Cand crezi cu adevarat in ceva, se va intampla. Daca speri cu toata fiinta ta sa ti se implineasca un vis, acesta se va implini. Indiferent ce ti se intampla, nu ai voie sa-ti lasi sufletul prada disperarii. Disperarea inseamna moartea sperantei. Moartea sperantei inseamna lipsa credintei, iar aceasta ne transforma in suflete goale, pierdute, ratacite acolo de unde nimic nu ne mai poate salva: in iadul singuratatii.
De cand ma stiu, am avut un destin cu intorsaturi ciudate. M-am nascut prea tarziu, in familia unor oameni deja raniti de viata. Am avut o copilarie prea scurta, ucisa brusc, la 10 ani, de moartea tatei. Din acel moment, echilibrul a disparut, timpul a devenit dusmanul meu, cu care nu ma puteam impaca, sufletul meu sensibil de copil mi s-a transformat intr-un gol imens, cu care am trait apoi toata viata. Am fost foarte legata de el. Mi-a daruit nu doar afectiune, ci si un model de viata care sa ma ajute sa disting valorile sigure de noroiul care le inconjura. Mana mea de copil, strecurata in mana lui, era pentru mine fericirea suprema. Descopeream, fara frica, lumea alaturi de el. Dupa disparitia lui, am incercat sa umplu golul care se intindea peste mine cu oameni despre care am crezut ca ma iubesc, dar care m-au tradat. Am incercat sa ma obisnuiesc cu lipsa de afectiune, sa ma maturizez si sa-mi ingrop in suflet durerea atat de adanc, incat sa ramana acolo pentru totdeauna, nestiuta decat de mine si de Dumnezeu.
Nu am reusit. Oamenii au profitat de slabiciunea mea, de dependenta mea de afectivitate, de dorinta mea sufocanta, obsedanta si imposibil de implinit de a iubi si a fi iubita. Mana mea nu mai gasea alta mana de sprijin. Ramanea ridicata spre cer. Incepusem sa cred ca mie nu-mi este sortita dragostea aceea minunata pe care o gasim doar in povesti si care intotdeauna se termina cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti". Ma obisnuisem cu ideea ca aceste lucruri existau, dar nu pentru mine, priveam la fericirea celor norocosi, care-si implinesc viata prin iubire, dar continuam sa ma simt ca fetita care vinde chibrituri. Iubirea ma excludea. Incet-incet, m-am obisnuit cu singuratatea, asa cum te obisnuiesti cu o iarna grea, interminabila, care-ti ingheata sufletul si privirile. O iarna care ma inchisese intr-o crisalida de gheata, cu un copil pe care-l iubeam si cu o mama pe care o adoram, si care imi faceau singuratatea frumoasa. Ttiam ca de la Isus incoace fiecare om are de dus o cruce, si nu toti reusesc sa si-o poarte cu credinta pana la sfarsit. Ma rugam sa mi se dea putere s-o duc si eu pe a mea. Ttiam ca daca nu ai rabdare, nici Dumnezeu nu va avea cu tine si nu-ti va ajunge timpul vietii sa-ti vezi rugile implinite.
Iar rugaciunile mele s-au implinit in mod miraculos. In noiembrie 2003, am citit in revista "Formula As" un articol despre Biserica Icoanei din Bucuresti, unde exista o icoana facatoare de minuni a Sfintei Fecioare Maria. Din clipa aceea, in mod inexplicabil, am simtit dorinta de a merge la aceasta icoana, de a-mi pleca genunchii in fata ei, de a-mi impreuna mainile intr-o umila rugaciune pentru pruncul meu ramas fara tata, pentru mine si pentru toti cei dragi. Patru luni de zile, in fiecare clipa, nu am visat decat sa ajung in fata Icoanei, sa ma rog acolo, pentru ca simteam ca mi se deschide o cale, simteam ca sunt chemata. Pentru prima oara in viata simteam ce trebuie sa fac, ce cale trebuie sa urmez. Chemarea era mai presus decat mine, nu intelegeam de ce, dar simteam ca daca voi merge acolo, voi avea sansa sa implinesc voia Domnului.
