Saviana Stanescu - dramaturg, Oana Botez-Ban - designer de costume si decor si Cosmin Chivu - regizor sunt trei tineri artisti romani care traiesc de catava vreme o remarcabila implinire profesionala la New York, capitala mondiala a teatrului, dansului si filmului. Toti trei au plecat dupa terminarea facultatii in tara si au continuat studiile in Statele Unite, cu mastere la universitati si institute prestigioase, creandu-si in acelasi timp un vad artistic de exceptie, intr-un oras unde competitia in domeniul artelor este crancena. Saviana, Oana si Cosmin, trei tineri frumosi, plini de talent dar si de ambitie, fac faima buna Romaniei dincolo de Ocean, primind recunoasterea criticii in recenzii de multe ori spectaculoase si avand Cv-urile deja "grele", cu distinctii profesionale de mare valoare.
Saviana
"Echipa de fotbal a Romaniei a pierdut,
dar Saviana Stanescu ramane in competitie"
Am cunoscut-o pe Saviana cu doi ani in urma, cand locuiam amandoua la un fel de camin studentesc, numit "International House", langa Columbia University. Isi facea pe vremea aceea masteratul in Scriere Dramatica la New York University (Nyu). Primise pe deasupra si o bursa pentru a participa la un program care urma sa pregateasca 18 femei - lideri ai zilei de maine. Saviana era conducatoarea grupului, lucra cu celelalte fete, fiecare din alt colt de lume, pentru pregatirea unui spectacol dramatic, o combinatie numita "docu-drama". Le-a cerut colegelor sa vina fiecare cu un monolog de o pagina, cu o poveste care le-a marcat pe ele ca femei. A combinat povestile, le-a dramatizat, a intercalat vocile si, dupa doar doua repetitii, a prezentat spectacolul in fata unui public entuziast. "A ajuns deja o traditie in America acest teatru documentar", povesteste Saviana, "care, dupa cum ii spune si numele, documenteaza experientele adevarate de viata ale unor oameni simpli, care devin apoi personaje si chiar actori. Pentru mine, ca dramaturg, experienta unei docu-drama este cu atat mai interesanta la New York, unde fiecare participant vine dintr-un alt mediu. Asa am lucrat in Queens, cartierul cel mai pestrit al pamantului, la un show cu imigranti veniti din toate colturile lumii. A fost un exercitiu deosebit si extrem de folositor pentru mine, in formarea mea de artist, intr-o metropola cosmopolita. Un alt asemenea proiect este "Eroii" - o colaborare intre Nyu si Central School of Drama din Londra. Incercam sa vedem ce inseamna eroii in culturile americana si britanica."
Saviana a venit la New York in 2001, dupa ce in Romania isi facuse deja un nume ca dramaturg si critic de teatru. Daca talentul si-a spus inca de la inceput cuvantul, nu la fel de limpede i-a fost Savianei si calea catre teatru ca profesie. "Am inceput sa scriu poezie inca de timpuriu, dar aveam senzatia ca n-o sa reusesc niciodata sa fac nimic pe partea artistica. Locuiam in Arges si urma sa dau treapta la Pitesti, dar chiar in acel an nefericit se desfiintasera si Liceul de Arte, si cel de Filologie, si Liceul German. Asa ca mi-a ramas o singura solutie, sa dau la Mate-Fizica si sa incerc sa fac teatru in liceu, asa cum puteam... A venit apoi clasa a Xii-a, la mijlocul anilor 80, si toata lumea ma speria ca daca dau la facultate la Filologie o sa fiu repartizata la tara, asa ca a venit al doilea compromis, am ales Automatica la Bucuresti, stiind sigur ca voi ajunge la un centru de calcul si c-o sa-mi petrec zilele rasfoind reviste de moda... M-am simtit incatusata toti anii aceia, desi scriam si participam cum puteam la cenacluri literare. La mijlocul anului V, s-a intamplat Revolutia, care pe mine m-a eliberat si de angoasele profesionale. Simteam, in sfarsit, ca pot sa scriu si sa ma exprim asa cum mi-o dorisem intotdeauna, asa ca m-am aruncat inspre arte, cu o aviditate pe care nici eu n-o crezusem posibila. Au urmat cativa ani cu o avalansa de proiecte la Bucuresti si in strainatate. In 94, mi-am publicat prima carte de poezie, "Dragostea pe sarma ghimpata", urmata apoi de alte volume de proza si poeme dramatice."
