Despre Sibiu, orasul "ascutit", asezat pe apa Cibinului si cunoscut din documente inca de pe la 1191, fiecare dintre noi stie cate ceva. Toti cei ce-l locuiesc sunt mandri de el ca de o bijuterie personala. Iar cei ce-l viziteaza pentru un timp mai scurt sau mai lung il fotografiaza, il filmeaza cu aparate sofisticate sau cu un aparat fragil si ticaind care se cheama "Inima".
In inima mea, Sibiul are multe fotografii. Primele au aparut inca demult, demult, pe cand, eleva fiind, am avut bucuria sa cunosc si sa cutreier impreuna cu alti premianti si, desigur, cu dirigintele nostru, cateva dintre orasele-bijuterii ale Romaniei... Mergeam cu trenul - clasa a Ii-a -, ne opream din loc in loc, mancam si dormeam prin internate... Eram in vacanta de vara si toti aveam la noi cate un caiet gros, transformat in "Jurnal". Din pacate, al meu s-a pierdut. Adica l-am aruncat cu furie, dupa ce mi s-a nazarit ca o prietena, gasindu-l din intamplare, scotocise printre amintirile mele. Oricum, cea mai luminoasa dintre imaginile de-atunci este Piata Mare (mi se paruse ca am intrat dintr-o data in lumea Fratilor Grimm) si drumul prin "Jungerwald" (Dumbrava Sibiului), cu tramvaiul cel galben... O alta "fotografie" lipita de sufletul meu dateaza din vremea in care lucram la Radio si, impreuna cu un tehnician, m-am dus la Sibiu sa-l "imprim" pe marele poet si traducator Mircea Ivanescu. Fuseseram colegi de facultate la Filologie - sectia Franceza. Era un pic mai mare decat mine, era un stralucit poet si un erudit inca de pe atunci si, totusi, in pauza dintre cursuri, ne vorbea cu sfiala, privind, intruna, in jos... La Sibiu locuia - ori poate mai locuieste - intr-o casa foarte veche, cu pereti grosi, verzui. Avea o veranda sufocata de muscate si o gradina plina de pisici.
Ultimele "fotografii" sunt de data recenta. Le-am "inregistrat" de curand, cu prilejul celei de-a Xii-a editii a Festivalului de teatru Fits - un fel de punte a artelor catre ceea ce va fi Sibiul in 2007 - Capitala a Culturii Europene, cot la cot cu Luxemburg. Despre acest eveniment de rang inalt, organizat de actorul si exceptionalul manager Constantin Chiriac, flancat cu mare eficienta de acel, unic in felul lui, primar Klaus Johannis, s-a scris mult si cu elogiile cuvenite. Si la timpul potrivit. Eu, aici, voi povesti doar despre "fotografiile mele". Si voi incepe cu...
Strada Balcescu...
Pe strada principala, pietonala, a orasului, se insira, una dupa alta - nejignite de prezenta prin preajma a vreunor blocuri tipatoare -, case vechi, unele datand de peste doua sute de ani, cu porti mari la strada si "tunele" care duc catre curti luminoase, pline de muscate si leandri. Dar si multa iedera, care tasneste de sub prispele joase si se catara pe ziduri ca o obsesie verde, lucioasa... Casele astea, cu pereti lati cam de un metru, au acoperisuri din tigla roscata, "sparte" de mici ferestre ciudate, curbate ca niste pleoape greoaie, batranicioase, coborate peste niste ochi mijiti, incarcati de banuiala... Sunt peste tot acesti ochi implantati in acoperisurile orasului. Ei par a pandi, de-acolo, de sus, venirea, iarasi si iarasi, a navalitorilor, asa cum se intampla in urma cu sute de ani. Numai ca, de data asta, "navalitorii" au fost oaspetii Festivalului, ori, pur si simplu, turistii atrasi de frumusetile orasului.
