Avalansa de lansari si de concerte cu care speram sa ne rasfete aceasta toamna nu s-a lasat deloc asteptata. "Balul" a fost deschis de Jon Anderson, solistul vocal al legendarului grup britanic Yes, care a concertat la Sala Radio din Bucuresti. Una dintre cele mai speciale voci ale muzicii rock, care inspira totodata solaritate si mister, s-a intors pe scenele romanesti, la cinci ani de la concertul sustinut aici de Yes. De asta data, Anderson si-a prezentat un proiect solo, "Working in Progress", cu care va colinda Europa pana la mijlocul lunii octombrie. Un "one man show" de exceptie. Jon Anderson nu s-a bazat doar pe voce, ci a folosit mai multe instrumente si a utilizat din plin computerul, atat pe plan vizual - ecranul din spatele sau a prezentat pe toata durata concertului imagini spectaculoase -, cat si in muzica. Totusi, momentele magice ale show-ului au fost cele acustice, cu Jon cantand la pian sau chitara rece piese din repertoriul Yes sau din cariera solo. Lumina raspandita de pe scena de un mare artist care a cantat cu drag si cu bucurie a ajuns cum nu se poate mai bine si in sala. Englezul a fost primit de la bun inceput cu urale de un public care a trecut peste pretul piperat al biletelor si a umplut sala, public ce a ramas minute bune in picioare, aplaudand si cerand inca o piesa la final.
Patruzeci de ani de muzica
Nascut pe 25 octombrie 1944 in Lancashire, Anglia, Jon a fost invatat de mic cu greutatile. Chiar daca a fost un elev bun, el a renuntat la scoala la 15 ani, pentru a-si ajuta familia. A lucrat la ferma, a fost sofer, a livrat lapte, a continuat sa joace fotbal in timpul liber si sa viseze ca va deveni cantaret. Dupa cateva succese in mici grupuri de rocknroll si o scurta evolutie solo, Jon il intalneste in vara lui 1968 pe basistul Chris Squire, cu care va infiinta Yes. O muzica luminoasa, elaborata, bazata pe talentul componistic, virtuozitatea instrumentala si vocea astrala ale lui Jon. Urmeaza cateva discuri "de incalzire", iar din ianuarie 1972 - o serie de albume magistrale, adevarate capodopere ale muzicii rock, ce se succed cu repeziciune: Fragile, Close to the Edge, Tales from Topographic Oceans, Relayer. Trupa sustine turnee epuizante in intreaga lume, insa Jon are timp pentru primul sau album solo, pe care l-a "copt" trei ani si pe care l-a inregistrat cantand singur la toate instrumentele. Rezultatul? Un disc fabulos: Olias of Sunhillow. "De vreo zece ani, fiul meu, Damian, care in curand isi va lansa primul disc, ma tot intreaba cand voi face o urmare la Olias. Ei bine, la mai bine de 25 de ani de atunci, pot sa-i spun ca vreau sa ma apuc de lucru pentru partea a doua", a declarat Jon la Bucuresti.
Chiar daca pentru Yes anii 80 au insemnat o scadere a esentei muzicale si o perpetua schimbare a componentelor (si Jon a parasit pentru o scurta perioada trupa), succesul comercial al trupei a atins apogeul. Hitul Owner of a Lonely Heart a fost fredonat in intreaga lume de un public foarte divers. Trupa continua sa se reuneasca si in prezent, o data la cativa ani, pentru inregistrari si concerte. Discurile solo ale lui Jon sunt inspirate de diferite stiluri, de la muzica sud-americana la cea celtica. Colaboreaza cu mari trupe si muzicieni, precum Kitaro, Mike Oldfield, King Crimson, Milton Nascimento, Tangerine Dream, insa marea intalnire este cea cu Vangelis, concretizata in patru albume superbe. "Vangelis a fost un mentor si un bun prieten pentru mine. Un compozitor exceptional, insa cele mai bune lucrari ale sale le tine acasa, nu le-a lansat."
In 1996, Jon a intalnit-o pe americanca Jane Luttenberger, care de atunci il insoteste prin toata lumea, in turnee, si care i-a schimbat total stilul de viata. Jon o considera sufletul sau pereche, muza sa, si nu scapa nici un prilej sa aduca vorba despre ea. Cei doi s-au casatorit in Hawaii si de atunci Jon a lasat Anglia pentru un orasel pasnic dintr-o zona viticola din Centrul Californiei, unde vecinii sai nu stiu prea bine cine e si cu ce se ocupa. "Jane este o mare fana a echipei de fotbal american San Francisco 49ers, asa ca de fiecare data cand au meci ne strangem in fata televizorului, imbracati cu tricoul si cu fularul echipei, strigam si aruncam cu sapca in aer." Tot Jane este si la originea noului proiect cu care Jon a venit la Bucuresti. Ea i-a facut cadou o chitara, care, actionata printr-un computer, poate suna ca o orchestra intreaga. "Este un pic infricosator sa fii singur pe scena tot concertul, sa nu ai pe nimeni langa tine, insa sentimentul de independenta merita tot efortul."