In anul 2000, Saviana a obtinut cu Apocalipsa gonflabila premiul Uniter pentru cea mai buna piesa a anului 1999. Uitandu-se in urma, ea spune, mai in gluma, mai in serios, ca mutatia catre teatru s-a realizat initial fara o intentie explicita: "S-a intamplat in 98, dupa ce publicasem un poem dramatic numit "Proscrisa". Vasile Nedelcu, de la Teatrul din Galati, a vazut textul si l-a ales pentru scena - asa ca am inceput sa am spectacole. In acelasi an, textul a fost selectat pentru productie la Paris, la Teatrul Gerard Philippe - era pe vremea Campionatului Mondial de Fotbal, care se tinea tot in Franta. Cand ai nostri s-au poticnit, tin minte ca unul din ziarele franceze a titrat: "Echipa de fotbal a Romaniei a pierdut, dar Saviana Stanescu ramane in competitie".
In anii 90, Saviana a fost critic de teatru si film pentru "Adevarul Literar si Artistic", apoi Director al unui program interdisciplinar la Muzeul de Literatura din Bucuresti, predand un curs de dramaturgie si de teatru. A lucrat pe traducerea pieselor ei in alte limbi si a participat la cursuri de perfectionare a scrierii dramatice in Germania si in Anglia. "Asa am reusit sa ma conectez la fenomenul de dramaturgie contemporan", povesteste Saviana. "Ti totusi, lipsea inca ceva - eu ramasesem cu o rana in suflet, ca nu putusem sa studiez in adancime arta scrierii dramatice. Norocul mi-a venit in 2001, cand Nyu mi-a acceptat dosarul pentru un Master in Performance Studies - ceva fara echivalent in limba romana, un program interdisciplinar, unde chiar daca faceam teatru si arta, imi foloseam si cunostintele de informatica. Rusinea imi devenise, ironic, atu. Am facut apoi si Masterul in Scriere Dramatica - si acuma, gata, nu mai vreau sa aud de scoala. Nu mai am complexe, nu mai vreau sa invat. Imi place insa sa predau - sunt asistenta la Nyu, la Catedra de Teatru.
Ceea ce-mi doresc e sa devin un artist international, in adevaratul sens al cuvantului. Mi-ar placea sa pot merge si acasa mai des, sa lucrez la diferite proiecte. Primul spectacol pentru care m-am intors in Romania va deschide, de fapt, actuala stagiune la Constanta, pe 8 octombrie. Directoarea teatrului, Beatrice Rancea (fosta Bleont), mi-a solicitat colaborarea pentru punerea in scena a unei piese de Shakespeare - "Imblanzirea scorpiei". Am adus un regizor de la New York, Paul Bargetto, iar rolul meu a fost sa lucrez la adaptarea textului pentru scena. A fost un proces excelent de lucru cu actorii si care le-a dat acestora posibilitatea sa stapaneasca in toate sensurile replicile. "Reconfigurarea clasicilor" este si ea o tehnica la moda in Statele Unite - dramaturgi contemporani care rescriu, rearanjeaza textele clasice. La New York, eu am "reconfigurat" "Iocasta", recenzata pozitiv de ziarul "The New York Times". Iar acum, prin piesa lui Shakespeare, sper ca voi reusi sa transmit publicului roman un text plin de semnificatii, in concordanta cu originalul, dar si contemporan in acelasi timp."
