept profetii umanismului democrat. De aceea vin si spun din nou, munca nu mai e la mare pret. Cum ar putea fi, cand, daca stai, castigi mai bine si mai mult?