Strada Balcescu ne primeste pe toti cu aceeasi ospitalitate. Mici terase cu mese si banci din lemn au transformat-o intr-o gradina de vara, plina de miresme si bunatati apetisante. Abia daca mai ai loc sa treci pe mijlocul strazii sau pe trotuare. Terasele au prelate care-ti asigura umbra in timp ce-ti bei berea sau ceaiul de "Pfefferminz"... Gasesti, cu preturi rezonabile, si inghetata si sandviciuri si crenvursti... Cafelele sunt excelente... Nu prinzi - decat cu greu si asteptand cu politete - cate un loc la o masa, pentru ca toata lumea pare a fi in vacanta. Se vorbeste, se rade, sunt si indragostiti care intre doua saruturi sorb dintr-o cupa cu inghetata topita... Unii domni mai in varsta studiaza, ajutati de ochelari cu lentile groase, presa locala. Mai ales Tribuna... Dar majoritatea mesenilor se desfata privind spectacolul viu si mereu schimbator al strazii.
Parada adolescentilor
Usor bronzate, cu plete lungi, falfaind ca niste aripi de aur pe umeri, adolescente subtirele si inalte trec mandre si zambitoare ca la o defilare de moda. Rochite inflorate ori din jeans, fuste sau pantaloni scurti - shorturi de culoarea nisipului - se opresc la cativa centimetri deasupra coapsei. Si totusi, nu stiu de ce, fetele astea nu par nici indecente si nici vulgare. Ba unele dintre ele isi aroga si un aer misterios, care vine de la ochelarii negri, lunguieti, tip "gangster". Ii poarta si baietii, la fel de cocheti si la fel de impodobiti, cu mici bijuterii de argint. Inele, bratari, lanturi, cruciulite, cercei... Trec si tarani de prin preajma Sibiului prin acest suvoi uman. Se simt ca la ei acasa, n-au nici urma de sfiala atunci cand se "ciocnesc" de oraseni ori de turistii straini, tineri sau mai putin tineri, albi, negri, galbeni, care forfotesc mai ales aici, pe strada principala. Nu stiu de ce - poate ca e la mijloc magia verii, a vacantei -, dar parca pe-aici, prin "centru", saracia noastra proverbiala s-a facut nevazuta...
Taranii par veniti direct de la coasa. Poarta pantaloni cenusii, de panza, camasi curate, albe ori cu patratele discrete. Poarta palarii de pai, cu boruri largi... Cand se aseaza sa bea un tap la umbra unei terase isi scot palaria si o depun, cu un fel de sfiala, pe genunchi. Beau berea cu sorbituri mici. Poate ca e prea rece ori poate ca li se pare ca-si acorda un lux... Au mainile arse de soare. Maini batucite, cu pielea ingrosata de truda.
E forfota mare si pe trotuare... Casele vechi au vitrinele incarcate cu fel de fel de "tentatii": confectii pe toate gusturile, bijuterii din aur si argint. Una dupa alta se insira parfumerii, farmacii, drogherii... Este si un McDonalds (obligatoriu!), rival perdant in fata bunatatilor oferite de micile terase de pe strada Balcescu.
Libraria Noica...
...de fapt - Humanitas, se afla pe trotuarul din stanga cum vii dinspre cochetul Hotel Bulevard. Hotelul a fost construit in 1914, cu doua ascensoare demne de incredere inca din clipa inaugurarii, cu trei etaje si 120 de camere cu baie. Are o arhitectura moderna si un hol impozant.
