"In timpul prezent al vietii, marii mei prieteni sunt fiii mei".
Capra de pe Popa Nan
- Se spune ca arta marilor creatori si artisti e legata prin fire miraculoase de locul in care s-au nascut. Ca talentul e legat de obarsie printr-un schimb subtil de energii. Te recunosti intr-o asemenea definitie alchimica? Care a fost universul copilariei tale?
- Nu mi-am petrecut copilaria nici la sat, precum Creanga, nici la oras, precum Camil Petrescu. M-am nascut la o margine dintre oras si sat, pe Bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti, la colt cu celebra strada Popa Nan. La 200 de metri de scoala Iancului, in vecinatatea liceului "Mihai Viteazu" si a scolii de fete "Notre Dame". Am copilarit in atmosfera anilor 40, am prins vremuri cumplite de care, la varsta frageda, nu eram constient... Mama, nascuta undeva la Arad, vrand sa infrunte foametea aparuta in anii de dupa razboi, mi-a cumparat o... capra! Aveam vreo 6 ani. Lapte nu se gasea, cu exceptia laptelui-praf american, aparut in chip de ramasite ale planului Marshall si in Romania. Asa ca draguta de capra ne-a fost de mare folos, acolo, in Bulevardul Pache Protopopescu. O chema Juji. Mama, pricepandu-se oarecum in astfel de probleme, a cumparat-o gestanta. Ttia ea prea bine ca altfel n-o sa dea lapte. Asa ca dupa ce m-a hranit, luni de-a randul, cam cu doi litri de lapte de capra pe zi, mi-a asigurat o strasnica sanatate pe termen lung. Pe ied, tare dragalas mai era, l-am botezat, negru fiind, Johnny. Cam astea au fost cele mai fantastice jucarii ale copilariei mele - Juji si Johnny. Cat priveste cea mai perfecta jucarie mecanica a copilariei mele, ea a fost trotineta cu rulmenti, care facea un zgomot ingrozitor! Reusea sa deranjeze toate imprejurimile! Aveam, desigur, o curticica, in care mama mai tinea si cateva gainuse si niste lastare de rosii. Toate astea, intru indestularea, cat de cat, a odorului ei...
- O mama grozava, personaj gata scris pentru un roman. Dar tata? Povestile despre parinti sunt nemuritoare...
- Spre norocul viitorului meu studentesc, parintii mei n-au fost nici chiaburi, nici mari burghezi. Au fost mici burghezi, tata fiind profesor de lucru manual, iar mama - casnica. Pe mama o chema Marghit, era unguroaica, iar pe tata il chema Alexandru, ca si pe mine, ca si pe primul meu fiu. Bunicul meu paternal venise din Austria. Numele lui se ortografia cu ph, se scria Rephan, asta inseamna un fel de cocos de munte, barbatus, cocos salbatic. Unii zic ca mi se potriveste... In 1939, cand eu nu eram inca nascut si cand Hitler a intrat in Austria, tatal meu, care inca era cetatean austriac, a preferat sa-si scoata h-ul de la nume si sa-si obtina cetatenia romana, fentand, astfel, un pic, "masina de razboi hitlerista"... Cu alte cuvinte, a preferat sa ma faca pe mine, decat sa-i omoare pe altii... Ai mei s-au casatorit la Bucuresti. Tata a cunoscut-o pe mama intr-un cerc select, a cerut-o de nevasta, mama n-a prea inteles mare lucru din ce i se intampla, dar pana la urma totul a fost ca in filmele americane. Adica s-au casatorit si au trait fericiti pana la adanci batraneti... Parca asa se spune, nu? Eu sunt un martor viu al armoniei care a domnit in familia noastra. Nu tin minte ca parintii mei sa se fi contrazis vreodata, nu tin minte sa se fi certat vreodata, ori poate ca au facut-o, dar niciodata fata de unicul lor copil. Adica eu. In ce priveste vocatia mea, ai mei nu au avut nici un fel de legatura cu arta, cu scrisul. In schimb, au iubit teatrul. M-au dus la teatru inca de mic. Ce-i drept, mama - fiind, intr-adevar, foarte frumoasa - cochetase, in tinerete, cu gandul de a se dedica scenei. Numai ca in acel timp, si mai ales in Ardeal, meseria de actrita era confundata cu o alta meserie, cu mult mai veche, ba chiar cea mai veche meserie din lume: aceea de curtezana. Oricum, iubirea ei pentru teatru mi s-a transmis chiar la nastere. Gata-gata sa lesine in timpul "facerii", mama i-a spus matusii mele care o asista alaturi de doctor, ca nu-si doreste altceva pe lume decat "sa aiba un baiat, sa fie frumos si sa se faca actor"...