Din 2001, Saviana a revenit de doua ori in Romania. Spune ca de la Constanta are un singur regret - ca a trebuit sa lucreze tot timpul. "Hotelul era chiar pe malul marii, si eu in fiecare dimineata o faceam la dreapta, catre teatru, in loc s-o fac la stanga, catre plaja, ca toata lumea. Asa ca nu m-am bronzat si m-am intors obosita la New York, unde acuma toata lumea ma ia drept odihnita... Dar satisfactia profesionala a fost mare. In comparatie cu ea, toate celelalte mici-mari probleme ale lucratului/traitului in Romania (dupa ce m-am invatat cu disciplina de lucru a americanilor) mi-au parut neinsemnate. Am observat insa, de fiecare data, cat de tare se consuma romanii in dispute marunte si cata risipa de talent este acolo. Toata lumea se vaita de bani - la fel si institutiile si ministerele. Dar si cand exista fonduri, lipseste o strategie coerenta de descoperire si dezvoltare a valorilor - mai ales o promovare constructiva a culturii romanesti in strainatate. Aici trebuie spus ca nici Centrul Cultural Roman de la New York nu face mai nimic, nu are impact, nu stim sa ne facem cunoscuti, nu cream retele de suport pentru romanii aflati aici. In tara, tota lumea crede ca cine ajunge in America sta pe roze - dar nu e chiar asa, concurenta e acerba, fondurile sunt si aici limitate, si noi ne zbatem pentru fiecare dolar. Intr-un fel, aici invidiem stilul din Sud Estul Europei, unde teatrul primeste inca sprijin de la Stat si bani de la Ministerul Culturii, pe cand in America, totul e particular, rezidand doar din donatii, sponsorizari si castiguri directe. Cred ca nici unul dintre sisteme nu e pe de-a-ntregul bun, ideal ar fi sa ne regasim undeva la mijloc... Deocamdata, mie imi place sa vin si sa experimentez si in Romania, cu ce am mai invatat in Statele Unite. Vreau sa fac un atelier de creatie dramaturgica pentru scriitori tineri, care acuma sunt in cautarea unei voci proprii. De asemenea, in mai, anul viitor, as dori sa aduc o trupa de teatru in Romania. Vor juca si o piesa de-a mea, care va avea premiera aici, in februarie. Iar in 2007, cand Sibiul va fi Capitala Culturala a Europei, ma voi reintoarce negresit acasa, sa lucrez pe proiectele care tin de teatru si de arta dramatica..."
Oana
La premiere, in costumul bunicii
Imbracata din cap pana-n picioare in negru si cu o palarie sic, Oana este o prezenta misterioasa si indrazneata totodata, in aceasta dupa-amiaza torida de vara new-yorkeza. Am poposit impreuna cateva ceasuri in tumultul din East Village. Parea intr-un fel potrivit sa vorbim tocmai aici despre teatru, dans, film si costume, in acest cartier atat de colorat al metropolei americane, unde artistii itineranti improvizeaza la fiecare colt de strada, grafitti-urile sunt la mare cautare, iar accesoriile vestimentare sunt dintre cele mai fanteziste. Oana e sensibila la tot ce inseamna culoare si forme neobisnuite. Desi poarta tot timpul negru, picteaza in culori foarte vii si foloseste pentru costumele de scena si decoruri combinatii socante, care provoaca si linistesc in acelasi timp.
In anul 2000, in revista "Scenographica" - primul catalog de scenografie din Romania -, Oana a fost desemnata unul dintre cei mai promitatori trei tineri designeri din Romania. Iata ce scria Catalina Buzoianu despre ea: "Conceptul ei de design scenografic invadeaza spatiul dramatic, creste in mod amenintator, se taraste, urca, inconjoara, acopera si se retrage apoi ca o reptila intr-un colt sau intr-o cutie, sta ca intr-o ambuscada gata sa atace cu o ferocitate implacabila".