Libraria e spatioasa, dispusa pe cateva incaperi care comunica intre ele prin largi arcade. Peretii sunt din caramida aparenta. Arhitectul care a transformat in librarie parterul acestei foarte vechi case sibiene a avut inteligenta sa curete vechea tencuiala, lasand sa iasa la iveala placutul "obraz", familiar si cald, al batranelor caramizi. Gasesti tot ce e nou si valoros - ca tiparitura - in aceasta librarie. Si nu numai de la Editura Humanitas. Sunt si alte edituri prezente aici... Au si "Papetarie". Personalul e compus din oameni mai in varsta ori mai tineri. Sunt deosebit de amabili cu toata lumea acesti "vanzatori". Politetea le vine, desigur, din dragostea de carte, dar si din respectul pentru cei ce vin sa cumpere sau sa vada ce mai e nou... Ori din placerea de a "pipai" cartea, de a-i asculta respiratia... Dar marea surpriza pe care am trait-o in aceasta atat de speciala librarie n-a fost de data asta o carte, ci un om: Ionut Lepadat, un tanar foarte chipes (despre care am aflat mai tarziu ca are 20 de ani), care statea intr-un colt al librariei, undeva mai aproape de lumina vitrinei... Citea, parca absorbit, dintr-o carte. "Asta e obiceiul lui", mi-a spus unul dintre librari, un domn simpatic, maruntel, cu ochelari. "Vine aproape zilnic la noi in vremea vacantelor scolare si ne cere voie sa citeasca, in felul asta, adica stand in picioare, cartile care-i plac, care-l atrag mai mult... Si ne mai zice ca ar tot cumpara carti - dar ca nu are bani decat foarte rar." M-a interesat foarte mult personajul - atat de atipic intr-o lume in care Cartea e pe ultimul sau penultimul loc in ceea ce priveste interesul manifestat de tanara generatie. Asa ca l-am provocat la vorba.
- Un tanar intr-o librarie e aproape un eveniment! Ori poate esti student la Filologie?
- Sunt student la Teologie in anul Ii, dar literatura ocupa un loc important in viata mea. M-a atras si filologia, dar am crescut de mic in biserica. Sunt din Gura Raului, un sat de langa Sibiu, unde credinta e inca foarte puternica. Abia incepusem sa merg cand bunica m-a dus la biserica. Apoi am intrat sub protectia parintelui Gheorghe Span, care mi-a umplut sufletul cu povesti despre ingeri si Dumnezeu. Dar eu nu sunt pasionat numai de religie ori de carti. Pictez, fac grafica, acuarela si fotografii... Am avut recent o expozitie care s-a bucurat de succes: "Fereastra - o icoana a satului romanesc". Da, eu vad Fereastra ca pe o Icoana. Atunci cand taranul roman nu avea icoane pe pereti, se ducea la fereastra si de acolo Il privea pe Dumnezeu... Am primit si o diploma de excelenta de la o asociatie care promoveaza valorile satului romanesc. Scriu si poezie inca de mic... Prima mi-am scris-o in minte, cand asezam lemne in curte... Era o poezie despre Lumina... Se chema "Ziua alba". Ma intrebati care carte, dintre cele citite de mine in ultimul timp, m-a impresionat cel mai mult? E greu de spus... Ma pasioneaza mai multe domenii. Si totusi, cartea care mi-a creat o stare deosebita a fost cea a parintelui Virgil Gheorghiu - "Ora 25". Ca si "Ispita libertatii". Imi place si Cartarescu. Dar cel mai mult mi-ar placea sa citesc o carte care inca n-a fost scrisa, o carte despre drama satului romanesc... Despre felul in care traiesc satenii din satul meu, Gura Raului... Se pierde traditia. Se pierd vechile randuieli. E un suvoi de intamplari care tulbura aceasta lume. Nu sunt atat de ultra retrograd, incat sa nu accept calculatorul si multe alte lucruri care reprezinta "cuceriri" de ultima ora, dar ma doare sa vad cum satul romanesc isi pierde identitatea, forta care l-a facut sa reziste prin timp. Da, e-adevarat, oamenii umplu si azi, pana la refuz, cele doua biserici de la Gura Raului, vin imbracati in costume populare, in haine romanesti, chiar si eu merg in costum popular la biserica, duminica, dar cu toate acestea, sufletul satului pare sa se stinga incet-incet. Si pentru ca imi spuneti ca sunteti redactor la "Formula As", tin sa va spun ca, inca din vremea in care eram elev, primul lucru pe care-l faceam lunea dimineata cand veneam la scoala, la Sibiu, era sa va cumpar revista... Aveam 14 ani... Nu am sugestii. E la fel de buna si azi. Din paginile culturale aflu lucruri pe care le-as descoperi doar citind zeci si zeci de carti... M-a bucurat nespus, ca pe toti cei din Gura Raului, vizita pe care "Formula As" a facut-o in sat la noi... Nu am sa uit niciodata cuvintele rostite atunci, cuvinte calde, de nadejde si imbarbatare. Ni s-a dat curaj tuturor sa speram, sa mergem mai departe, sa luptam cu greutatile vietii... Revista dvs. iti da asa, ca un fel de bucurie de a trai... Mi-aduc aminte ca intr-o iarna, pe un frig cumplit, veneam acasa de la Sibiu intr-un autobuz ticsit de lume... Stateam in picioare, bineinteles, si m-am apucat sa citesc din revista, si deodata parca m-am incalzit. Am uitat si de iarna si de frig.