- Ti Dumnezeu i-a implinit dorinta... La ce teatre te duceau parintii?
- Pai, in primul rand, la Teatrul National, la marile spectacole in care juca Mihai Popescu, acel exceptional actor de care parintii mei erau de-a dreptul indragostiti. Ca si de Emil Botta. Aveau, vedeti bine, gusturi alese... Asa s-a intamplat ca, pe vremea cand aveam vreo 14-15 ani, am vazut Othello de vreo 14 ori. Cu Emil Botta in rolul principal si cu vreo 4-5 variante de Iago: Mihai Popescu, Jenica Constantinescu, Fory EtterlE, Ionescu-Gion. Doar Desdemona era aceeasi in toate distributiile: Lia Sahighian, fiica "Tahului", cum i se spunea pe vremuri acelui mare regizor care a fost Ion Sahighian. Invatasem replicile pe dinafara, le visam chiar, asa cum stiam pe de rost povestile pe care mi le citea unchiul Gogu. Era mai liber decat tata si mama, statea mult acasa. Fusese dat afara din armata, dar asta e o alta poveste... Oricum, si eu am incercat sa-mi cresc baietii cu aceeasi dragoste pentru povesti... Ti cred ca am reusit. Ma mai roaga si acum sa le spun, desi, teoretic, au cam depasit varsta. Cel mic, Mateiu Dimitri, are 8 ani. Cel mare, Alexandru - 10. Cum v-am mai spus, el poarta numele meu si-al bunicului. Pe Mateiu il cheama asa pentru ca atunci cand s-a nascut, eu jucam intr-un spectacol one man show dupa Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale, regizat de mine.
- Cand sunt mici, se stie, copiii sunt intrebati de adulti - "Ce-ai vrea sa te faci cand o sa fii mare?". Ce raspundeai in astfel de prilejuri?
- Nu mai trebuia sa ma intrebe nimeni, nimic. Raspunsul era evident. Dar sa ma explic: la capatul Bulevardului Protopopescu, acolo unde se intalnea cu strada Matasari, era cinematograful "Pache". Mai tarziu s-a chemat "Cinema Popular". Patroana cinematografului era mama unui copil cu care ma jucam eu... Ti asa se facea ca intram amandoi dimineata pe la 10 in sala de cinema si mai ieseam de-acolo abia spre seara, pe la 6, spre disperarea parintilor mei. Vedeam cate un film de vreo 6 ori. La inceput, vedeam ultimele filme americane, Gunga Din, Taras Bulba si asa mai departe. Sosind acasa, gaseam mereu musafiri. Parintii mei erau tare primitori. O gustare, un sprit, o prajitura, se gasea mereu cate ceva de oferit prietenilor, destul de multi si destul de simpatici. Asa ca aveam mereu asigurat "publicul" meu. Le interpretam, de obicei, scene din filmele vazute, jucand, bineinteles, mai toate rolurile principale, inclusiv cele feminine. Primul meu rol serios "in travesti" a fost "Doamna" din Vizita de Caragiale. Eram inca la gradinita, cred. Mama m-a imbracat intr-o rochie de a ei, ca de bal. A scurtat-o, a "adaptat-o", asa