Oana a absolvit Academia de Arte din Bucuresti, iar in 1999, impreuna cu sotul ei, Lucian Ban - muzician-jazzist - a venit la New York. A inceput sa lucreze cu teatre de marca - printre care s-au numarat "The Kitchen Theatre", "Joyce Theatre", "Ontological-Hysteric Theatre" (unde unul dintre membrii fondatori este Richard Foreman) sau "Flea Theatre" (a carui directoare este Sigourney Weaver). "Intalnirea care m-a marcat cel mai profund a fost cea cu Richard Foreman", povesteste Oana. "Este un profesionist de exceptie si un om de mare valoare, de la care am enorm de invatat. Am avut parte si de o surpriza foarte placuta: Foreman citise scrierile filosofice ale lui Blaga - e drept, in franceza, le vrea acum si in engleza, ca sa le aprofundeze si mai bine intelesurile. In asemenea momente, realizez ca oamenii de cultura de aici stiu mult mai multe despre Romania decat ne imaginam noi. Din pacate insa, pe o scara mai larga, ramanem complet necunoscuti. Centrul Cultural Roman de aici nu face doi bani, organizeaza sindrofii pentru trei babe, nu stie sa stranga la un loc romanii din diaspora si strainii interesati de Romania pentru spectacole, intr-adevar, de calitate. Ce e mai trist e ca nici nu vor sa se schimbe, raman asa, la un nivel sub-mediocru. Stiu ca mereu se invoca absenta fondurilor - dar nu e vorba numai de bani, ci si de interes si de vointa. Sa luam, de exemplu, comunitatea poloneza de aici, care reuseste sa finanteze si sa sustina an de an niste proiecte culturale senzationale. Se joaca mereu cu salile pline. La noi, in schimb, vin de multe ori artisti de marca din Romania si trebuie sa concerteze prin restaurante sau scoli generale, nu suntem in stare sa le facem macar rost de-o sala ca lumea. La mine s-a mai adaugat si o noua mare dezamagire - si eu fusesem solicitata initial sa merg cu Saviana si Paul Bargetto la Constanta. Am lucrat saptamani intregi la pregatirea materialelor, primisem si contractul in mana, eram gata de plecare inspre Romania cand, dintr-o data, mi s-a spus ca nu mai exista fonduri, ca cineva trebuie sacrificat, si ca aceea voi fi eu. Nu mai vreau sa intru in amanunte, s-au facut mari jocuri de culise acolo, dar pentru mine, aici, la distanta, totul se poate rezuma astfel: o incredibila lipsa de profesionalism si de respect pentru munca mea. Mi-ar fi placut sa merg sa lucrez din nou in Romania dupa sase ani - eram chiar curioasa, dar episodul asta a pus capac acelui elan "patriotic"."
Ti totusi, Oana tine langa ea ceva romanesc foarte drag sufletului ei - o fusta de costum popular transilvanean, pe care strabunica ei a purtat-o la Marea Unire de la 1918. "E o adevarata nebunie, port fusta asta la toate premierele, fac senzatie cu ea oriunde m-as duce. Costumul popular romanesc are o valoare mare sentimentala pentru mine, dar mi-a dat si inspiratie artistica uneori. Cand am fost acasa, in vizita, am cumparat si doua chimire superbe, si doua camasi barbatesti. Mi se rupe sufletul sa vad ca aceste lucruri se pierd, printr-o mare nepasare. Aici, in America, e o traditie ca toata lumea sa colectioneze piese vechi de orice natura - dar la noi, multe din lucrurile astea sunt desconsiderate, lasate sa piara. Pacat!"
La trei ani dupa ce s-a stabilit in America, Oana a optat pentru un Master in Design de Costum si Decor la Universitatea din New York, primind o bursa de merit pe perioada celor trei ani de studiu. "Trei ani de armata i-as putea numi", spune Oana. "Lucram intr-un ritm de 12 ore pe zi, si week-end-uri libere nu prea aveam. E un regim drastic aici, mai ales la universitatile prestigioase - pana te vezi in mana cu o diploma de master, ca sa nu mai vorbesc cu una de doctorat, muncesti de-ti sar ochii. Nu exista aici criterii si avantaje de genul "copil de bani gata". Una-doua esti dat afara daca nu esti serios, corect si foarte, foarte muncitor."