In ziua de 14 martie, am reusit sa ajung in fata Icoanei. Ceea ce am simtit cat am stat acolo, rugandu-ma in genunchi si plangand, nu poate fi cuprins in cuvinte. M-am simtit coplesita de maretia bisericii, usurata de atingerea Icoanei, limpezita prin rugaciune. Ore intregi am plans si nu m-am clintit din genunchi. Nu am cerut ceva anume, pentru ca adevarata rugaciune nu este cea in care tot timpul cerem ceva, ci cea in care Ii multumim Domnului in numele nostru si al celor din jur, pentru tot ce ne-a dat, bun sau rau, de ajuns sau de neajuns. Am cerut iertare si o sansa pentru pruncul meu. Nu-mi mai simteam trupul, eram usoara si parca pluteam cand am iesit de acolo. Aveam ochii rosii de atatea lacrimi, dar, in mod ciudat, vedeam foarte limpede. Simteam cu toata fiinta mea ca rugile-mi vor fi ascultate, ca Dumnezeu ma va ierta, ca Isus ma va milui si ca Sfanta Fecioara ma va ajuta.
Ti minunea s-a intamplat. Dumnezeu nu-ti da ceea ce vrei cand vrei tu, iti da ceea ce stie ca meriti atunci cand vrea El. Pe drumul de intoarcere spre casa, am cunoscut un om absolut deosebit. Intamplator, am parcurs drumul impreuna. Din clipa aceea, totul s-a schimbat in viata mea, in viata noastra. Ne-am cunoscut, am vorbit fiecare despre durerile lui, ne-am indragostit nebuneste si definitiv si ne-am hotarat sa fim impreuna. Visul mi s-a-mplinit. Mana tatei a fost inlocuita de mana unui barbat pe care s-ar fi bucurat sa-l cunoasca. Un barbat puternic si afectuos.
Omul de langa mine este cel trimis de Dumnezeu pentru a-mi dovedi ca nu este greu sa obtii ceea ce-ti doresti, atata vreme cat crezi cu adevarat in visele tale. Mai greu este sa gasesti puterea, calea si credinta, sa pretuiesti si sa pastrezi ceea ce ai primit. Iar eu ma rog in fiecare zi sa-mi primeasca multumirile pentru ceea ce mi-a dat si sa ma ajute sa pastrez ceea ce am acum. Omul de langa mine este singurul care m-a invatat ce inseamna sa fii femeie, sa fii iubita, respectata, implinita, admirata, ocrotita. In fiecare dimineata, ma scald in ochii sai albastri si in fiecare seara ii ascult respiratia linistitoare. Pruncul meu este salvat, are un tata minunat care il iubeste, il creste si il educa precum pe fiul sau.
Nu stiu daca am putut cuprinde in cuvinte tot ce-mi doream sa spun, sau daca imi veti publica scrisoarea. Va citesc de patru ani, in fiecare aparitie gasesc ceva potrivit pentru sufletul meu si Ii multumesc lui Dumnezeu ca existati. Prin voi s-a infaptuit minunea iubirii mele, si tot ce mai astept este ca basmul vietii sa se termine la fel ca-n povesti. "Si au trait fericiti pana la adanci batraneti..."
Nu uitati: cineva, acolo sus, ne iubeste. Bateti la usa Sa si se va deschide. Chiar si cand e vorba de dragoste.