ca am avut si un costum pe masura. Prima mea incercare de regie am comis-o prin clasa a V-a sau a Vi-a, cu Scrisoarea a Iii-a. Eu eram Baiazid, un coleg de-al meu, pe care-l chema Mircea, a jucat chiar rolul lui Mircea cel Batran. Mama a "semnat" costumele. Mie mi-a incropit niste salvari, iar lui Mircea i-a facut rost de un costum popular. Am avut in distributie si doi "soldati", colegi de clasa. Asta s-a intamplat la Tcoala Iancului, cu prilejul serbarii de sfarsit de an. Asadar, prima regie am "semnat-o" pe cand aveam vreo 10 ani. Dar veleitatile mele artistice erau fara sfarsit. Am cantat si in cor, la liceul "Iulia Hasdeu", unde era un cor mixt. Nu am nici un fel de calitati vocale. Dimpotriva! Sunt afon. Dar m-am luptat sa intru la cor, numai si numai pentru a fi in preajma fetelor care cantau acolo de mama focului. Sunt si am fost foarte timid, in ciuda aparentelor, asa ca pe-atunci mi-a trebuit pretextul cu corul. Ce-i drept, cred ca de multe ori le voi fi stricat armonia interpretativa, numai ca ele, delicatele mele, colegele de cor, nu mi-au spus niciodata nimic. Ti nici dirijoarea.
Student la istorie
- Ti de la cor cum ai sarit la teatru, la actorie?
- N-am sarit direct, desi la scoala eram recitatorul de serviciu. Spuneam "Imparat si proletar" de dimineata pana seara. Numai partea intai, desigur. Nu am "sarit" direct la Institutul de Teatru pentru ca, la dorinta mamei mele, am dat la Facultatea de Istorie. Ti am intrat din primul foc. Aveam 16 ani la admitere... Am ramas student la Istorie timp de 5 ani. Am terminat studiile in toata regula, cu examen de stat cu tot. Nu cu note mari, pentru ca mai tot timpul eram pe scena Casei de Cultura a Studentilor, unde jucam fel de fel de roluri si faceam si regie. Cum mai fac si azi, cand mi se permite. Odata ispravite studiile de istorie, in 1961 m-am prezentat la examenul de admitere la Institutul de Teatru. In comisie - personalitati care te faceau sa simti cum ti se taie picioarele: Mony Ghelerter, Finti, Fintesteanu, Beate Fredanov. Am intrat din primul foc, cu o schita de Caragiale, Amicul X. Ti cu un sonet de Eminescu. Am intrat la clasa profesorilor Mony Ghelerter - Zoe Anghel. In seria noastra s-au aflat nume de mana intai: Ruxandra Sireteanu, Emil Hossu, Melania Carje, mult regretatul meu prieten Peter Paulhofer, Sileanu, Olga Bucataru. Din seria noastra au mai facut parte Andrei Terban, Bita Banu si - un alt mare disparut - Alexandru Bocanet. Numai ca ei, dupa anul intai, au plecat de la Actorie la Regie.
- Sa facem un salt in timp, pana la intalnirea lui Alexandru Repan cu scena teatrului Nottara, de care se leaga marea sa cariera actoriceasca.