Oana a realizat pana in prezent costume si decoruri pentru spectacole care au mers in cateva tari europene, printre care Italia, Turcia, Polonia. In Statele Unite, creatiile ei au aparut pe coperta celebrei reviste de teatru "Entertainment Design", precum si in "The New York Times" sau "Village Voice". In colaborare cu acelasi Paul Bargetto, Oana a pus si bazele East River Commedia - un ansamblu de tineri artisti de teatru, cu radacini in medii foarte diferite, care lucreaza impreuna pentru a oferi publicului new-yorkez si international productii teatrale cu multiple nuante interpretative. In primavara acestui an, Oana si Saviana au colaborat la un proiect multimedia numit Suspendida care, prin dialog dramatic, poezie, dans, cantec, vorbea tematic despre emigratie, despre suspendarea intre doua lumi - o stare care ii defineste intr-o oarecare masura pe majoritatea new yorkezilor, in acest oras unde fiecare e diferit de cei din jur.
Cosmin
Daca altii pot, poti si tu!
Pentru Cosmin, aventura americana a inceput in august 97, printr-un turneu in care a batut intreaga Coasta de Est, de la Amherst, Massachusetts, continuand apoi in popasuri de cate o zi prin New York si Washington si ajungand in Sudul istoric, la Atlanta. "Plecaseram din tara patru actori tineri (Octavian Jighirgiu, Irina Scutariu, Marius Maftei si subsemnatul) si un baterist (Oliver Sterian, fiul lui Vali Sterian)", povesteste Cosmin. "Pur si simplu a fost sa se intample acest spectacol-turneu, in care jucam piesa "Caii la fereastra", a lui Matei Visniec. Eu tocmai terminasem Facultatea de Actorie la Iasi si impreuna cu cativa colegi pusesem in scena piesa asta. S-a nimerit ca scenograful, Nicolae Ularu, sa ne vada si sa ne placa - desi era un spectacol care in forma respectiva n-ar fi avut prea mare viitor. Asa ca am mers la Bucuresti, d-l Ularu a facut scenografia, Mircea Diaconu si Diana Lupescu au co-produs spectacolul, si uite-asa am plecat in America, pentru vreo trei saptamani, jucand cu mare priza la public. La inceput, tinta noastra exclusiva a fost Amherst, dar apoi am luat-o pe cont propriu pe Coasta in jos, umblam ca zapaucii, cu decorul dupa noi - am avut atunci noroc de primire buna, atat la Washington, cat si la New York. Am fost invitati apoi din nou, cateva luni mai tarziu, la Ambasada Romaniei, unde am avut spectacol chiar de Ziua Nationala, la 1 decembrie. Au mai urmat cateva luni de du-te-vino, dar pentru mine totul era deja clar: voiam si simteam nevoia sa raman in America. Acasa avusesem si niste episoade nu tocmai placute, mai ales in perioada in care venisem ca actor la Nationalul din Bucuresti. Am avut atunci doua mari ghinioane, care m-au scos complet pe tusa. La un prim spectacol am facut hepatita B, eram pe moarte, nu alta, n-am mai putut face repetitii ca lumea, iar in noaptea premierei, am fugit din spital ca sa pot sa joc. La al doilea spectacol - "Naluca" ("Chira Chiralina" in dramatizarea lui Fanus Neagu) -, am repetat un an intreg, in regia lui Dan Micu. Marea nefericire a fost ca d-l Micu s-a stins, totul a intrat oarecum in deriva, asa ca n-am reusit sa joc mai deloc. Iar apoi, in 98, directorul adjunct, proaspat instalat (d-l Gelu Colceag), m-a dat pur si simplu afara, datorita unor certuri personale, care avusesera loc cu multa vreme in urma. Rau o fi fost pe moment, dar indirect mi-a facut un mare bine. Atunci am si parasit Romania, stabilindu-ma la New York."