Mihai Mihaela - str. Henri Coanda nr. 40,
bl. N14, sc. A, ap. 10, Ramnicu Valcea, jud. Valcea
Calugarul din amvon
In timpul celui de-al doilea razboi mondial eram impreuna cu parintii, refugiati la Sibiu. Era primavara. Mama ma tot zorea intr-o dimineata, vrand sa ajungem mai repede la Catedrala Ortodoxa, unde urma sa predice un calugar vestit pentru viziunile sale. Nemultumita si imbufnata, ca orice copil luat de la joaca, eu ma gandeam ca poate se termina totul pana ajungem noi. Dar n-a fost asa. Ajunse la Catedrala, am vazut pe treptele bisericii o multime de oameni care nu mai incapusera inauntru. Aproape izbucnind in plans, mama a inceput sa ma impinga spre intrare. Nu stiu cum am reusit sa ne strecuram in marea catedrala, care adapostea o multime enorma de credinciosi. Stateau inghesuiti si tacuti, asteptand parca sa se petreaca o minune. Cu o tenacitate extraordinara, mama a reusit sa ma impinga pana in dreptul amvonului, unde, aproape strivite de multime, am inceput si noi sa asteptam cu infrigurare. Pe neasteptate, calugarul, sau "Pustnicul", cum ii zicea norodul, apare sus, in amvon, fara ca oamenii sa se dezmeticeasca bine, cum a ajuns acolo, strecurandu-se neobservat prin multime. Aproape paralizata de emotie, ma uitam la omul acela foarte slab si inalt, al carui obraz era acoperit pe jumatate de barba, iar din ochii lui stralucitori si albastri tasneau priviri sfredelitoare, peste oceanul de credinciosi, in care eram si eu o picatura. Vocea lui, ca un tunet, spinteca tacerea care se asternuse in catedrala. Cu mana intinsa acuzator, spuse ca nu va vorbi pana cand "serpii veninosi, ascunsi printre credinciosi nu vor iesi din biserica".
Se lasa o tacere grea, mormantala, apoi prin multime se isca o usoara miscare si cativa insi s-au prelins spre iesire, cu privirile lasate in jos. Atunci, calugarul incepu sa vorbeasca. Imi amintesc doar vocea aceea care spinteca linistea si multimea incremenita care privea in sus, spre amvon, infiorata de cuvintele pe care le auzea. In mintea mea de copil, mi-au ramas intiparite pe veci vorbele: "Vor veni, in curand, pasari mari, negre, care vor scuipa foc peste oameni. Multa spaima, disperare si rauri de sange vor curge, dar tot vor mai fi serpi veninosi ca cei care au plecat de aici si care vor stapani tara multa vreme".
Apoi a facut semnul crucii peste multime, binecuvantandu-i pe cei prezenti, si la fel de repede ca la venire, a coborat, mergand spre altar. Mama a inceput sa ma impinga din nou, de data asta catre iconostas. Deodata, calugarul, cu fata intoarsa spre altar, s-a oprit brusc si asa cum statea cu spatele la noi, a spus tare si clar: "Lasati fetita sa se apropie!". In clipele urmatoare, lumea se despica in doua, formandu-se o carare pana la mine. Calugarul s-a intors cu fata spre multime si, privindu-ma intens, mi-a zis: "Apropie-te, copila!". Ca prin vis, am inceput sa inaintez pana in fata lui. Ti-a asezat mainile pe capul meu, binecuvantandu-ma. Apoi s-a intors repede si a disparut in altar. Am ramas pironita locului. Mama s-a repezit spre mine, plangand si inchinandu-se, apoi m-a luat in brate si m-a scos din Catedrala, pe aceeasi carare formata de multime. Eu nu mai auzeam nimic. Ma gandeam necontenit cum a putut preotul, cu spatele intors catre noi, sa ma vada pe mine? De Sfintele Pasti care au urmat, fiind la bunica, intr-un sat de langa Sibiu, s-a auzit vuiet mare. Privind spre cer, am vazut pasari mari, negre, zburand spre o directie necunoscuta... Apoi anii au trecut si am uitat de intamplarea din copilarie, pana anul trecut cand, luand revista "Formula As", am privit, cutremurandu-ma, fotografia unui preot. Era "Sfantul meu" care ma binecuvantase in Catedrala. Da, era parintele Arsenie Boca, a carui mana pe crestet o simt si azi.
Melania Petrescu - str. Vuietului nr. 6,
sector 4, Bucuresti