"The Beatles sunt motivul pentru
care mi-am dorit sa cant intr-un grup"
Atat pe scena, cat si la intalnirile cu ziaristii si cu fanii carora le-a semnat zeci de autografe pe discuri, tricouri si afise, Jon Anderson s-a purtat asa cum il recomanda muzica sa: jovial, comunicativ, simplu, plus o doza apreciabila de umor britanic. El a oferit un interviu in exclusivitate revistei noastre (pentru care multumim organizatorilor - Fundatia Culturala Phoenix, care l-a intermediat).
- Pe primul album Yes apare si un cantec lansat de The Beatles. Care au fost eroii muzicali ai tineretii dvs., cei ce v-au facut sa alegeti acest drum?
- Chiar The Beatles, ei sunt motivul pentru care mi-am dorit sa cant intr-un grup. Ce-i drept, cant dintotdeauna. Imi amintesc zilele lungi de munca la ferma, cand cantam fara intrerupere, impreuna cu fratele meu, piese din repertoriul Everly Brothers, Elvis Presley, Skiffle, Lonnie Donegan. Cantam cat era ziua de lunga, sa treaca timpul. Munca la ferma nu-i deloc usoara. Dar momentul de cotitura a fost concertul cu The Beatles, pe care l-am vazut in primavara lui 63. Era un teatru cu vreo 500 de spectatori care ascultau muzica lor. La urmatorul concert pe care l-am vazut, peste doar 6 luni, nu se mai auzea nimic de pe scena, toata lumea tipa. Deja devenisera faimosi, lansasera Love Me Do si beatlemania se extinsese in intreaga lume. M-a "prins" si pe mine, tot ce-mi doream era sa fiu si eu pe scena, sa fac parte din trupa, sa cant Twist and Shout... Cinci ani mai tarziu, fondam la Londra grupul Yes. Am semnat un contract cu o casa de discuri, ce mandri mai eram, apoi ne-am auzit pe disc, ouau, uluitor! Cand am ajuns prima oara intr-un studio de inregistrari, am facut ochii mari si am zis: "Pot sa locuiesc aici, va rog, imi puteti pune un patut intr-un colt, ma lasati sa dorm aici?". Am fost norocosi, am repetat din greu si a aparut si succesul, asa se intampla cand muncesti serios. Pe atunci, companiile de discuri nu impuneau restrictii artistilor, asa ca ne-am putut urma propriul drum muzical.
- Va e dor de zilele de inceput ale trupei Yes, cand petreceati mai tot timpul impreuna si erati buni prieteni?
- Am fost dintotdeauna si am ramas prieteni, dar asta nu inseamna ca nu ne certam tot timpul. Pentru muzica, bineinteles, doar ca nu ne luam la bataie. Era o framantare continua, discutii, ideile se bateau cap in cap, de ce facem asta, de ce nu putem canta si mai bine de atat, hai sa incercam si asa. Era incitant, e nevoie de o astfel de emulatie pentru a crea ceva valoros. Nu era vorba de mine doar, sau de Steve, de Chris, de Alan sau Rick, ci de toti impreuna. Se adunau cinci idei, cinci personalitati si ieseau lucruri frumoase.
- Cum va pastrati seninatatea, pozitivismul care razbat din muzica dvs., cum reusiti sa tineti departe agitatia, mizeriile lumii moderne, urbane?
- Intotdeauna a existat o latura mai intunecata, mai trista a muzicii, mereu va fi cineva care va canta un cantec trist. Sunt oameni ce canta foarte bine blues, de ce as canta si eu, daca nu simt asta?! Ti eu sunt cateodata foarte trist, dar nu ma gandesc incontinuu la astfel de stari. Eu cant o muzica mai senina si, intr-un fel, imi reinventez in fiecare zi aceasta energie pozitiva. Ma simt privilegiat ca pot face asta.
- Energia aceasta vine din muzica?
- Da. Cred ca vine din faptul ca atunci cand am inceput sa avem succes cu Yes, m-am tot intrebat "de ce eu?". Mi-am zis ca, daca tot am ajuns acolo, atunci sa cant despre lucruri care conteaza cu adevarat si in care cred. Asa am pornit pe aceasta carare, pe acest drum pe care, de altfel, suntem cu totii: cel al descoperirilor. Al descoperirii Creatorului. Pentru ca, daca stai sa te gandesti, scopul nu e sa ai o masina mai mare, iaht, sa fumezi trabucuri si sa iesi cu fotomodelele. Am cantat de curand in fata unei clase de elevi americani si, cand i-am intrebat: "De ce traim? Pentru ce?", s-au uitat mirati unul la altul. Ce intrebare mai e si asta? Apoi o fata a ridicat timid o mana: "Sa-l gasim pe Dumnezeu!". Aha! Asta e, sa gasim Divinitatea, Creatorul tuturor lucrurilor, pentru asta traim.
- Ati atins acest scop sau inca mai cautati?
- In parte, da, l-am gasit, fiecare o face in felul sau propriu.
(Fotografiile autorului)