A urmat o perioada de cautari, cu diverse joburi interimare si cu o decizie profesionala radicala: Cosmin avea sa renunte definitiv la actorie in favoarea regiei. In 2000, i-a suras sansa unui Master in Regie la Actors Studio, unul dintre cele mai prestigioase institute de teatru din lume. "E un spatiu aproape mitic pentru lumea teatrului si a filmului din America, acest Actors Studio", povesteste Cosmin. "Aici au invatat meserie Al Pacino, Marlon Brando sau Marilyn Monroe - care chiar aici l-a si cunoscut pe viitorul ei sot, marele dramaturg Arthur Miller. Tot aici a colaborat si Tennessee Williams, cu Lee Strasberg si Elia Kazan, la un workshop pe "Un tramvai numit dorinta". Cand intri in acest spatiu de legenda, te simti mic, dar in acelasi timp, te patrunde o energie foarte benefica - iti spui ca, daca altii au putut, vei putea si tu. E drept ca in Romania m-am indragostit de teatru, dar nu cred ca as fi progresat vreodata cum am facut-o aici. In scolile de teatru de acasa nu existau metoda, tehnica pe care un artist tanar sa si le poata insusi. Se merge foarte mult dupa ureche si dupa orgoliul fiecaruia. Toti profesorii tin sa iti demonstreze cat de buni sunt ei. Sigur ca Romania a avut mereu actori si regizori foarte talentati, oameni pe care instinctul si forta interioara de a separa balastul de ceea ce e adevarat i-a impins in niste zone foarte speciale. Dar acestia sunt cazuri izolate. Marea majoritate a tinerilor artisti sunt complet dezorientati. Dupa anul I, toti se cred mari actori, dupa anul Ii e asa-si-asa, in anul Iii ii apuca panica, iar in anul Iv se imbolnavesc de lipsa perspectivelor. Vad si acum la fostii colegi ca n-o duc bine deloc, daca nu mai fac si altceva pe langa teatru, si teatrul, la multi dintre ei, ramane doar o meserie, ca sa iasa si de-acolo o pensie. Aici, daca nu esti pasionat cu adevarat, nu rezisti. De fapt, in America, regizorii si actorii adevarati, cat de batrani ar fi, nu ies niciodata la pensie. Ti eu am si alte preocupari - produc si prezint, de exemplu, emisiunile de limba romana, pe canalul Tv "Romanian Voice", care bate in toata America. Dar teatrul e singurul care ma face intr-adevar fericit. In Romania, a trebuit sa urmez o cale cu clisee: "Fa asa, ca asa au facut si altii!". Ei bine, aici mi-am gasit propriul drum - si e pentru prima data cand ma simt adevarat."
In ultimii cinci ani, Cosmin a regizat 15 spectacole, printre care s-au numarat si cateva bazate pe textele Savianei. Preda, de asemenea, actorie si regie la Colegiul Ramapo din New Jersey. In afara de o colaborare cu Sanda Visan (fosta directoare de la Centrul Cultural Roman) pentru spectacolul Final Countdown, care a fost jucat la festivalul Fringe, tot pe textul Savianei, Cosmin spune ca prea putin ajutor a avut de la institutiile romanesti din New York. "Centrul Cultural e calitativ in cadere libera, parca n-ar avea interes sa faca lucruri mari. Auzim mereu aceeasi replica: "De-abia avem buget pentru salariile noastre". Ei bine, de ce-i mai tin atunci aici, daca e asa greu cu banii si daca nu fac in rest mai nimic? Sa aducem si noi oameni valorosi de acasa si sa le oferim o platforma larga de exprimare, ca sa ajunga si altii sa stie ceva despre Romania. Noroc cu un Liviu Ciulei - care a fost profesor multa vreme la Nyu - sau cu un Andrei Terban, care au dus aici teatrul romanesc mai departe. Altfel, nimeni n-a auzit aici de nici un actor sau regizor roman. Ti, mai ales intr-un oras ca New Yorkul, cu oportunitatile lui incredibile, ar trebui sa existe o comunicare si un sprijin mult mai adanci pentru romanii de aici si pentru cei care vor sa vina sa faca ceva. Nu e vorba neaparat de "cariera", un cuvant care mie nu-mi place, e prea material. E vorba de lucruri de calitate in sine, de lucruri reale, adevarate, pline de intelesuri profunde."