Cainele Sibiului
Aproape de librarie, in dreptul magazinului de bijuterii "Saphyr", iesiti parca pentru o magica clipa dintr-un album cu fotografii din anii 40, s-au oprit doi domni foarte eleganti. Par sa aiba intre 65 si 70 de ani. Burghezia de-altadata. In plina vara, poarta costume din stofa fina, de culoare deschisa, camasi albe, cu mansetele la vedere, pantofi albi cu varf maro. Si, desigur, palarii de pai, celebrele "canotiere", lansate candva pe o scena pariziana de music-hall, de insusi Maurice Chevalier. Domnii astia insotesc doua doamne, sotiile lor, desigur, potrivite de varsta si la fel de elegante in felul lor. Au parul scurt, permanent. Rochii de matase naturala, de culoare deschisa, imprimeu fin cu floricele de camp. Poarta gulerase de dantela alba - astea confera intotdeauna un aer tineresc, nu-i asa? -, posete albe, ca si sandalele de piele cu toc potrivit. Doamnele poarta, desigur, ciorapi. Si, asortate cu rochitele de vara, umbrelute de soare, tinute cu cochetarie deasupra capului... Cei patru studiaza cu atentie bijuteriile fine oferite spre contemplare in vitrina eleganta. Cu voci stinse comenteaza modelele, preturile (destul de piperate) si, dintr-odata, vazand, desigur, ceva reflectat in vitrina, una dintre doamne se rasuceste pe calcaie si striga, aratand spre casa de peste drum: "Uite-l! Si-a gasit stapan!". Intorc si eu capul la repezeala si in soarele plin de aur al verii vad un caine ce pare cat se poate de fericit. Traversez strada ca sa-l cunosc personal. Sa ma conving ca nu este vorba despre o iluzie - asa cum parea. Cainele Sibiului are culoarea nisipului incins la soare. Adica bej-roscat. E mic de statura, cu picioruse oarecum arcuite, ca ale soricarilor-teckel. Are un cap mic, dotat cu urechi potrivite. Adica nici ascutite in sus, nici clapauge in jos. Un fel de paranteze miscatoare. Ochii au culoarea bobului de cafea. Numai ca bobul de cafea nu zambeste. Ochii lui - da. Cred ca au zambit dintotdeauna - nu stiu cati ani sa aiba, nimeni nu stie -, de vreme ce Sibiul l-a adoptat si l-a hranit ani de zile. Anii in care nu a avut alt stapan decat... Sibiul. "Da, e-adevarat, nu e o legenda! A fost cainele Sibiului, dar acum e al meu. L-am botezat Dick, ca seamana cu un caine pe care l-am vazut eu odata intr-un film american", imi spune tanarul care, plin de voiosie, vinde casete audio in fata unei curti interioare, lunga cat o strada. "Il stiam de cand vagabonda... Era tare umblaret pe-atunci. Umbla dupa mancare si dupa fete. Intr-o noapte geroasa mi-a fost mila de el. Eu veneam de la o onomastica, mort de frig, si l-am gasit dormind aici, in "buza" curtii, dormind covrig pe trotuarul inghetat. Cum zic, mi-a fost mila de el, asa ca l-am adus in casa, la bucatarie, la caldurica. Nu, nu mi-a fost frica de gura parintilor mei, ca si ei sunt mari iubitori de animale. Acum suntem toti mandri ca l-am adoptat pe "Cainele Sibiului". Nu mai vagabondeaza. E si el mandru ca are un stapan. Sta toata ziua lipit de picioarele mele cat stau aici, cu casetele astea. Am si eu cu cine sa mai schimb impresii."