- Intr-o zi - eram inca actor la teatrul Delavrancea - am spus in direct, la televiziune, un poem de Garcia Lorca. Era intr-o duminica dupa-amiaza. A doua zi, la teatrul Nottara era o vizionare cu Phedra, in care rolul titular era jucat de acea extraordinara actrita Gilda Marinescu. Dupa vizionare, pe cand o asteptam pe Gilda sa iasa ca s-o felicit, am vazut venind spre mine un domn pe care-l stiam din vedere. Un barbat cu o chelie pronuntata, cu un fizic rasat, sportiv, si parca dintr-o lume aristocratica. S-a oprit in dreptul meu si, tragand adanc din tigara, dupa ce a aruncat in sus, spre tavan, fumul parfumat, m-a intrebat: "N-ai spus dumneata, cumva, ieri dupa-masa, o poezie la televizor? Mi-a placut cum ai recitat. N-ai vrea sa-mi faci onoarea sa devii actor al Teatrului Nottara? Eu sunt director acolo. Numele meu este Horia Lovinescu...". Era in 1968. Intalnirea cu Lovinescu si, mai ales, cu literatura lui, a insemnat o cotitura in viata mea. Am inceput sa fac ceea ce se cheama "compozitie", adica sa joc altceva decat eternul june-prim pe care il sugerau fizicul si varsta mea. Am intrat in zona metafizica a literaturii. Punctul culminant al acestei "cotituri" l-a reprezentat piesa lui Lovinescu, Ti eu am fost in Arcadia. Spectacolul asta m-a asezat pe o cu totul alta orbita. Era pus in scena de Dan Nasta. Eu jucam rolul principal, Hans Cojocaru, un profesor de matematici misogin, mizantrop, acrit in toate, calat pe matematica. Total diferit de vesnicul june amorez. In distributie mai erau Gilda Marinescu, Lucia Muresan, Dorel Varga, Anda Caropol si Rodica-Sanda Tutuianu. S-a jucat indelung acest spectacol. Ca si Jocul vietii si al mortii, in desertul de cenusa. Un spectacol antologic, au zis iubitorii de teatru, in care parteneri mi-au fost George Constantin, Dana Dogaru si Al. Sileanu. De fapt, piesa s-a numit Cain si Abel - un titlu de neconceput pentru cenzura comunista. Regizorul care a inteles perfect metafizica lui Lovinescu a fost regretatul Dan Micu.
- In siragul de mari succese teatrale pe care le-ai dobandit s-a aflat si Fratii Karamazov, in care ai jucat rolul fratelui mijlociu. Apoi un Hamlet pus in scena cu stralucire de Dinu Cernescu, in care ai jucat un fascinant Claudiu. Hamlet era, cu o creatie de exceptie, Ttefan Iordache. Dar iti propun sa trecem in goana peste anii de Nottara, ca sa ajungem pe teritoriul carierei tale cinematografice. Ai zapacit si cinefilii, aparand in roluri de "contre-emploi", adica total opuse fizicului si naturii tale innascute. Ca de pilda, securistul abject din serialul, exceptional dupa parerea mea, Lumini si umbre.
- Ti aici socotesc ca am avut noroc. Norocul s-a chemat intalnirea mea cu Titus Popovici. Singurul mare scenarist pe care l-a avut pana acum filmul romanesc. Titus era un om de o finete, de o spiritualitate si de o cultura extraordinare. El mi-a dat acest rol foarte drag sufletului meu. Ti un altul, la fel de iubit de mine, anume rolul imparatului Austriei din filmul Horia (jucat de Ovidiu Iuliu Moldovan). Mi-a facut placere sa joc, in timpul comunistilor - cu complicitatea lui Titus, desigur si a regizorului filmului, Mircea Muresan - un imparat francmason. Am "construit" personajul din detalii subtile, pe intelesul - doar - al avizatilor. Cenzura n-a priceput nimic, bineinteles.
- Esti un actor rasplatit cu mai multe premii importante. Ti cu un Ordin - "Meritul Cultural in grad de Cavaler". Gloria nu-ti lipseste, dar prietenii? Ai prieteni, Alexandru Repan?
- Nu. De ce nu am? Probabil ca din vina mea. Nu sunt un personaj comod. Am uneori un fel de sarcasm ce-si are radacina in sfiala copilului care am fost. Ti totusi, candva, am avut mari prieteni! Putini, ce-i drept, dar de care sunt foarte mandru. Am dorit de-a lungul vietii sa-mi cenzurez timiditatea. Ti de aceea, cred eu, am sarit de multe ori in partea cealalta. Din fericire, in acest timp al vietii mele, marii mei prieteni sunt fiii mei.