"Paul Newman"
...Toate astea se intamplau intr-o duminica... Era foarte cald, asa ca am incercat sa ma racoresc adapostindu-ma la umbra uneia dintre micile terase, atat de imbietoare, presarate la tot pasul pe strada Balcescu. Am cerut un "espresso" (la Sibiu e la fel de bun ca in capitala Italiei!) si un pahar de apa rece. Plata. Chelnerita, frumoasa si tanara, mi le-a adus cat ai zice peste. In timp ce-mi savuram comanda, s-a apropiat de masa mea un domn foarte in varsta, imbracat intr-un costum foarte elegant, mirosind a naftalina. Un costum de iarna, bleumarin - aproape negru. Batranul domn purta si palarie, tot neagra, din "filt" - adica un fetru nespus de fin... Camasa alba, cravata bleumarin. Baston pe care se sprijinea cu nadejde. Cu un gest galant, si-a scos palaria cu boruri largi si mi-a cerut voie sa se aseze la masa mea... Ar dori doar un pahar cu apa... Chelnerita ii spune ca "nu se da apa la pahar... Decat la sticla"... Cu un zambet sfios, batranul domn se aseaza pe scaunul de langa mine si cere o sticla de apa minerala. "Una mica, va rog." Si pentru ca il intreb despre delicata bijuterie care-i sclipeste pe reverul hainei de iarna, imi zambeste fericit si-mi spune: "Ati observat-o, desi-i atat de mititica? Va multumesc de intrebare. E una dintre decoratiile mele. Am facut frontul. Am 92 de ani. Sunt veteran de razboi." Batranul domn se ridica apoi in picioare, imi ia mana, galant, si mi-o saruta cu un gest reverentios: "Numele meu este Breazu Gheorghe. Profesor. Sunt nascut in ziua de Sfantu Gheorghe a anului 1913." Apoi se-aseaza si incepe sa povesteasca, fericit ca il asculta cineva. "Am doua decoratii. Asta pe care o vedeti - adica Steaua Romaniei, care rasplateste fapte de vitejie. Pe-asta am luat-o cei care am luptat in Stepa Calmucilor... Era la un kilometru de Volga. Acolo, dupa stiinta mea, au murit 800.000 de romani. Adevarurile istorice pe care le-am trait eu si cei care au luptat acolo, la rusi, nu se mai scriu azi. O sa intre in mormant odata cu noi, astia putinii care am mai ramas in viata. A doua decoratie o tin acasa: "Coroana Romaniei in grad de cavaler - cu panglica de Virtutea Militara". Am luptat in Muntii Tatra... Din cauza asta am doua feluri de pensii. Una de 2.000.000 si alta de vreo 3.600.000... Eh, ma descurc. De zece ani sunt vaduv. Ma mai ajuta baiatul meu - arhitect. Am si o fata. Dar are mari probleme de sanatate, saraca. Ma intrebati ce fac toata ziua... Pai, citesc Tribuna, dumineca ma mai duc la biserica. Din cand in cand, ma mai vad cu niste prieteni cam de varsta mea. Da tare suntem putini. Carti nu prea pot sa citesc. Ma omoara litera mica. Si lumina soarelui. Seara ma uit si eu la televizor... Da nu-mi place deloc ce vad... Toti astia, politicienii astia care ne tot conduc dupa Revolutie, ar trebui sa defileze pe Podul Minciunilor - il stiti nu-i asa? -, e aici, la doi pasi. Ori sa stea legati la Stalpul Infamiei, ala inaltat pe la 1700 si ceva in Piata mare, acolo unde acum e un santier care ne umple de praf..." Batranul domn si-a ispravit apa de baut si, cu gesturi greoaie, semn ca-l lasa picioarele, se ridica de la masa. Zambind usor isi scoate incetisor, din buzunarul de sus al hainei, o pereche de ochelari de soare, aproape negri. Ii aseaza cu cochetarie pe nas si-abia acum imi dau seama cu cine semana batranul domn, inca din prima clipa in care s-a asezat in fata mea: cu Paul Newman!
Un "Paul Newman" batran-batran, care se indeparteaza de masa mea, garbovit. Merge tare greu. Si, dintr-odata, un gand ascutit si rece mi se infige in minte. Gandul ca n-o sa-l mai vad niciodata...
La "Bulevard", birjar...
Hotel Bulevard: un hol urias, "retro", cu un mic separeu pentru un bar cu mobila ca in filmele americane - scaune inalte, "tejghea lucioasa de la care barmanul ofera (contra costuri nu prea piperate!) bauturi sofisticate, cafele bune si apa de toate nuantele. Personaje pitoresti forfotesc de colo-colo ori se tolanesc pe canapelele imbietoare.
Dupa spusele domnilor si doamnelor de la Receptie, in ultimele decenii, la Hotel Bulevard au adastat personalitati importante ale corpului diplomatic aflat in tara noastra, ca si multi oameni de cultura veniti de la Bucuresti la Sibiu cu treburi. Si tot de la ei am aflat ca Marin Sorescu tragea aici, la "Bulevard", ori de cate ori venea, pentru scurt timp, in orasul lui Blaga, al lui Radu Stanca, Doinas, Negoitescu, Nicolae Balota si alti reprezentanti de frunte ai Cercului Literar din Sibiu. In anii ocupatiei unguresti a Ardealului, floarea intelectualitatii clujene s-a mutat in orasul de pe Cibin, care a devenit marea capitala culturala a Romaniei. Undeva, pe sub zidurile vechii cetati sasesti, pasii lui Blaga si ai ucenicilor sai mai pot fi auziti chiar si astazi, in noptile cu luna plina...
* * *
Dar intr-o zi de Festival, holul Hotelului Bulevard a cunoscut o animatie deosebita. Un grup de tinere englezoaice au facut sa se "aprinda" atmosfera cu exuberanta lor. Vesele, radeau des, un fel de clinchet adolescentin. Inalte, subtiri, frumoase, cu pielea nefiresc de alba si cu parul buclat, de culoarea mierii, cu pistrui - discreti -, cu ochi albastri si dinti mici, ca de vulpita, deloc machiate, doar parfumate usor, pareau aterizate dintr-un film britanic, cu Hugh Grant in rol de amorez. M-au interesat, asa ca le-am abordat in compania unor cesti de ceai (fierbinte, al meu, cu gheata, al lor). Din engleza lor repezita, am inteles ca au studiat toate trei la Universitatea din North Yorkshire - si anume la Facultatea de Arta Teatrala. Inspirate de un celebru proiect, "inventat" in sprijinul celor lipsiti de darul vorbirii ori (si) de auz -, fetele au creat asa-numitul workshop "Breathe Pandoras Box", care-si propune sa ajute mai ales copiii cu grave deficiente. Cu acest scop se aflau ele la Sibiu. "Am venit aici pentru prima oara in 2001", imi spune Nathalie Lherroux, care pare cea mai sfioasa dintre ele. "Am lucrat cu doua grupuri de cate 20 de copii cu deficiente de auz si de vorbire... Eram studente pe-atunci! Intre timp, am terminat... Cum lucram cu copiii? Pai... cu mijloace teatrale." Adica? "Adica: mima, gestica, miscare. Copiii sunt foarte fericiti. Colaboram extraordinar. Privirea, zambetul, contactul vizual sunt foarte importante in dezvoltarea mentalului lor... Facem opera de voluntariat. Nici nu s-ar putea altfel. Sibiul e un oras superb. Si noi stim ce spunem: venim din Scotia, unde sunt peste 2000 de castele, vechi de sute de ani... Unele din vremea lui Shakespeare... Ba chiar si mai vechi... De la 1200... Dar castelele Romaniei sunt construite cu suflet. Romanii sunt atat de deschisi si de primitori... Sibiul e splendid, mancarea e formidabila, iar mierea... Sa stiti ca de fiecare data cand plecam acasa, ne umplem geamantanele cu borcane cu miere de Sibiu! Mierea de-aici e nemaipomenita!"
...Fotografiile din inima mea nu au numar. Trebuie sa ma opresc aici - nu cumva sa ma apuc sa scriu un roman!